Lume de umbre …

Când am început „Verişoara mea Rachel”, am pornit cu idee clară: aceea de a redescoperi peisajele care m-au fermecat în „Rebecca”. Nu cred că există om care, citind „Rebecca”, a putut să rămână indiferent la magia exercitată de Manderley, casa de pe marginea mării, atât de încărcată de mister şi farmec.

Ce m-a determinat în prima fază să citesc „Verişoara mea Rachel” a fost tocmai faptul că întreg cadrul poartă amprenta aceluiaşi peisaj care a inspirat şi „Rebecca”. În privinţa asta, am rămas dezamăgită. Imaginile vizuale nu frapează, marea devine o prezenţă vagă şi nicidecum o entitate atotprezentă. Lumea descrisă în roman este populată de personaje decolorate, lipsite de vigoare. „Rebecca” inspira energie. „Verişoara mea Rachel” miroase a câmp şi a zile leneşe de vară.

Interesant este faptul că, în ciuda acestei impresii prea puţin favorabile, romanul a reuşit să mă captiveze. O carte nu trebuie să semene cu alta pentru a te atrage. „Verişoara mea Rachel” nu m-a cucerit nici prin peisaj, nici prin personaje. Totuşi, cartea are acea notă specifică stilului lui Daphne du Maurier, o doză de mister bine proporţionată, care te face să nu mai laşi romanul din mână.

Rămas orfran din copilărie, Philip Ashley este crescut de către vărul său Ambrose. Relaţia dintre cei doi este foarte strânsă. Au preocupări comune, impart aceeaşi viaţă lipsită de complicaţii, se aseamănă atât la fire, cât şi la chip.

Când Ambrose pleacă într-o călătorie în Florenţa, nimic nu pare să prevestească întâmplările ce vor urma. Nici întârzierile repetate ale vărului său nu îl alarmează pe Philip. Apoi cade „bomba”: o scrisoare, în care Ambrose îşi anunţă căsătoria cu o rudă îndepărtată, pe nume Rachel. Evenimentul, pe cât de neaşteptat, pe atât de binevenit, provoacă agitaţie în comunitatea unde locuieşte Ambrose. Singurul care nu poate să guste noutăţile este Philip. Pentru el, Rachel este o rivală, un element perturbator care va distruge pentru totdeauna armonia de pe moşie. Antipatia tânărului se transformă în teamă în clipa în care îi parvin câteva scrisori incoerente de la vărul său.

Philip pleacă în Florenţa. Sosit acolo, află că vărul său a murit, iar Rachel a dispărut fără urmă. Revine în Anglia şi se străduieşte să ia locul vărului său. Dar tocmai când lucrurile par să se aşeze, Rachel apare din nou, de data aceasta în postura de văduvă îndurerată, care a bătut drumul până în Anglia pentru a returna lucrurile soţului ei.

Contrar aşteptărilor, Philip nu poate să o urască pe Rachel. Femeia îl cucereşte. Are umor, e plină de compasiune şi înţelegere. Previzibil, Philip se îndrgăsteşte de verişoara sa. Dar ca un ghimpe în inimă, îndoielile în chinuie. Noi misive din parte lui Ambrose apar. Scrisori aşternute cu puţin timp înainte de moarte aruncă o lumină nou asupra femeii. Şi-a omorât Rachel bărbatul? Este imaginea de femeie lipsită de ambiţie doar o mască, menită să ascundă un om lipsit de scrupule? Până la final, adevăratul caracter al femeii rămâne un mister.

Philip, pe de altă parte, este mult mai previzibil. Asemenea unui adolescent care cunoaşte pentru prima dată dragostea, el devine orb şi surd la vocea raţiunii. Oscilează între extreme, sfidează normele şi suportă consecinţele comportamentului său nesăbuit.

Finalul se aseamănă mult cu cel din „Rebecca”. Un personaj ajuns la bătrâneţe priveşte înapoi în trecut şi îşi aminteşte. Timpul a trecut, au rămas doar îndoielile. Ele, şi un gol într-un fotoliu.

Vă povesteam într-o postare anterioară de prima mea întâlnire cu Vonnegut. La acea vreme nu eram tocmai încântată de scriitor. Primele pagini din „Abatorul cinci” mi se păreau atunci cam fără sens. Consecventă ca de obicei în ale lecturii, am reuşit să duc romanul până la capăt, şi nu regret. Mi-a luat ceva timp până să mă obişnuiesc cu stilul narativ, dar a meritat efortul.  Şi, contrar aşteptărilor, romanul de referinţă a lui Vonnegut mi s-a părut în final excelent. Îţi pune nervii la încercare dar este în acelaşi timp o experienţă literară unică.

Se vrea un roman anti-război şi convinge. Nu prin imagini şocante, nici prin cuvinte de circumstanţă. „Abatorul cinci” te transformă într-un participant lipsit de idealuri, într-un copil aruncat prea curând într-o lume a cărei cruzime nu e nici măcar în stare să o  priceapă. Subtitlul romanului devine astfel cum nu se poate mai potrivit: „Cruciada copiilor” .

