În pădurile Siberiei – Sylvain Tesson

in-padurile-siberiei_1_fullsizeSingurătate… în trecut, nutream o antipatie profundă față de izolare. Părea un fel de eșec la nivel personal,  o reflecție a incapacității de intregrare. Anii mi-au schimbat perspectiva. Am ajuns să tânjesc după acele ceasuri de liniște în compania unui ceai bun și a unui pachet de țigări, când timpul se scurge indiferent la detalii. În ultima perioadă, caut asemenea momente tot mai mult. Poate de aceea jurnalul lui Sylvain Tesson a găsit ecou în sufletul meu. Cartea rezonează cu mine, mă regăsesc în acea dorință de a căuta simplitatea departe de lume.

6 luni în Siberia, pe malul Baikalului, cu o cabană drept singur adăpost în fața unei naturi sălăbaticite. E un exil autoimpus, pe care autorul îl alege, după ani de fugă.

Îmi amintesc de drumurile pe care le-am străbătut cu piciorul, în Himalaya, pe cal, în munții Celești, sau acum trei ani, cu bicicleta, prin deșertul Ustiurt. Bucuria de a lăsa în urmă văi și munți. Încrâncenarea de a parcurge o distanță. […] Dacă atunci eram ca un șacal, acum semăn cu un urs. Simt nevoia să fiu de-al locului, să prind rădăcini în pământ, după ce atâția ani esența ființei mele a fost aer și vânt. Eram bântuit de obsesia mișcării, mă drogam cu spațiu. Fugeam să ajung timpul din urmă.

Cândva, după ani petrecuți în viteză, captiv într-o lume mult prea zgomotoasă și schimbătoare, izolarea și repetabilitatea devin un fel de necesitate fizică. Provizii pentru șase luni, cărți, țigări și  suficientă vodka – iată ingredientele pentru a te regăsi, în singurătate.

Când petreci atât de mult timp prins în același peisaj, fără nimic esențial care să te distragă, devii mai sensibil la frumusețea din jur. Ajungi să privești altfel elementele care te înconjoară, înveți să te bucuri de primele raze ale soarelui sau de prezența unei păsări, dezvolți admirație față de viața care palpită în jurul tău. Dar, cel mai important poate, ești obligat să te analizezi în profunzime. Când ești forțat de împrejurări să îți servești drept singură companie atâta timp, analiza nu mai este o opțiune ci o obligație. Autorul meditează asupra vieții iar rezultatele se simt chiar în structura cărții. Dacă la început stilul este ușor pretențios, iar paragrafele pline de referințe externe, spre final gândurile se aștern succint, mai mult ca un fel de constatări.

Existența în sălbăticie îmblânzește și simplifică totul. Corpul se fortifică, în timp ce sensibilitatea se dezvoltă într-un alt registru. Dragostea își găsește cea mai simplă portretizare în imaginea a doi câini ghemuiți la picioarele tale; timpul, în zgomotul produs de gheața ce crapă pe suprafața lacului; viața, în freamătul vesel al insectelor ce își revin după o iarnă îndelungată.

Fără a fi o capodoperă, jurnalul lui Sylvain Tesson are darul de a oferi noi perspective: petrecem o viață în fugă, ne căutăm fericirea în obiecte și idealuri pompoase. Dar uneori nu e nevoie decât de o doză de nebunie și de o cabană trei pe trei pentru a regăsi farmecul existenței.

Cartea este disponibilă în librăria online Libris.

The longest ride – Nicholas Sparks

If we’d never met, I think I would have known my life wasn’t complete. And I would have wandered the world in search of you, even if I didn’t know who I was looking for.

Iubim fără să cerem explicații. Printr-o întâmplare, poveștile noastre se întretaie, se țes împreună, până când ajungem să nu mai putem percepe viața unul fără celălalt. E un sentiment care nu ține cont nici de epocă, nici de circumstanțe … se întâmplă pur și simplu. Luptăm, ne agațăm unul de celălalt, creștem împreună. Ne pierdem, pentru e ne regăsi.

