Lume de umbre …

Încă un roman de excepţie, marca Agatha Christie.

Ajuns la o vârstă înaintată, Hercule Poirot plănuieşte o spectaculoasă retragere din profesiunea de detectiv. Citind despre adevăratul Hercule, micul belgian constată cu destulă satisfacţie că, schimbările în societate au dus la o inversare de valori: dacă în trecut valoarea unui om se măsura exclusiv prin forţă fizică, în prezent munca intelectuală este mult mai apreciată.

Este motivul pentru care detectivul decide să imite cele 12 sarcini ale lui Hercule. Prin urmare, el hotărăşte să mai accepte doar 12 cazuri, care să se asemene, într-un fel sau altul, cu muncile eroului din mitologia greacă.

Alegerea se dovedeşte dificilă şi astfel cele 12 cazuri în poartă pe Poirot în cele mai diferite locuri ale Europei, de la o staţiune montană din Elveţia, până la un cimitir din Italia şi un pension de fete din Franţa.

Romanul ne dezvăluie un personaj uşor diferit de cel cu care ne-am obişnuit. Micul belgian trece cu vederea fraudele unui doamne de companie, riscă să compromită o doamnă din înalta societate înscenându-i un adulter, închide gura unui întreg sat şi sfârşeşte prin a-l trimite pe Cerber înapoi în Infern. De asemnea, este pentru prima dată când în surprindem pe Poirot în postura de erou romantic, cu ruj pe mustăţi , trimiţând trandafiri roşii unei doamne. Poirot este umanizat, fără a-şi perde însă nicio clipă calităţile înnăscute de detectiv şi de fin cunoscător a psihologiei umane.

„Muncile lui Hercule … moderne” este mai mult decât un roman poliţist, fiind în acelaşi timp o splendidă ilustrarea a talentului scriitoarei care reuşeşete să reunească, în decoruri variate, o sumedenie de tipologii umane, dovedind astfel că un fapt este rareori produsul circumstanţelor, ci al oamenilor, care, din disperare sau lăcomie , comit crime, furturi, răpiri …

Duceam dorul unui roman poliţist bun, iar Agatha Christie nu m-a dezamăgit nici de data aceasta. Scrierile ei au darul rar de a te captiva până la ultima pagină, romanele, deşi asemănătoare în multe privinţe, au mereu un final neprevăzut, indiciile sunt greu de depistat iar vinovatul rămâne, până în ultima clipă, o enigmă.

Cred că nu greşesc afirmând că scrierile din seria „Poirot” sunt cele mai faimoase romane ale scriitoarei. Paradoxal, la sfârşitul vieţii, Christie şi-a urât personajul, însă, spre deosebire de Conan Doyle, nu a avut curajul să îl „ucidă”.

Personal, mereu l-am preferat pe Poirot (miss Marple îmi evocă prea intens o mătuşă atotştiutoare, pentru a mai fi pe gustul meu) motiv pentru care „După funeralii” a reprezentat un adevărat „deliciu” literar.

Romanul debutează cu funeraliile bogatului Richard Abernethie. La citirea testamentului, remarca surorii lui Richard, Cora, „dar a fost ucis, totuşi, nu?” îl determină pe domnul Entwhistle, un bătrân avocat şi prieten al decedatului, să întreprindă cercetări. Dar iniţiativa lui de a vorbi cu Cora este înăbuşită de asasinarea subită a femeii.

Aflat într-un impas, domnul Entwhistle solicită ajutorul unui vechi prieten, micul şi excentricul detectiv Hercule Poiroit. În paralel, servitoarea Corei, Anne Gilchrist este otrăvită cu arsenic, reuşind însă să supravieţuiască.

Toate evenimentele sugerează o legătură între moartea lui Robert şi cea a Corei. Ştia Cora ceva ce nu trebuia aflat? Şi ce i s-a părut ciudat lui Helen Abernethie în seara în care a fost citit testamentul cumnatului ei? Misterul pare de nerezolvat, în condiţiile în care în cercul de apropiaţi a lui Richard toţi ar fi avut de câştigat de pe moartea acestuia. Un miros de vopsea şi nişte flori de ceară îi oferă în cele din urmă lui Poirot cheia misterului.

O carte care reconfirmă geniul scriitoarei, făcându-mă să regret faptul că, de-a lungul vieţii ei, nu a scris decât 70 de romane.

Nu este prima dată când afirm că romanele poliţiste de calitate sunt rare. „Revolverul lui Maigret” de Georges Simenon mi-a întărit această convingere.