Romanul este povestea unui personaj ciudat. Billy Pilgrim este exact genul de om pe care l-ai cataloga drept inofensiv, lipsit de imaginaţie şi, într-o anumită proporţie, puţin ridicol. Un om pe care îl aşteaptă o viaţă liniştită, lipsită de senzaţional. Însă soarta ţine prea puţin cont de etichete. Căci viaţa lui Billy este marcată puternic de două evenimente: razboiul şi întâlnirea cu tralfamadorienii, o populaţie extraterestră.

În ziua în care este răpit de tralfamadorieni, Billy Pilgrim se află în acel punct al vieţii în care nimic nu mai poate merge prost. A supravieţuit războiului, a încheiat o căsătorie avantajoasă, a adus pe lume doi copii, e un om de afaceri respectat. Şi, deodată, o populaţie extraterestră consideră că Billy ar da excelent într-un zoo de pe altă planetă, alături de un star porno.

Cu pasivismul care îl caracterizeză, Billy acceptă răpirea drept ceva normal. De altfel, este fascinat de modul de gândire al extratereştrilor. Pentru aceştia, moartea nu există.  Clipa se conservă, orice fiinţă trăieşte în paralel mai multe faze ale existenţei. Fericirea devine astfel ceva uşor de obţinut. Nu trebuie decât să revii într-o clipă oarecare din trecut, să retrăieşti ceea ce îţi face plăcere. Nici morţii nu trebuie jeliţi, în fond, în alt timp, ei încă mai există.

Dar Billy primeşte mai mult decât o filosofie utilă. Personajul dobândeşte în acelaşi timp abilitatea de a călători în timp, de a retrăi la infinit anumite momente-cheie ale vieţii lui. Astfel Billy ajunge să retrăiască războiul. Nu cronologic, ci sub formă de „flash-uri”. Revede primele zile pe front, clipa când a fost luat prizonier de germani, atmosfera din închisori. Cândva în cursul războiului, ajunge la Dresda. Alături de alţi prizonieri este cazat într-un abator. Abatorul cinci. Este pus să lucreze la o fabrică, şi se achită de această obligaţie onorabil. Apoi însă, Dresda este bombardată, şi un oraş întreg dispare sub dărâmături.

Este parte din roman care m-a impresionat cel mai mult. Un oraş animat, ferit în mare măsură de distrugerea provocată de război, dispare peste noapte. Şi odată cu el, sute de oameni. Rămâne un peisaj sinistru pe care autorul îl compară, nu fără motiv, cu întinderile prăfuite şi lipsite de viaţă de pe lună. Dar ce-i mai rău abia acum vine. Căci sub mormane de praf şi moloz zac oameni, mulţi morţi chiar în poziţiile în care îi suprinsese asediul.

Finalul cărţii este deschis. Dacă povestea războilui este, în mare măsură credibilă, nu la fel se întâmplă şi cu cealaltă parte a istoriei, în care un om închis într-o grădină zoologică pe Tralfamadore descoperă noi feluri de a privi existenţa. Pentru mine, această parte a cărţii (deşi parte este impropriu spus, în condiţiile în care istoriile se întrepătrund) este mai degrabă un pretext. Tralfamadorienii ne învaţă să ne resemnăm. Nu în manieră umană, e drept. Pentru oameni timpul e limitat. Dar anumite lucruri se aplică indiferent de timp, spaţiu, planetă. Resemnarea este o lecţie pe care trebuie să o învăţăm cu toţii.

„Să-mi dea Domnul puterea de-a accepta ce nu pot schimba, curajul de-a schimba ce pot şi înţelepciunea de-a pricepe ce pot şi ce nu pot.”

În mod cert nu am citit  „Portocalele nu sunt singurele fructe” la momentul potrivit. De fapt, nu cred că există un moment potrivit pentru a citi această carte, cel puţin în cazul meu nu. Cărţile despre religie şi fanatici au marele dar să mă irite la culme. Romanul acesta, cu atât mai mult. Teribil de actual, el mi-a readus în memorie toate prostiile care au loc şi în ziua de azi în numele religiei.

Romanul, în mare măsură autobiografic, surprinde viaţa dintr-o familie de protestanţi extrem de activi. Mama cel puţin bate toate recordurile în materie de fanatism, rigiditate în gândire şi ignoranţă.

„Lumea [ei] se împărţea în prieteni şi duşmani.

Duşmanii erau:

Satana (în multiplele-i înfăţişări)

Vecinii de alături

Sexul (în multiplele-i înfăţişări)

Trântorii

Prietenii erau:

Dumnezeu

Câinele nostru

Tanti Madge

Romanele lui Charlotte Bronte

Insecticidele”

Dată fiind repulsia pentru sex, cel mai convenabil pentru această viitoare mamă devotată de dovedeşte, bineînţeles, adopţia unui copil. Aşa intră în familie Jeanette, o tânără hărăzită, încă de la naştere, misionarismului (încă o hachiţă a minunatei mame).