Am perceput romanul lui Sparks ca pe o revenire la simplitate. Ne spunem că iubirea se schimbă, se “modernizează”. Că normele în vigoare acum jumătate de secol sunt perimate. Autorul reduce lucrurile la esențial, arătându-ne că, în esență, dragostea nu este altceva decât incapacitatea de a trăi unul fără celălalt.

Acțiunea surprinde două destine care într-un punct se întretaie. Captiv în propria mașină, Ira, un evreu ajuns la capătul existenței, se trezește cu fantoma soției sale decedate alături. În încercarea disperată de a-l menține  în viață, Ruth, îl poartă înapoi în timp, rememorând, pas cu pas, povestea lor de iubire. Din evocările lui Ira, completate uneori de remarcile pline de spirit ale fostei lui soții, se desprinde încet, încet imaginea unei idile de o viață. Ea, o refugiată frumoasă cu o pasiune pentru artă. El, fiu de negustor, cu urechile cam lungi și o viziune simplistă. Și totuși, a fost de ajuns o privire pentru ca toate aceste diferențe să își piardă însemnătatea și pentru ca fiecare să își recunoască, unul în celălalt, alesul. Nici războiul, nici lipsa copiilor, nici toate micile suferințe aferente unei conviețuiri de decenii nu le afectează sentimentele. Pasiunea lui Ruth pentru artă, completată de spiritul de negustor a lui Ira îi face, de-a lungul timpului, stăpânii unei colecții remarcabile. Când Ruth moare, personajul se trezește singur printre tablouri. Se plimbă printre ele, evocând, prin fiecare tușă redescoperită, ceva din imaginea femeii iubite.

La doar câteva zeci de mile distanță, la colegiul Wake Forest, Sophia încearcă să își revină după un prim eșec sentimental. În momentul în care îl întâlnește pe Luke, un cowboy modern, nu intuiește măcar că o conversație și un sărut îi vor zdruncina existența din temelii. Între cei doi se înfiripă o relație, dar complicațiile specifice vârstei își spun cuvântul. Luke încearcă din greu să salveze ferma familiei. Sophia încă își caută drumul spre o lume a adulților într-un plan cu totul diferit de cel al prietenului ei. Ca și în cazul lui Ruth și Ira, extremele se atrag, se completează. Iar într-un punct, destinele dintre două perechi separate de generații se intersectează.

“The longest ride” ar putea părea un roman siropos și ușor naiv, cel puțin din prisma tematicii. Îl salvează în schimb stilul. Sparks lasă puțin loc pentru dulcegării. Trăirile și introspecțiile personajelor au o notă de autentic ce conferă romanului substanță. Ruth și Ira, Sophia și Luke, cu toții ar părea perfect credibili luați ca și cupluri separate. Incidentul care le unește, deși improbabil privit prin ochii unui sceptic, ajută la conturarea ideii de continuitate. Iar finalul ne lasă zâmbind și poate puțin mai încrezători în destin.

 

Sing you home – Jodi Picoult

Every life has a soundtrack.
There is a tune that makes me think of the summer I spent rubbing baby oil on my stomach in pursuit of the perfect tan. There’s another that reminds me of tagging along with my father on Sunday mornings to pick up the New York Times. There’s the song that reminds me of using fake ID to get into a nightclub; and the one that brings back my cousin Isobel’s sweet sixteen, when I played Seven Minutes in Heaven with a boy whose breath smelled like tomato soup.
If you ask me, music is the language of memory.”

Octombrie, Charlotte airport. Avionul se lasă întârziat. Aștept un zbor către un loc ce și-a pierdut înțelesul de “acasă”. La întoarcere, va trebui să culeg cioburile unei existențe și să o iau de la capăt. Gândurile îmi joacă îmi minte, refuză să se înlănțuie coerent. Iau cartea și o răsfoiesc fără tragere de inimă. Sunt într-o fază în care vorbele și-au pierdut înțelesul și numai ideea de a mă concentra îmi provoacă repulsie. În mod ciudat, ceva se leagă, cuvintele altei povești prind ecou.