Cartea m-a dezamăgit. Îi lipsesc suspansul, răsturnările de situaţie, complexitatea. Ce-i drept, finalul este surprinzător, dar nu oferă cititorului satisfacţia descoperirii adevărului. Ajungi la sfârşitul cărţii plictisit, înecat în detalii fără valoare. Maigret nu e un personaj marcant, ci mai degrabă un om lipsit de entuziasm, care ştie cum trebuie acţionat, dar o face fără pasiune…

Totul începe în momentul în care lui Maigret îi este furat un mic revolver. În paralel, Francois Lagrance, un om care insistase să-l cunoască pe Maigret, se „îmbolnăveşte” subit, după ce cu o zi înainte fusese văzut cărând la gară o valiză. Ulterior, în valiză este descoperit cadavrul deputatului Delteil. Prefacându-se nebun, Francois refuză să explie faptul, nici chiar în clipa în care hoţul revolverului este identificat în persoana lui Alain Lagrance, fiul lui Francois.

Ore mai târziu apar noi piste care îl conduc pe Maigret până în Londra. Dar ce se ascunde în spatele asasinatului? Şi ce rol are Jeanne Debul, femeia pe care Alain încercase să o viziteze înainte să fugă la Londra?

Un roman care, fără a fascina împătimiţii genului, rămâne totuşi o lectura uşoară şi o plăcută iniţiere în opera unui faimos scriitor belgian.

Simone de Beauvoir reuşeşte să mă surprindă din nou, într-un roman care îmbină obiectivitatea critică a scriitoarei cu evenimente din sfera fantasticului.

Viaţa lui Regine, o tânără actriţă, se schimbă dramatic în clipa în care îl întâlneşte pe Fosca, un om după toate aparenţele nebun. Dar Fosca nu e nebun, ci nemuritor. Regine decide să îl cucereacă pentru a-şi eterniza, prin amintirile lui, propria viaţă. Dar, deşi iniţial receptiv la modul de viaţă pe care Regine i-l propune, Fosca se retrage curând în propria lui lume, o lume în care frumuseţea, gloria, sau amintirile, fiind efemere, nu au nicio valoare. Ulterior Fosca o părăseşte pe Regine.

Incapabilă să accepte despărţirea, tânăra îl caută pe Fosca şi sfârşeşte prin a asculta povestea vieţii lui. O viaţă complexă şi totuşi, lipsită de satisfacţii de durată.

Aflat iniţial la conducerea unui mic oraş din Italia, Carmona, Fosaca primeşte de la unul dintre oamenii pe care îi osândise la moarte o sticlă cu elexirul nemuririi. Decis să realizeze lucruri mari, personajul bea lichidul. Timpul îşi pierde astfel puterea… Decenii la rând, Fosca apără şi extinde teritoriile Carmonei. Când gloria dobândită nu-l mai satisface îşi întemeiază o familie, hotărât să-i ofere fiului său, Antonio, cel mai de preţ dar: fericirea. Însă pentru Antonio, fercirea nu înseamnă o viaţă trăită în plăceri ci una pusă în slujba unui ideal. Când Antonio moare în luptă, Fosca părăseşte Carmona hotărât să construiască un mare imperiu, să devină „stăpânul universului”. Dar, ajuns în America, el constată că, în loc să unească, a distrus … Destinul băştinaşilor torturaţi de conquiztadorii spanioli îi dovedeşte personajului că a uni oamenii ţine de utopic. Începe să călătorească, se alătură unor exploratori, dar propria lui nemurire îi îngrădeşte accesul la cele mai fireşti plăceri: Fosca este incapabil să aibă un ideal, deoarece mereu idealul va pieri înaintea lui.

Stabilit la Paris, personajul încearcă să adopte destinul unui muritor: acunzându-şi nemurirea, el se căsătoreşte, îşi întemeiază o familie, se ocupă de ştiinţă. Dar din nou, timpul îşi intră în drepturi: soţia şi copiii lui Fosca mor, nepoţii la fel, doar el rămâne prizonier al vieţii. Participă la revoluţii , adoarme timp de 60 de ani, fără a mai găsi satisfacţie în nimic.

Odată cu sfârşitul poveştii, Fosca o părăseşte pe Regine. Finalul romanului o surprinde pe aceasta debusolată, rănită, victimă a efemerităţii.