Lucru aproape firesc, un asemenea mediu nu poate naşte decât inadaptaţi. Întreaga  copilărie a lui Jeanette este influenţată de acest statut aparte. Îndoctrinată şi supraturată de exemple biblice, ea are dificulţi imense în a de adapta la şcoală şi la orice alt mediu diferit de comunitatea religioasă din care face parte. În clipa în care încearcă să se schimbe, constată că lumea deja nu mai e dispusă să o primească. Profesorii, colegii, oamenii din oraş, cu toţii o resping, o evită. Înţelegere găseşte doar la membrii cultului.

În cadrul bisericii, Jeanette reuşeşte să se identifice, devine un membru activ, viitor misionar de succes. Până în clipa în care cunoaşte dragostea faţă de o altă fată. Deşi perfect conştientă că ceea ce face contravine normelor, tânăra se lasă dusă de val. Pentru ea, iubirea, indiferent ce formă îmbracă, este un dar divin. Din păcate, membrii comunităţii nu împărtăşesc această viziune. Deconspirată, Jeanette trebuie să facă o alegere: să se căiască sau să îşi croiască singură destinul. Alege prima variantă, însă nu poate renunţa cu desăvârşire la felul ei de a fi. Repetă „greşeala” şi este definitiv ostracizată. Părăseşte oraşul, familia adoptivă, de fapt, întreaga ei lume, şi o ia de la capăt.

Timpul domoleşte tot. Revolta, ura, durerea. Scena finală a romanului surprinde o scenă familiară: Jeanette revenind acasă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Descoperă o comunitate distrusă de vicii, în care singurul membru fidel a rămas mama.

„Portocalele nu sunt singurele fructe” nu mi-a plăcut. Romanul în sine e bun, tema bine aleasă, frumos exemplificată. Dar până la urmă calitatea unui roman este în strânsă legătură cu sentimentele pe care le trezeşte în inima cititorului. Mie mi-a trezit scârbă, repulsie, ură. Poate că alţi oameni, mai puţin implicaţi emoţional vor aprecia cartea. Eu însă, nu pot.

Sunt cărţi care te urmăresc din umbră. Le vezi uneori pe raftul librăriilor, te gândeşti o clipă cum ar fi să le ai. Le uiţi. Ele nu te uită. Te aşteaptă tăcute, îţi aţâţă imaginaţia prin apariţii spontane. Apoi vine şi momentul când le ai în mână, când magia începe, sau se destramă definitiv. Aşa mi s-a întămplat cu romanul lui Kawabata. Îl pândeam de luni de zile. De câteva ori l-a zărit chiar în mâinile altor cititori. Am ezitat săptămâni în şir să-l împrumut de la bibliotecă. Apoi, într-o zi, am cumpărat cartea. Fără un motiv anume. Pur şi simplu simţeam că îi venise momentul.

„Vechiul oraş imperial” nu este o carte, ci o experienţă în sine, care depăşeşte cu mult limitele impuse de hârtie. E ca un parfum al cărui aromă se degajă treptat. Un roman pe care îl apreciezi pe moment, dar pe care ajungi să îl înţelegi în timp.

Nu reuşeşesc să scap de senzaţia că povestea în sine este mai mult un pretext. Un pretext pentru a ilustra o lume pe cale de dispariţie care, deşi mai păstrează o fărâmă din strălucirea de odinioară, şi-a pierdut, undeva în negura anilor, „motorul” care dădea tradiţiilor esenţă. Poate fără să vrea autorul ne prezintă un declin. Citind, am fost în egală măsura fascinată şi amărâtă.

„În oraş, tot anul, au loc peste trei sute de sărbători tradiţionale, grupate pe anotimpuri, dintre care cele mai importante sunt descrise în carte” [i]. Departe însă de a fi un ghid turistic, „Vechiul oraş imperial” accentuează aspecte pe care o banală descriere nu le-ar putea acoperi. Căci în această lume evoluează Chieko Sada. Fiica adoptivă a unui negustor de stofe, ea întruchipează în egală măsură tradiţia şi schimbarea. Este conştientă de propriul statut, însă şi-l acceptă ca pe ceva firesc. Nu visează la ceea ce ar fi putut fi, nu îşi croieşte o imagine mentală a famliei pe care ar fi putut s-o aibă. Asta până în clipa în care, cu ocazia unei sărbători din Kyoto, Chieko îşi întâlneşte geamăna,  iar trecutul devine deodată teribil de actual. Sora lui Chieko, Naeko nu este o fiinţă norocoasă. Lucrează în munţi, departe de luxul şi ostentaţia oraşului. Şi totuşi, ceva din personaj m-a făcut s-o plac  mai mult. Emoţiile ei sunt mult mai bine conturate, degajă o seninătate şi o siguranţă de sine care îi lipsesc lui Chieko. Chieko e omul gândurilor şi al gesturilor lipsite de continunitate. O fire poetică, dar, în felul ei, o superficială. Naeko, pe de altă parte, e un om pragmatic. Nu îşi face iluzii, e emotivă dar are în acelaşi timp o viziune clară asupra vieţii.