“Sing you home” e istoria unei căutări. Vine un punct când viața își pierde sensul, iar cele mai firești dorințe devin limanuri imposibil de atins. O familie, un copil … Repere în drumul spre o existență normală, frumoasă prin simplitate. Dar ce se întâmplă când viața joacă după alte reguli, iar dragostea și împlinirea par sortite utopicului?

După un avort urmat de divorț, personajele principale, Zoe și Max Baxter se află din nou la început de drum. Se depărtează unul de altul, fiecare face față rănilor așa cum știe. Zoe se refugiază în muzică, Max în alcool.  Își analizează viața, caută motive, scuze, căi de scăpare. Max sfârșește în sânul bisericii, își schimbă complet principiile, devine un om mânat de un fel de fanatism. Acționează în baza unei morale adoptate din disperare, își trădează esența.

Pentru Zoe, iubirea apare pe neașteptate în persoana Vanessei. Se aruncă într-o relație neconvențională, iar percepția ei asupra vieții se schimbă complet. Ce este dragostea în fond, dacă nu apropierea între două persoane asemănătoare? Dar ce se întâmplă când iubirea sfidează orice normă socială, când acolo unde ar trebui să fie doi se înghesuie deodată o lume întreagă gata să arunce cu pietre? Din soț și soție, Zoe și Max se trezesc acum în postura de dușmani, revendicându-și dreptul asupra unor copii nenăscuți. E un proces a cărui miză e mult mai mare decât șansa la o viață.  “Războiul” se poartă acum la nivel de societate, principiile religioase se luptă cu libertatea cuplurilor lesbiene de a avea o familie. În acest vârtej, oamenii se pierd, devin simpli pioni în conflictul generat de o lume în schimbare. Finalul e totuși frumos, o dovadă că individul încă mai are puterea de a se detașa de mentalitatea de turmă și a de a lua decizii în baza propriilor crezuri.

“Sing you home” e o carte care deschide semne de întrebare . Ce e iubirea și când poate fi aceasta considerată acceptabilă? Ce e familia? Și mai ales, cum pot doi oameni diametral opuși să găsească din nou drumul unul spre celălalt? Dar mesajul transmis de carte e mult mai profund de atât. Dincolo de povestea dintre Max și Zoe, un al treilea personaj se insinuează discret, cu o putere ce depășește granițele cărții: muzica, ce o însoțește pe Zoe în toate momentele de cotitură, devine forța atotprezentă ce oferă substanță unui roman oricum reușit.   Orice viață are o coloană sonoră cu melodii ba vesele, ba triste. Iar în această alternanță constă de fapt farmecul existenței. Cât timp avem o melodie, încă mai există șansa unui dans.

Înapoi la “umbre”

Aproape 7 ani mă despart de la prima postare. Puteau la fel de bine să fie o viață. Anii aduc schimbări de perspectivă, unele lucruri se alterează, altele se pierd iremediabil. Privesc acum la vechiul blog la fel cum se uita probabil Scarlett la tatăl ei, cu un amestec de duioșie ironică. Cât de departe e totul … Era o vreme când credeam că lectura poate substitui cu succes experiențele reale, că o carte ascunde remediul secret pentru toate suferințele, că oferă răspunsuri la întrebări existențiale. Sunt idei cu care nu mai rezonez de mult.  Am învățat la modul dur că în scris contururile vieții sunt mult îndulcite și realitatea  nu are nimic poetic.

În trecut, lectura dădea zilelor un sens. Trăiam și sufeream alături de personaje, adormeam cu gândul la ele, plângeam ca o idioată când paginile mi se scurgeau printre degete iar poveștile ajungeau la final.  La 7 ani distanță, experiențele și-au pierdut din intensitate. Citesc mai puțin și, cred, mai selectiv. Nu mai urmăresc “nume mari” și cărți de referință, nu mă mai chinui să duc la final istorii care mă plictisesc. Mă ghidez după curiozitate și instinct mai mult decât după recomandări. Din când în când, mai dau peste mici comori, romane necunoscute, dar care mă ating. Și mă ascund în ele, până când realitatea mă cheamă din nou la datorie. Încă mai caut în cărți un refugiu. Încă mai recitesc destul de frecvent “Pe aripile vântului” și mă bucur să îi descopăr noi nuanțe, de fiecare dată. Uneori, mă opresc asupra unei fraze și o recitesc obsesiv, până își epuizează sensurile.