Mă aşteptam ca romanul să mă întristeze, să mă facă să-mi condamn propriul statut. S-a întâmplat exact contrariul. Am constatat că moartea nu ne răpeşte, ci ne dăruieşte … şanse, iluzii, sentimente, toate valoroase tocmai datorită efemerităţii lor…

O carte care mi-a provocat un şoc…

Până acum, eram conştientă de faptul că orice lectură impune un grad de implicare emoţională. Dar nimic nu m-a pregătit pentru ceea ce aveam să întâlnesc în această carte. Cele două zile în care am citit-o au fost un chin… Nu pentru că romanul ar fi fost slab, din contră. „Femeia sfâşiată” s-a infiltrat în mine, făcându-mă să percep povestea nu prin ochii unei adolescente abia trecute de majorat, ci prin cei ai unei femei în vârstă … Este simplu să accepţi destinul unui personaj, să-l compătimeşti sau să-l admiri, să-l înţelegi sau să-l dezaprobi. Dar când frustrările personajului devin propriile tale frustrări, când experimentezi, citind, neputinţa, gelozia, dezorientarea unei femei, când ajungi să suferi din caza unor lucruri care nici nu ţi s-au întâmplat, graniţa dintre ficţional şi real dispare.

Dacă aş fi citit, pe undeva, rezumatul romanului, l-aş fi catalogat rapid drept lamentaţiile unei babe şi nici nu l-aş fi atins. Căci cartea nu prezintă nimic ieşit din comun… Deşi alcătuită din trei povestiri de dimensiuni relativ reduse, romanul se prezintă ca un tot. Povestea centrală, intitulată sugestiv „Femeia sfâşiată” , prezintă destinul lui Monique, o femeie aflată în toamna vieţii. Existenţa ei este dată peste cap în clipa în care soţul , Maurice, îi mărturiseşte că are o amantă.
Concepută sub forma unui jurnal, povestea urmăreşte degradarea treptată a unei relaţii sortită să dureze „veşnic”. Este un sfârşit pe care Monique refuză să-l accepte. Mulţumindu-se cu tot mai puţin, acceptând concesii şi trăind cu speranţa unei împăcări miraculoase, personajul ilustrează perfect femeia incapabilă să-şi găsească o identitate şi o viaţă proprie în afara soţului. Devine un om pentru care timpul s-a scurs, pentru care viitorul nu mai există, deoarece trecutul a abandonat-o.

Citind romanul, am ajuns să mă întreb care a fost de fapt intenţia autoarei : să prezinte destinul unei femei sfâşiate sau din contră, să transforme cititoarea în această femeie, făcând-o părtaşa unei suferinţe pe care nimeni, niciodată n-ar trebui s-o simtă: aceea de a fi părăsit, atunci când viitorul nu-ţi mai rezervă nimic decât incertitudini. Nota de la finalul romanului pare să-mi infirme ambele ipoteze : „Cititoarele primei ediţii … s-au grăbit să le compătimească pe protagoniste, recunoscându-le slăbiciunile, în sfâşierile lor interioare şi în aparentele lor resemnări. Autoarea a protestat faţă de această interpretare care nu numai că-i trăda convingerile, ci transforma luciditatea critică a celor trei texte într-o nostalgică neputinţă”.

Din nou, Rodica Ojog Braşoveanu reuşeşte să mă surprindă, cu un roman inedit, diferit de tot ceea ce am citit până acum.

În primul moment, mi-a fost greu să cataloghez cartea. Începutul avea o tentă autobiografică, care apoi s-a estompat în favoarea unei acţiuni condimentată de evenimente paranormale. Finalul este acela al unui roman poliţist autentic.

Totul începe în clipa în care Laura Florescu, un creator de modă de aproximativ 50 de ani descoperă, într-un magazin de antichităţi, propria ei poză: o altă Laura, aparţinând perioadei interbelice. Ulterior, apare o scrisoare scrisă de aceeaşi Laura şi, deşi scrisoarea poartă amprenta perioadei istorice respective, coincidenţele sunt în măsură să o neliniştească pe Laura din prezent.

Personajul începe o anchetă, pentru a afla destinul femeiii care îi seamănă atât. Beneficiind de ajutorul vânzătorului din anticariat Călin , Laura începe o aventură în cadrul căreia nu lipsesc evenimentele paranormale: poza celeilalte Laura îşi schimbă constant poziţia iar destinele celor două femei par a fi legate: au rămas văduve la aceeaşi vârstă , au fost soţiile unor bărbaţi pe nume George etc.

În paralel, Laura evocă fragmente din trecutul ei, în care un rol important îl ocupă Delia M. , o fostă colegă de clasă, aparent familiarizată cu „lumea de dincolo” . Aceeaşi Delia care îi spusese cândva: „Destinele noastre sunt decalate cu un an”… Ulterior Laura descoperă că Delia murise cu un an în urmă. În paralel, mărturiile despre cealaltă Laura se înmulţesc. Dar, când Laura şi Călin întră în cavoul în care e înmormântată Laura , personajul, depăşit de situaţie, suferă un infarct. Investigaţiile ulterioare ale poliţiei scot la iveală lucruri uimitoare.