Povestea, dacă romanul are una, este, în fond, povestea unei regăsiri. Două fiinţe asemănătoare, despărţite la naştere, caută drumul una către cealaltă. În paralel se nasc şi două poveşti de iubire. Şi, din nou, ceva mi s-a părut forţat. Fie japonezii nu ştiu să iubească, fie sunt teribil de stângaci în a-şi ilustra setimentele. În poveste Hideo, un ţesător, o cere în căsătorie pe Naeko, după ce ani de zile o iubise în tăcere pe Chieko. Mult mai credibil decurg lucrurile între Naeko şi Shin’ichi. La rândul său fiu al unui negustor de stofe,  Shin’ichi o cunoaşte pe Chieko prin fratele său. O place, însă nu îşi exprimă deschis sentimentele. În schimb o ajută şi chiar acceptă, în final, să fie adoptat de către familia lui Chieko, petru a ajuta la perpetuarea unui nume sortit dispariţiei.

„Vechiul oraş imperial” m-a impresionat mai mult prin descrieri decât prin acţiune. Povestea mi se pare fadă, cadrul, minunat schiţat. Sărbătorile principale din Kyoto sunt descrise cu lux de amănunte, dar mai mult, romanul ne înfăţişează şi un alt mod de a trăi. Şi m-am trezit întrebându-mă cum ar arăta lumea dacă fiecare dintre noi şi-ar lua timp să se piară, din când în când, în contemplarea florilor de cireş…

[i] Citat din „Nota traducătorului” , „Vechiul oraş imperial” pg 5, ed. Humanitas

Aşa cum vă spuneam, vineri a avut loc cea de-a doua ediţie de Lecturi Urbane Timişoara.  Am ajuns acolo “înarmată” cu “Abatorul cinci” al lui Kurt Vonnegut şi cu multă poftă de lectură (care mi-a fost tăiată destul de abrupt de o carte slabă, dar despre asta, în altă postare). M-am bucurat să descopăr pe lângă feţele cunoscute (Cristina, Tomata, Richie, Dan, Nebulosa ) şi o mulţime de oameni noi care au decis să ni se alăture întru lectură. Şi, dacă la ediţia precedentă Andrei Denis a făcut senzaţie, de data asta a fost timpul  unei alte perechi să ne încânte: o mamă şi un copil de vreo cinci ani, care ne-au urmat o bună parte din traseu, mama citindu-i micuţului dintr-o carte. Îmi place să cred că scena a inspirat călătorii din tramvai. Copiii au parte de prea puţină lectură în zilele noastre.  Ajung la vârsta cititului complet debusolaţi, incapabili să aprecieze cărţile şi să li se dedice. Această mamă a făcut diferenţa şi a făcut-o în mod public. Bravo!

Spre deosebire de prima ediţie, Lecturi Urbane #2 nu s-a desfăşurat într-un spaţiu deschis, ci în tramvaiul 4.  Idee inspirată, zic eu. Nu numai că  prin mijloacele de transport în comun se perindă o bună parte din populaţia Timişoarei, dar deplasările dintr-un loc în altul nasc şi cei mai mulţi “timpi morţi” care pot fi umpluţi cu succes de o carte bună.  E drept, căldura ne-a făcut figura şi, timp de o oră cât a durat manifestaţia, am avut parte de saună cât pentru un an întreg. Dar un cititor adevărat nu se lasă intimidat de puţin soare. Ne-am luat voiniceşte cărţile în braţe şi ne-am cufundat în lectură. Reacţiile din partea călătorilor nu s-au lăsat aşteptate: priviri furişe aruncate cărţilor, întrebări, comentarii de tot felul. Câţiva şi-au luat imediat în primire cărţile dăruite de organizatori, alăturându-se, timp de câteva clipe, participanţilor la eveniment. Nici conversaţiile pe temă nu au întârziat să apară. Şi, dacă de la ediţia precedentă  am plecat decisă să aprofundez clasicii englezi, de data aceasta Tomata m-a convins să citesc “Climate” a lui Andre Maurois.

Lecturi Urbane s-a dovedit, din nou, un eveniment reuşit. Organizatorii au făcut o treabă excelentă, reuşind să strângă nu mai puţin de 200 de cărţi care au fost dăruite mai apoi călătorilor. Aştept cu nerăbdare ediţia următoare, care va avea loc în septembrie (întâlnirea din august pică, pe motiv de concedii, căldură, şi alte cele).