Printre atâtea schimbări, blogul a rămas singura constantă, singura arhivă a unor impresii altfel pierdute. L-am abandonat în urmă cu câțiva ani, orice încercare de a-l “resuscita” soldându-se cu frustrări. Acum, mă bate gândul să încerc din nou.  Încet, fără ambiții, doar din plăcerea de a așterne gânduri și de a le reciti, peste ani, zâmbind ironic. Deci da, miroase a “comeback”.

Să ne citim cu bine!

Mi l-ai ucis pe Poirot …

Sunt furioasa … Pentru prima data in viata imi detest autoarea de suflet. O urasc pentru ca nu a stiut cand sa se opreasca. A tinut in viata un personaj care ajunsese sa o scarbeasca, pentru a-i harazi apoi un final stupid, in contradictie cu tot ce a insemnat micul detectiv belgian pentru mine. Un fel de “hai sa scap si de tine” …

Am citit “Cortina” cu lacrimi in ochi. Prima carte, primul moment furat de dragul lecturii dupa atata timp n-ar trebui sa fie asa tumultos. Ar trebui sa fie o revedere placuta, intre doi prieteni care, desi s-au distantat, inca gasesc intre ei acea legatura indestructibila care i-a unit de la inceput.   Legatura aceasta a fost taiata abrupt, de moartea eroiului care mi-a inseninat adolescenta. Un vechi impuls trezit la lumina intr-o librarie prafuita… O carte ascunsa aproape cu rusine in geanta, momentul, similar unui sacrilegiu cand m-am abandonat din nou acestei vechi pasiuni …  Toate acestea isi pierd din semnificatie in fata imaginilor care incep sa curga odata cu paginile. Poirot, bolnav de artrita. Poirot, incapabil sa conduca, cu maiestria-i  obisnuita, interogatoriile. Dintr-un detectiv scund, arogant si totusi simpatic, Poirot este transformat intr-o caricatura in scaun cu rotile. Rolul principal revine lui Hastings, care nu face o figura prea buna. Bine conturat, Hastings ramane totusi un personaj banal, usor limitat, manat de impulsurile firesti. In alt context perspectiva mi s-ar fi parut poate interesanta si m-as fi amuzat identificandu-ma cu el. Acum, toata lectura a fost o asteptare neincununata de succes. Am citit in garda, pandind momentul cand farsa aceea idioata o sa inceteze si detectivul meu iubit o sa-si faca intrarea in scena, in stilul lui usor pompos. Nu s-a intamplat asta, iar finalul a fost in masura sa ma dezguste.  Ma intreb daca este posibil ca la un moment dat cititorul sa cunoasca un personaj mai bine decat autorul care l-a conceput. “Cortina” tinde sa imi confirme aceasta ipoteza…

Actiunea romanului se desfasoara la Styles, locul unde, cu ani in urma, Poirot isi rezolva primul caz. Conacul, transformat intre timp in pensiune, devine gazda unei reintalniri pline de melancolie: recet vaduvit, Hastings se intoarce la Syles, pentru a participa la o reuniune organizata de vechiul si acum batranul lui prieten Poirot. Atmosfera este una apasatoare, fiecare dintre personaje duce in spate un lung sir de amintiri si esecuri. Singur Poirot  pare a-si fi pastrat intrucatva flerul si il antreneaza pe Hastings in ultima lor vanatoare: crime aparent simplu de rezolvat, cazuri inchise cu mult timp in urma sunt readuse la iveala de batranul detectiv, ferm convins ca acestea au un numitor comun. Lipsit de mobilitate, isi convinge vechiul prieten sa preia asupra lui interogatoriile voalate, in scopul de proteja viitoarea victima.