Un roman captivant, care confirmă din nou geniul Rodicăi Ojog-Braşoveanu.

În sfârşit, după mult timp, am reuşit să găsesc o carte de Rodica Ojog-Braşoveanu. Faima de care scriitoarea se bucură, unele surse numind-o chiar „Agatha Christie a României” , era în măsură să-mi trezească interesul. Totuşi, am rămas sceptică. În cazul romanelor poliţiste, puţini scriitori reuşesc să depăşească nivelul de amatorism. Literatura abundă de romane cu final previzibil. Puţine sunt cărţile care declanşează un „război al neuronilor”, unde orice acţiune îşi pune amprenta asupra proceselor cerebrale ale cititorului, făcându-l stăpân al dorinţei de a raţiona, de a pune cap la cap evenimente.

În acest context, „Melania şi misterul din parc” a reprezentat o dublă surpriză. În primul rând, însuşi faptul de a găsi un roman poliţist bun, între zeci de cărţi proaste, e un eveniment. Dar să descoperi că acest roman aparţine unei scriitoare de origine română este aproape un şoc. Nu intenţionez ca, prin această remarcă să minimalizez valoarea literaturii autohtone, totuşi, discrepanţa între creaţiile literare româneşti şi cele ale altor ţări este evidentă.

Romanul în sine nu justifică o comparaţie cu scrierile Agathei Christie, deosebirile fiind puternice. Căci, deşi apare motivul bătrânei-detectiv (în care un cititor cu imaginaţie ar putea vedea o Miss Marple a României) desfăşurarea acţiunii nu se încadrează în tiparele cunoscute.

Totul porneşte de la un furt cel puţin neobişnuit: peste noapte, bustul unui medic, aflat într-un părculeţ, dispare. Fapt îngrijorător, ţinând cont că bustul îndeplinise rolul de „cutie poştală” pentru o grupare de spioni. Situaţia devine şi mai ciudată când, zile mai târziu, soclul pe care era aşezat bustul dispare şi el. Dar care este rolul Melaniei în această poveste? De ce i-a minţit pe poliţişti, afirmând că statuia reprezenta un unchi de-al ei? Şi ce rol are bătrânul scheletic ivit la fereastra unei case în stil gotic, situată lângă satuie?

Un roman admirabil scris, în care replicile pline de umor se împletesc cu o poveste care rămâne, până aproape de final, de neînţeles.

„Între acte” este primul roman al Virginiei Woof cu care am tangenţă. O carte total diferită de tot ceea ce am citit până acum. Până în ultimul moment nu m-am putut decide dacă romanul este un experiment nereuşit sau o capodoperă. Impresia din final mă face să înclin către a doua opţiune.

Îmi este dificil să fac un rezumat al cărţii, poate şi pentru că scopul romanului este acela de a transmite senzaţii, nu imagini. Acţiunea se desfăşoară de-a lungul unei singure zile, anume ziua când în sat are loc reprezentaţia anuală de teatru. Desfăşurarea acţiunii vizează atât piesa cât şi pauzele din cadrul ei.

Probabil cel mai intens moment din roman este acela când, într-o scenă intitulată „noi înşine” , spectatorii se trezesc faţă în faţă cu un şir lung de oglinzi, faţă în faţă cu propriile lor reflexii. Sunt reflexii deseori incomplete, care îi obligă pe spectatori să se privească aşa cum sunt ei de fapt. Spectacolul reacţiilor este unul de-a dreptul savuros, toţi oamenii, cu o singură excepţie, încercând să evite momentul fatal al confruntării cu propria lor imagine. Este o scenă care predispune la analiză. Câţi dintre noi avem, în fond, curajul, de a ne înfrunta identitatea, de a reunţa la imaginea pe care ne-am făurit-o despre noi înşine în favoarea unei viziuni obiective? Prea puţini.

Romanul mi s-a părut totodată, spectacolul trist al unor identităţi consumate în rutină, al unei vieţi care, în ciuda simplităţii ei, cere sacrificiul suprem: cel de a abandona toate iluziile şi poezia care stăpânesc sufletul, pentru a primi în schimb doar zeci de „ce-ar fi fost dacă” şi insatisfacţia unei vieţi, a cărei ciclicitate previzibilă nu mai oferă nimic în afară de prilejul unor constatări.