Mereu am crezut că anumite cărţi, cu precădere cele care abordează subiecte „dureroase” cer o anumită stare de spirit, o dragoste pentru tristeţe care te face să apreciezi dramaticul şi să te pierzi în el. Am început „Badenheim 1939” pentru că simţeam că este vremea unui asemenea roman. Vroiam să plâng, să mă simt oripilată, să mă pierd în contemplarea unui trecut ruşinos. Am început să citesc şi curând mi-am dat seama că romanul lui Appelfeld nu era ceea ce căutam. Dramatismul poate fi acceptat, în cazul meu poate să atragă chiar, în doze moderate. „Badenheim 1939” nu este însă un roman dramatic. Nu veţi găsi poveşti cu evrei arşi de vii sau alte variaţii pe temă. La început surprinde, apoi amuză. Sfârşitul consternează. Şi totuşi „Badenheim 1939” m-a marcat. M-am aşteptat la un roman dur. Nu l-am primit. Am primit în schimb o perspectivă nouă asupra lumii în general şi asupra evreilor în special.

Aşa cum sugerează şi titlul, acţiunea romanului are loc în anul 1939 într-un mic orăşel austriac numit Badenheim. Este locul în care an de an se adună vizitatorii pentru a asista la serbările organizate de excentricul Dr. Pappenheim. Încă înainte ca cititorul să se familiarizeze cu acţiunea, el este captivat de atmosfera de vacanţă emanată de carte. Viaţa decurge leneş, urmând un tipar dinainte stabilit. Oamenii se dedică unor plăceri inofensive, visează la atracţiile viitorului festival, se plimbă, înoată sau iubesc firesc. Badenheim este un loc de evadare, un spaţiu liniştit unde până şi prostituatele au fost asimilate, devenind fete agreabile care se plimbă după-masa cu umbreluţe de soare şi răsfaţă cu bomboane copiii pe care nu au putut să-i aibă.

Festivalul în sine are mai mult aerul unei petreceri în familie, unde toate rudele se cunosc între ele. Muzica, recitările sau discuţiile profunde oferite de artişti sunt eclipsate de destinul acestora. În acest context, zvonurile despre necesitatea înregistrării tuturor evreilor sunt privite mai degrabă cu amuzament. Într-un spaţiu în care majoritatea locuitorilor sunt israeliţi, întreaga poveste devine prilej de glume uşoare. Austriecii sunt, până într-un anumit punct, adevăraţii toleraţi, dar  aceste mici discriminări se fac într-un mod care nu lasă loc de interpretări: în Badenheim toţi oamenii sunt prieteni şi nimic nu este mai important decât fericirea colectivă.

Măsurile împotriva evreilor se înăspresc pe nesimţite. Oamenii sunt blocaţi în Badenheim, orice contact cu exteriorul este interzis. Treptat încep să circule zvonuri despre o mutare în masă, o „reîntregire istorică” cu evreii din Polonia. Departe de a stârni panică, acest zvon naşte entuziasm. Polonia devine o ţară a tuturor posibilităţilor, o prelungire a Badenheimului unde oamenii îşi vor putea duce traiul de până atunci, vorbind însă idiş şi bucurându-se de frumuseţile unei lumi noi.

Cu adevărat dramatice devin lucrurile abia în clipa în care accesul alimentelor în oraş este oprit. Într-o primă fază această măsură nu naşte decât un nou val de entuziasm. Hotelul îşi deschide cămările de provizii, au loc mici orgii cu prăjituri şi cidru. Abia în clipa în care şi aceste rezerve, prost raţionalizate, ameninţă să se termine, panica izbucneşte. Este însă o panică reţinută, fundamentată mai mult pe absenţa bunurilor de lux decât pe conştientizarea unui deznodământ tragic. Oamenii deplâng lipsa ţigărilor, vandalizează o farmacie pentru a face rost de narcotice, se ascund în tăceri tot mai lungi însă continuă să pozeze. Disperarea şi entuziasmul cresc în egală măsură. Plecarea în Polonia este dorită cu ardoare.  Dar când trenul soseşte, iluzia moare, iar în faţă rămâne doar realitatea. O realitate imposibil de îndulcit: „Dar mirarea le-a fost brusc curmată. O locomotivă, o locomotivă cuplată la patru vagoane de marfă împuţite, s-a ivit de după dealuri şi s-a oprit în gară. Apariţia ei era atât de neaşteptată, de parcă ar fi irupt dintr-o crăpătură a pământului. [...] Cu toate acestea, doctorul Pappenheim găsi timpul să mai facă o remarcă:

-Dacă vagoanele sunt atât de înfiorătoare, înseamnă că nu avem de făcut un drum prea lung.”