In mod previzibil, Hastings se pierde in supozitii. Noi crime au loc la Styles, iar semnele de intrebare se inmultesc.

“Cortina” mi-a lasat un gust amar. Doare sa vezi esecul celor pe care ii credeai invincibili. Agatha Christie fusese pentru mine o eroina.  Mi-a daruit nenumarate ore de placere in compania lui Poirot si a lui Miss Marple. Unul dintre ultimele ei romane se dovedeste un esec. Poirot merita un altfel de final.

Jocurile foamei – Suzanne Collins

La modul general nu ma prapadesc dupa romanele mainestream. Am ales “Jocurile foamei” dupa vizionarea filmului, atrasa de subiect si dornica sa aflu acele detalii pe care un scenariu, oricat de bun, le omite. Ca de obicei, cartea bate filmul, iar daca ecranizarea am perceput-o interesanta, romanul mi s-a parut cu adevarata captivant.

In viitorul, teritoriul fostei Americi de Nord este divizat in 12 districte, toate subordonate Capitoliului. Un trecut incarcat de revolte a impus un regim auster majoritatea districtelor si a dus la aparitia “jocurilor foamei”, un reality-show plin de sadism in care 24 de “tributuri” se confrunta intr-o batalie suprema, a carei miza este insasi viata.

Personajul central al romanului este Katniss Evergreen, o adolescenta de 16 ani, pe care imprejurarile au fortat-o sa se maturizeze prematur. Mama fiind depresiva, Katniss isi asuma datoria de a intretine familia si de a veghea asupra surorii ei mai mici, Prim. Dar toate eforturile par sa se destrame in clipa in care Prim este extrasa pentru a participa la a 74-a editie a Jocurilor Foamei. Constienta ca sora ei nu va supravietui, Katniss se ofera voluntar in locul acesteia si ia, impreuna cu celalalt tribut, Peeta, drumul Capitoluiului.

Patrunde astfel intr-o lume a opulentei, unde stilul de viata decadent transforma oamenii in fiinte lipsite de valori. In Capitoliu, totul se rezuma la impact vizual si spectacol. Reguli noi, dupa care tanara va trebui sa invete sa joace, daca doreste sa isi atraga sponsori, elementele-cheie in cadrul Jocurilor. De sponsori depinde, in ultima instanta, supravietuirea, caci ei sunt cei care iti asigura putinele resurse.

Transformarile prin care trece tanara sunt, pe cat de rapide, pe atat de divergente: dintr-o fata antisociala trebuie sa devina intai o “papusa” atractiva, pentru ca, zile mai tarziu sa se transforme intr-un asasin. Realitatea campului de lupta o loveste fara o tranzitie prealabila. Pe langa lupta pentru supravietuire, intervine si lupta cu tot ce inseamna sa a fi om. Cele mai eficiente masini de ucis sunt fiinte reduse la stadii primare, pentru care atasamentul fata de semeni nu exista. Peeta decide din start ca nu va lua parte la aceasta involutie; Capitoliul poate sa ii dicteze moartea, dar nu si felul de a muri. Katniss in schimb se trezeste prinsa intre sensimente opuse, cu atat mai mult cu cat idila cu Peeta, jucata pentru publicul amator de senzational, tinde sa se transforme in ceva mai profund.

In aceste conditii, victoria lui Katniss devine greu de prezis. Un lucru este cert: invinse sau victorioase, toate tributurile raman, in esenta, oameni pierduti, pioni pe marea tabla de sah unde toate miscarile sunt dictate de Capitol.

“Jocurile foamei” m-a prins, chiar daca dupa standardele unora nu este chiar un roman profund. Cred ca din cand in cand devine placut sa ne transformam din nou in copii pe urmele unui erou, sa ne bucuram de actiune fara a cauta sensuri ascunse. Din acest punct de vedere, romanul lui Suzanne Collins este desavarsit.