„Între acte” nu este un roman care poate fi gustat de mulţi. Probabil majoritatea cititorilor şi-ar asuma impresia mea iniţială, afirmând dezgustaţi „ ce porcărie”. Dar pentru acea minoritate dispusă a căuta îndărătul cuvintelor, romanul se va dovedi o aventură plăcută şi un prilej de noi reflecţii.

Am citit „Mănăstirea Northanger” cu aceeaşi plăcere cu care am citit toate romanele lui Jane Austen. Mereu m-a surprins talentul scriitoarei de a face din evenimente banale, mici capodopere.

Din nou, Jane Austen dă dovadă de mult realism, de data asta în abordarea unei probleme supusă mai rar analizei: efectul leturilor asupra unei minţi influenţabile. Şi, cu riscul de a devia de la subiect, voi prezenta aici unul din paradoxurile societăţii.

Trăim într-o lume în care oamenii care citesc sunt priviţi cu respect, poate şi pentru că sunt puţini. Prin urmare, a citi este un lucru pozitiv, a citi este recomandat etc. Şi, deşi aş fi ultima care să nege avantajee lecturii, nu pot să nu aduc în discuţie acei „wannabe readers” , oameni care citesc fără a selecta cât de cât lecturile lor. Pentru că, fără îndoială,există şi lecturi nepotrivite, iar efectele lor sunt de toate felurile.

Catherine Morland este un personaj care suferă pe propria ei piele efectele acestor lecturi nepotrivite.

Învitată la mănăstirea Northanger de generalul Tinely şi de fiul său Henry, imaginaţia ei găseşte un teren fertil pentru a crea o poveste plină de mister. Considerând că, datorită lecturilor citite Catherine beneficiează de cunoştinţele necesare dezlegării misterului, ea porneşte o anchetă, al cărei rezultat este însă dezolant. Surprinsă în timpul cercetărilor ei de Henry, Catherine se trezeşte acoperită de ridicol. Zile mai târziu ea este izgonită de la mănăstirea Northanger. Dar este acesta sfârşitul idilei dintre Catherine şi Henry? Şi de ce a fost izgonită Catherine de la mănăstirea Northanger?

O carte în care atmosfera specifică perioadei Regenţei se împleteşte cu un decor desprins parcă dintr-un roman de Ann Radcliffe.

Reinaugurez seria romanelor „de senzaţie” cu o carte care a născut un mit: „Dracula” , de Bram Stocker.

Este romanul care a contribuit la naşterea „isteriei vampirilor” şi i-a oferit României faima de „ţara lui Dracula” , suficient motiv ca să citesc cartea.

Începutul nu mi-a plăcut, părându-mi plin de idei şi scene „uzate”. Am încercat atunci să privesc romanul nu din perspectiva cititorului experimentat şi sătul de teme comerciale. Am citit ca un om pentru care toate acestea prezentau o noutate. Treptat, cartea a început să mă captiveze.

„Dracula” se înscrie în genul de romane capabile să atragă o anumită categorie de cititori.

Chemat în Transilvania, în castelul contelui Dracula, Jonathan Harker descoperă în curând că ceva nu este în ordine cu misteriosul său client: de ce castelul nu e locuit de nimeni în afară de conte, de ce acesta nu apare decât după apusul soarelui, de ce nu se reflectă imaginea lui în oglindă?

Curând, Jonathan descoperă că e prizonier în castel, la cheremul unui om imprevizibil, rupt de orice contact cu exteriorul.

În paralel, logodnica lui Jonathan, Mina, devine personajul central al unor întamplări la fel de ciudate: în timpul unei crize de somnambulism, prietena Minei, Lucy, este atacată de o făptură ciudată. Chemat să o trateze pe Lucy, doctorul van Helsing constată că aceasta a fost victima unui vampir. Evenimentele se precipită în momentul în care Lucy moare, devenind o „moartă vie”.

Întors din România, Jonathan e convins că evenimentele petrecute acolo au fost iluzii. Se căsătoreşte cu Mina şi încearcă să uite tot. Dar o scrisoare a lui van Helsing, anunţându-i Minei moartea lui Lucy, schimbă din nou cursul evenimentelor.

Întâlnirea dintre Mina şi van Helsing şi mărturisirile din jurnalul lui Jonathan constituie primul pas într-o aventură palpitantă, căci Jonathan, Mina, van Helsing, alături de Arthur, logodnicul lui Lucy , doctorul Seward şi vânătorul Quincey Morris îşi propun să-l ucidă pe Dracula. Dar atingerea scopului propus cere sacrificii…

Un roman pentru toţi iubitorii cărţilor cu vampiri şi nu numai.