„Badenheim 1939” a reprezentat pentru mine o revenire la realitate. După Holocaust tendinţa de a privi evreii ca un grup compact şi atât s-a accentuat. Fie că sunt reprezentaţi ca un popor oprimat, sau din contră, ca nişte falsificatori ai istoriei, evreii şi-au pierdut individualitatea. Când spui „evreu” te referi automat la o intreagă istorie. „Badenheim 1939” ne vorbeşte însă despre oamenii care au scris această istorie. Oameni cu defecte mai mult sau mai puţin pronunţate, cu vise şi destine. „Some critics have attacked Appelfeld for his negative portrayal of the characters, claiming that by doing so the text is implying that the European Jews were somehow deserving of their fate.” Iată o afirmaţie cu care nu pot fi de acord. Appelfeld preia clişeele, le distruge, şi modelează oameni în loc. O carte despre acţiuni inumane îşi pierde astfel caracterul abstract. Citind „Badenheim 1939”  am am asistat la un spectacol în care măşti purtând numele de „evreu” cădeau, pentru a lăsa loc lui Dr. Pappenheim, Martin, Trude, Sally, Gertie .Unei întregi lumi, dispărute pe vecie…

Vă pomeneam, acum o lună, despre Lecturi Urbane Timişoara.  Evenimentul s-a dovedit un real succes, motiv pentru care organizatorii plănuiesc o a doua ediţie. Cu precizarea că, de data aceasta, acţiunea se defăşoară nu în aer liber, ci … în tramvai. Tramvaiul nr. 4, mai exact. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu sunt fan declarat al lecturii în mijloacele de transport în comun. O carte bună umple mereu cu succes golul lăsat de inevitabilele deplasări din oraş şi pretutindeni . Ca să nu mai menţionez conversaţiile plăcute care pot lua naştere atunci când doi cititori se întâlnesc. Iată numai câteva dintre motivele pentru care vă invit să participaţi, din nou, la Lecturi Urbane Timişoara.  Evenimentul va avea loc începând cu orele 18. 00, punctul de plecare fiind staţia de tramvai din Piaţa Libertăţii.

Mai multe detalii găsiţi, ca de obicei, pe site-ul organizatorilor.

De „Fahrenheit 451” am aflat acum trei ani, paradoxal, într-o oră de fizică. Într-una din veşnicile lui prelegeri despre dezinteresul general faţă de şcoală şi alte asemenea, profesorul s-a gândit să ne dea drept exemplu această carte. La vremea aceea nu am reţinut prea multe, atât că era vorba despre pompieri care ardeau cărţi. Oricum, ideea mi s-a părut interesantă şi am notat titlul. Urmau să treacă încă patru ani până când cartea lui Ray Bradbury avea să aterizeze la mine în braţe.

Din păcate am fost din nou dezamăgită. Am citit un roman pe care mulţi se hazardează să-l numească „cea mai strălucită distopie scrisă până acum” şi nu am rămas decât cu un gust vag de carte neterminată. „Fahrenheit  451” se aseamănă mult cu un film din care prinzi doar secvenţe. Rămâi cu o idee destul de clară despre acţiune, dar „miezul”, acele detalii care te captivează şi te fac să nu mai laşi cartea din mână, lipsesc. Ideea e frumoasă, modul în care e ilustrată lasă însă mult de dorit.

Despre ce e vorba ? Despre o lume cu susul în jos, în care tot ce înseamnă valoare trebuie distrus. Cărţile nu mai reprezintă o sursă de idei, un mijloc de relaxare, o cale de a evadata. Cărţile inhibă, diferenţiază oamenii, nasc sentimente de inferioritate şi inadaptaţi, prin urmare trebuie distruse cu orice preţ. Iar acest rol revine … pompierilor. În era caselor neinflamabile, pompierii umblă înarmaţi cu canistre cu benzină şi ard cultura de pe faţa pământului. Puţinii oameni care au curajul să se împotrivească ard şi ei, împreună cu comorile pe care s-au străduit să le protejeze.

La început Guy Montag nu este altceva decât un pompier ca oricare altul. Meseria lui îi aduce un fel de satisfacţie diabolică, flăcările care mistuie cărţile nasc în personaj un alt foc, o dorinţa de distrugere imposibil de reprimat. În rest, viaţa bărbatului este lipsită de savoare, deşi el nu îşi dă seama de acest lucru. Este căsătorit cu Mildred, iar Mildred nu este altceva decât una din miile de femei condamnate la ignoranţă şi nepăsare. Recunosc, am detestat-o din adâncul sufletului . Ignoranţa ei irită, sau cel puţin eu nu am putut suporta imaginea unei femei care zi-lumină stă cu nasul într-un ecran XXL şi ascultă nişte personaje care ţipă fără sens, entuziasmându-se în faţa lor.  Singurul gest cu adevărat memorabil pe care Mildred în comite este să se sinucidă. De fapt, doar încearcă, şi eşuază lamentabil. Tehnologia te scapă de tot, chiar şi, sau mai ales, de moarte.