Charlotte Lowenskold – Selma Lagerlof

Noiembrie se dovedeste o luna plina de carti bune, atat de bune incat imi vine greu sa ma decid carei lecturi sa-i aloc mai mult timp. Saptamana trecuta, m-au “prins” simultan trei carti de exceptie: “Prin tara simturilor” – Nedjma, “Jocurile foamei”-Suzanne Collins si “Charlotte Lowenskold” – Selma Lagerlof. Pe ce-a din urma al ales-o mai mult din plictiseala, pentru a salva niste ore inutile petrecute in tren. Cartea m-a acaparat din primul moment. Selma Lagerdof are talentul rar-intalnit de a transforma pe orice personaj intr-un erou, iar efectul este cu atat mai surprinzator cu cat, in prima faza, toate cele trei personaje principale tind sa-ti fie antipatice.

Actiunea debuteaza tardiv, o buna parte din roman ce concentreaza pe descrierea personajelor secundare. In prima parte o intalnim pe contesa Ekenstedt, o batrana plina de spirit, genul de femeie care, ajunsa la o varsta inaintata, inca mai reuseste sa eclipseze tineretul.  S-are crede ca farmecul batranei este un fel de automatism dobandit de-a lungul anilor. Evenimentele ne arata insa ca toate actiunile ei sunt dictate de o profunda intelegere a oamenilor, de capacitatea de a se pune in locul lor, pentru a-i face apoi sa se simta confortabil intr-un mediu care nu ii caracterizeaza. Influenta ei are insa si mare dezavantaj de a pune in umbra copiii. Cele doua fiice ale contesei se complac relativ usor in postura de spectatori. Nu asa si fiul, Karl-Artur, care, dupa ce vreme de mai multi ani urmeaza calea dictata de ambitiile mamei lui, se orienteaza subit spre fanatism religios. Ulterior se logodeste cu Charlotte Lowenskold, o orfana, dar nunta intarzie.

Relatia dintre cei doi este pusa la o grea incercare in momentul in care Karl-Arthur constata ca iubita lui nu ii impartaseste pe deplin convingerile religioase. Spirit practic, Charlotte nu vede nimic intaltator in a saraci pe altarul credintei. Aceasta constatare determina la Karl-Arthur o reactie violenta. Invrajbit de o “prietena”, rupe logodna si decide sa se lase cu totul in voia credintei.

Restul romanului se concentreaza pe eforturile lui Charlotte de a-si recastiga barbatul iubit, incercand in acelasi timp sa faca fata la o alta situatie dificila: unul dintre cei mai bogati oameni din tinut a cerut-o in casatorie.

Daca la inceput Charlotte mi s-a parut o fiinta interesata si detestabila, ulterior ea a sfarsit prin a ma vraji. Personajul este o imbinare stralucita intre impulsivitate tinereasca, inteligenta si spirit de sacrificiu. Nu in ultimul rand, este o fiinta adaptabila, capabila sa isi pastreze principiile, fara ca acestea sa-i afecteze obiectivitatea. Iubeste intens, dar spre deosebire de majoritatea eroinelor, nu isi ridica logodnicul pe un piedestal. Toate acestea fac din Charlotte Lowenskold un persoanj remarcabil, sarea si piperul intregului roman.

Recomand acest roman cu caldura. Este o carte captivanta, excelent scrisa, care ofera o perspectiva interesanta asupra iubirii.

Iedera – Grazia Deleda

Probabil cel mai slab roman citit anul acesta, “Iedera” m-a plictisit teribil. Ce-i drept, moralitatea si adulterul mi se par subiecte destul de rasuflate si un roman abordand aceste doua tematici avea de la bun inceput sanse mici sa-mi placa. La asta se adauga insa si stilul narativ. Nu orice povestitor poate fi si un scriitor bun, iar Grazia Deledda demonstreaza pe deplin aceasta sintagma. Stilului narativ este lipsit de viata, personajele par, in ciuda dramelor prin care trec, doar niste umbre umane a caror principala trasatura este rautatea.