Dar să revenim la Montag. În clipa în care personajul o întâlneşte pe Clarisse McClellan, întreaga lui viaţă este dată peste cap. Clarisse este o nebună, sau cel puţin aşa apare ea în ochii societăţii. Tânăra nu pune preţ pe distracţii uşoare (gen spart geamuri de maşini într-un cadru organizat) în schimb iubeşte lumea şi îşi găseşte timp să se bucure. Fuge prin iarbă, gustă fulgi de zăpadă…    Guy Montag se simte atras de Clarisse, de lumea pe care ea o reprezintă, însă înainte ca prietenia celor doi să evolueze, fata moare. Apoi au loc o serie de alte evenimente care îl fac pe bărbat să privească într-o altă lumină cărţile. Curiozitatea creşte, iar într-un final personajul comite sacrilegiul suprem şi deschide o carte. Iar din acest punct lucrurile o iau razna. Montag se revoltă împotriva unei lumi pe care o apăra până curând, devine un apărător al cărţilor, un fugar. Se alătură intelectualilor care trăiesc în clandestinitate în afara marilor oraşe, începe să înveţe pe dinafară cărţi, pentru a perpetua o cultură sortită să dispară. Apoi însă, războiul distruge tot, şi zorii unui nou început se nasc din scrumul unei lumi pierdute.

„Fahrenheit  451” nu mi-a plăcut. Mi-e milă de cartea aceasta… E plină de idei frumoase, plină de imagini care ar putea dăinui în mintea cititorului, dacă autorul şi-ar fi dat puţin silinţa. Vanitatea, sau poate teama, l-a făcut pe Bradbury să nu intervină într-un roman scris cu ani în urmă. Talentul nu îi lipsea. Am dat întâmplător peste o scenă care ar fi completat romanul. Este vorba despre un dialog înre căpitanul Beatty şi Guy Montag. Este profund, cu substanţă. Exact ce îi lipseşte romanului. Păcat …

Acum câteva luni am inaugurat o nouă rubrica pe blog: „recomandări de la cititori”. Printre altele vă rugam atunci să îmi propuneţi spre lectură cărţi care v-au atras într-un fel sau altul. Spre bucuria mea, apelul nu a rămas fără răspuns. Am primit multe recomandări de la voi dar mai mult, s-a ivit şi prilejul unor converasaţii deosebit de interesate pe yahoo messenger. Aşa am cunoscu-o pe Eliza, o tânără cititoare care mi-a vorbit despre „Eu ucid”. Şi a fost atât de convingătoare încât, atunci când am văzut cartea la Schimb de Cărţi, nu am rezistat tentaţiei şi am luat-o. Am început s-o citesc în tren, . Am abandonat-o câteva zile mai târziu, pe motiv de sesiune, job şi altele. Timp de vreo două luni, am uitat complet de roman. Apoi, azi-noapte, cuprinsă de un elan rar întâlnit, am decis că este timpul să scap de „restanţe” în materie de lectură şi m-am pus voinceşte pe citit. Spre dimineaţă am terminat „Eu ucid”.

Mi se întâmplă ceva ciudat cu acest roman. Nu este genul de carte pe care aş aprecia-o în mod deosebit, în alt context. De data aceasta însă, romanul mi-a oferit ceva de care aveam nevoie: o lectură care să nu mă solicite prea mult, care să mă acapareze timp de câteva ore, pentru ca apoi să mă lase nu goală, dar fără acea senzaţie de „am citit ceva wow”. Cartea se aseamănă mult cu un film american, cel puţin din prisma tipologiilor: the big bad killer, poliţiştii eroi care sacrifică totul de dragul meseriei, câţiva oameni ahtiaţi după succes şi putere şi, nu în ultimul rând, veşnicele victime colaterale, care fac ce fac şi deoadată se trezesc în miezul „acţiunii”, fără ca măcar să îşi fi dorit acest lucru.

Despre ce este vorba? Principatul Monaco, ţara recunoscută drept una dintre cele mai sigure din lume, este zguduit de un lanţ de crime îngrozitoare. Ceea ce dă cazului o notă aparte este faptul că asasinul nu face un secret din intenţiile sale ci îşi anunţă crimele cu câteva orea înainte la radio, oferindu-le poliţiştilor chiar şi indicii, sub forma unor cântece. Însă indiciile se dovedesc greu de interpretat, iar în timp ce poliţiştii scotocesc în beznă, criminalul îşi îndeplineşte liniştit scopul: cu o cruzime de nedescris, el ucide oamenii iar apoi le jupuieşte pielea de pe faţă.

Cine este acest misterios criminal? În timp ce poliţia încă luptă cu urme care nu duc nicăieri, cititorul este introdus treptat într-o lume imposibil de înţeles: o cameră undeva, într-un loc ascuns. O cameră peste care stăpâni sunt doi oameni: „Nimeni” şi un cadavru. Şi muzica, ce se dezlănţuie asurzitor, magic, terifiant, muzica, această putere care atrage şi cucereşte. În cadrul descris mai sus muzica este singura pasiune căreia Nimeni i se abandonează. Rar, pentru că datoria faţă de un cadavru fără chip este mai puternică. Nimeni are de îndeplinit o datorie: ucide, fură chipuri, pentr a da o faţă unei fiinţe, sau mai bine zis rămăşiţelor unei fiinţe, care nu se va putea vedea niciodată în oglindă. Nimeni ucide.

În paralel, eforturile poliţiei par a se lovi de ziduri de piatră. Indiciile sunt practic inexistente, cele mai performante aparate nu reuseşc să dea de urma criminalului. Nimeni este mereu cu un pas înainte. Dar apoi Nimeni începe să facă greşeli. Mici detalii, care nu pot scăpa ochiului atent al unui agent antrenat, încep să se lege, să formeze un întreg.

Deznodământul este, din punctul meu de vedere, reuşit doar pe jumătate. Multă acţiune, inevitabilele sacrificii şi înmormântări şi apoi o atmosferă generală de happy-end. Poate că ecranizat, finalul ar fi avut o altă savoare, aşa însă, a completat nefericit o care bună, în ansamblul ei.

„Eu ucid” mi-a plăcut. Nu m-a dat pe spate, dar m-a relaxat. Din când în când, o astfel de carte prinde bine. Mă bucur mult că am primit această recomandare, şi vă aştept, în continuare, cu sugestii.

„Această carte nu vrea să fie nici act de acuzare, nici profesiune de credinţă. Reprezintă doar încercarea de a relata despre o generaţie care chiar dacă a scăpat de obuzele războiului, a fost distrusă de acesta”.

Sunt cărţi care ar trebui elogiate prin tăcere. Orice aş scrie despre „Nimic nou pe frontul de vest” nu ar fi decât o tentativă jalnică de a reda ce nu poate fi redat în cuvinte. De a pretinde că înţelegi ceea ce nu poate fi înţeles. Scriu totuşi, mai mult pentru a incita la lectură. „Nimic nou pe frontul de vest” îmbogăţeşte cititorul aproape la fel de mult pe cât îl îndurerează. Este o carte care lasă urme, care ne face să suportăm povara unui trecut care nu este al nostru, al unui război absurd, căruia nu i-am dat naştere, pe care nu l-am trăit …

Cartea în sine este destul de greu de rezumat. Câţiva tineri, abia ieşiţi de pe băncile şcolii se trezesc peste noapte în mijlocul focului primului Război Mondial . Tranziţia nu este uşoară, însă când realitatea te obligă să te transformi într-o maşină de ucis, toate pornirile adolescentine sunt refulate. Oamenii trăiesc pentru prezent şi atât. Să te gândeşti prea mult la inevitabil nu duce decât la nebunie, aşa că cel mai bine este să nu te gândeşti la nimic. Autoconservarea devine sinonim cu indiferanţa şi inconşteinţa.  Prietenia merge mână în mână cu materialismul, născând cele mai imposibile situaţii, care devin totuşi scuzabile: „Dacă Muller râvneşte la cizmele lui Kemmerich, asta nu înseamnă că-i mai puţin mâhnit decât altul care, din pricina întristării, n-ar îndrăzni să se gândească la ele. Ştie însă să facă diferenţa. Dacă cizmele i-ar putea fi de un folos lui Kemmerich, Muller ar prefera să umble desculţ pe sârmă ghimpată decât să plănuiască în ce fel să pună mâna pe ele. Aşa însă, cizmele sunt ceva ce n-are nici o legătură cu starea lui Kemmerich, pe câtă vreme lui Muller i-ar prinde foarte bine. Kemmerich o să moară, nu mai contează cine va pune mâna pe cizme. Şi atunci, de ce n-ar umbla Muller după ele?”.

Războiul scuză tot, ignoră tot, distruge tot. Naşte fiare şi inadaptaţi. Oratori de ocazie şi eroi fără voie. Răniţi şi morţi. Şi totuşi, există ceva mai rău decât viaţa în tranşee: acele permisii rare, care, atunci când vin, nu îţi aduc altceva decât mai multă amărăciune şi durere în suflet. Să te întorci acasă, purtând încă povara frontului. Să recunoşti mirosul familiar de chiftele de cartofi şi paşii surorii. Să îţi vezi mama şi să nu ai puterea să fii din nou copilul ei. Să parcurgi cu privirea cărţi şi scrisori, tot ceea ce cândva însemnat „viaţă” pentru tine şi să nu te mai regăseşti în ele. Să îţi încerci costumul şi observi că ţi-a rămas mic, asemenea întregului tău trecut. Pentru un soldat, trecutul este golit de semnificaţie, iar viitorul, fără perspective. Ceea ce îi aşteaptă pe combatanţi la încheierea războiului nu este o revenire la normalitate. Normalitatea şi-a perdut capacitatea de a atrage. Urmează doar un şir de ani lipsiţi de sens, într-o lume căreia îi lipseşte puterea de a înţelege: „Acum, suntem obosiţi, deprimaţi, secătuiţi, dezrădăcinaţi şi fără speranţă. Nu ne vom mai putea regăsi în nimic de-acum încolo. Nici nu ne vor înţelege, căci înaintea noastră avem o generaţie care a trăit, ce-i drept, împreună cu noi, anii de aici, dar care a avut înainte un cămin şi o profesie şi acum revine la ele, şi va uita războiul; iar după noi avem o generaţie, asemena nouă în trecut, dar care ne va fi străină şi ne va înlătura.”