Romanul o care in centrul sau pe Anessa, o orfana abandonata de mica in casa familiei Decherchi. Desi logodita cu Gantine, Anessa are o relatie cu Paulu Decherchi. Diferentele de statut social, si numeroasele defecte ale lui Paulu nu o descurajeaza pe femeie, care se complace in prezent.

Viitorul insa este pe cale sa loveasca in alt mod: pe vremuri una dintre cele mai bogate din tinut, familia Decherchi se lupta acum cu ruina. Rudele refuza sa ii ajute, creditorii nu mai sunt dispusi sa le ofere bani iar incercarile lui Paulu de a imprumuta macar o parte din suma raman zadarnice. Unica salvare pare a fi Zua Decherchi, un batran astmatic si suspicios a carui singura placere consta in a-i insulte pe ceilalti. Dar Zua nu pare deloc dispus sa isi ajute semenii.

Temandu-se pentru binefacatorii ei, Annesa sfarseste prin a comite un gest mostruos. Apoi, ca orice fiinta slaba, fuge, lasand povara vinei asupra celor apropiati. Dorinta de autoconservare ajunge sa concureze cu afectiunea pentru prietenii ei, incertitudinea pare a fi pentru moment cel mai placut sentiment. Cand vinovatia (sau un simulacru de vinovatie) isi face aparitia, Anessa cade intr-o aparenta manie religioasa. Doreste sa ispaseasca, dar fara a renunta la afectiunea pentru Paulu, nici la agresivitatea fata de semeni. Actioneaza ca un animal haituit, iar apropierea ei de biserica pare mai degraba un fel de targ menit sa ii linisteasca constiinta.

Finalul este cam lipsit de mesaj: vinovatii nu sunt pedepsiti, dar isi ghideaza viata condusi de ideea de a plati pentru pacate. Crima devine astfel un pretext menit sa justifice mizeriile vietii, ruina spre care mai toti tindem.

“Iedera” e unul dintre putinele romane caruia nu ii atribui alt merit decat cel de a ma deprima. Cred ca nu ma pliez prea bine pe literatura care prezinta lumea mai neagra decat o vad eu. Pentru moment, caut carti mai vesele.

Love Story – Erich Segal

“Love story” este genul de roman care nu mai necesita introducere. Filmul, mai mult decat cartea, a facut povestea celor doi indragostiti celebra.

In ce ma priveste, am intampinat cartea cu prudenta; nu este prima data cand, sub efectul filmului, romanul de origine isi pierde din savoare. In cazul de fata insa, romanul a venit ca o completare necesara.  Lenta de fel, am nevoie de timpul de reflectie pe care lectura mi-l ofera, pentru a putea patrunde si savura o poveste, pe cat de simpla, pe atat de frumoasa.

La origine istoria clasica intre un tanar bogat si o fata saraca dar plina de spirit, “Love story” se impune prin realism. Stilul este aerisit, obstacolele prin care trec personajele nu sunt dramatizate excesiv. O pasiune de colegiu dobandeste suficienta putere pentru a oferi solutii mature unor piedici de proportii. Oliver Barett, tanar, sportiv, nestapanit, abandoneaza o existenta sigura dar restrictiva pentru a o lua de la capat, in saracie, cu inteligenta Jen Cavilleri. Este o caracterisitica a acestui roman, pe care am regasit-o rar sau deloc in altele asemanatoare: femeia vrajeste prin spirit, atitudinea si modul ei de gandire trec in fata calitatilor fizice. Este de altfel lucrul care asigura durabilitatea relatiei, atat pe plan emotional cat si financiar.

Pentru prima data, Oliver cunoaste si altceva decat o superficialitate prost mascata de avere si studii. Jen e simpla, mintea ei nu cunoaste nimic din complicatiile telenovelistice oarecum caracteristice femeilor. Ia o decizie si ii ramane fidela, fara a se indoi o clipa de corectitudinea ei. Ii ramane alaturi sotului falit, ii construieste cariera chiar daca prin asta isi sacrifica propriile aspiratii. Clipa mortii o surprinde la fel senina ca intotdeauna, impacata cu o viata insuficient gustata.

“Love means never having to say you’re sorry” spune Jenni, aproape de final. Inca un citat din seria miilor care s-au spus pe tema iubirii. Totusi, pentru mine, aceste cuvinte apartinand unei tinere care ar fi putut avea totul, raman cele mai frumoase spuse vreodata.

Lady de Winter – Susan Hill

Cu ani in urma, cand am gasit “continuarea” la “Pe aripile vantului”, m-am bucurat nespus. Am citit cartea cu entuziasm, incercand sa regasesc in ea personaje si fapte pe care le indragisem. Totusi, cartea mi-a lasat un gust amar. Am inteles atunci ca anumite romane sunt facute sa se termine in incertitudine si ca nimeni, in afara de autor, nu are dreptul, nici puterea de a decide asupra vietii unui personaj. Romanul lui Mitchell se incheie in incertitudine. Un final dur, dar de necontestat. Tot ce a urmat dupa, nu este altceva decat o facatura.

Sub aceste auspicii, romanul lui Susan Hill, “continuarea” romanului Rebecca de Daphne du Maurier nu avea cum sa ma impresioneze. L-am citit totusi. Cred ca sta in firea omului sa caute raspunsuri, chiar daca acestea nu ii sunt intotdeauna pe plac. “Lady de Winter” a reusit totusi sa ma prinda temporar. Are lipsuri enorme, intreaga atmosfera din Rebecca se transforma intr-o ceata palida. Cele mai bune scene sunt vagi rememorari ale celuilalt roman, iar personajele, cumva fade. Totusi, nu e roman rau. Actiunea isi continua cursul previzibil: autoexilati in strainatate, Maxim de Winter si sotia lui se bucura in sfarsit de liniste. Este un calm care vine dupa o perioada zbuciumata si le ofera satisfactia unei vieti lipsite de evenimente. Dar trecutul nu poate fi uitat; pandeste din umbra, asemeni unei ghiare ascunse, gata de atac. Ii impiedica sa se gandeasca la viitor, sa se stabileasca undeva, sa se bucure de o viata de familie normala, intr-un loc al lor.

Nici celelate personaje nu au uitat. Incendierea Manderly-ului si razboiul le-au zdruncinat existenta din temelii, dar ura, fanatismul, dorinta de razbunare au ramas intacte. Cand Max si sotia lui decid in sfarsit sa se intoarca in tara, fantomele trecutului reapar. Lucreaza subtil, suficient de rar incat sa creeze impresia de securitate. Intai apare o coroana de flori purtand initiala Rebeccai. Ulterior isi fac aparitia Jack Favell si doamna Danvers.

In mod paradoxal, adevaratii inamici ai cuplului sunt propriile ganduri. In noua doamna de Winter dragostea si teama pentru sot se lupta cu gandul ca el este un asasin. Maxim, desi mai greu de citit, pare a infrunta destinul tipic al unui inadaptat. A comis o crima in care credea, un gest pe care, la vremea aceea, il considera eliberator. Nu a anticipat insa ca, distrugand-o pe Rebecca, inchide portile spre tot ceea ce femeia reusise sa portretizeze cu atata succes: o lume stralucitoare, in care Manderley era regatul, iar sotii de Winter, regii.

Romanul se termina oarecum previzbil. Este povestea tipica a omului care a incercat sa isi depaseasca propriul statut, prin crima, respectiv prin casatorie. Iar pana la urma toti pierd: Maxim, doamna de Winter, Jack Favell, doamna Danvers si chiar si Rebecca. Cu totii au luptat pentru un tel in care credeau, liniste sau razbunare. La final, singurul castigator ramane Mandeley, stravechea locuinta, acum ruinata, care, din cenusa propriei maretii, inca mai influenteaza destine.

Spuneam la inceput ca romanul nu mi-a placut, desi pare bine inchegat. Poate, ca, in esenta, am oroare de finaluri prea “abrupte”. Mereu voi prefera povestile care tranforma cititorul in coautor, dandu-i ocazia sa prelungeasca, singur si la nesfarsit, aceeasi poveste, in intimitatea propriei imaginatii.