Lume de umbre …

Cu greu m-am hotărât să încep această carte. După dezamăgirea produsă de „Noaptea umbrelor” dragostea mea fată de autoare a pierit, şi odată cu ea, fascinaţia pentru romanele poliţiste.

Am citit cu romanul cu dificultate. Poveştile care cândva mă fascinau acum îmi provocau un sentiment înrudit cu sila. Probabil aş fi abandonat cartea după primele zece pagini dacă nu m-aş fi trezit, ca de atâtea ori, în situaţia în care am de aşteptat câteva ore şi pur întâmplător o carte începută se află în poşetă. Aşadar am citit şi astfel am constatat o uşoară schimbare a stilului autoarei. „Banalul” şi „supranaturalul”, două noţiuni până acum de neconceput la autoare transformă nişte simple povestiri în mici „bijuterii” literare.

Poveşti precum „De dragul unui câine” sau „Ciudatul caz al lui Arthur Carmichael” surpind prin abordare; nu mai apare micul detectiv atotştiutor, oamenii îşi descoperă limitele puterii de înţelegere şi ale capacităţii de a-şi înfrunta destinul.

Totodată este introdus un nou detectiv, Harley Quin. Acesta nu se încadrează în tiparele detectivului obişnuit; el nu rezolvă cazuri, ci, din umbră, furnizează doar un indiciu, pe care alte personaje îl dezvoltă, reuşind, în final, să dezlege misterul.

Îmi este greu să definesc împresia pe care cartea mi-a lăstat-o. Probabil sunt sătulă de romane poliţiste şi din acest motiv incapabilă să le mai atribui adevărata lor valoare. De la un punct încolo, toate romanele poliţiste seamănă. Toate au în centrul lor un mister, care este în cele din urmă, rezolvat.

Ezit să scriu cuvântul „fin” la recenziile despre romane poliţiste. Poate, cândva, mă vor fascina din nou. Până atunci însă, le spun „rămas-bun”.

M-am hotărât să citesc „Pânza de păianjen” din dorinţa de regăsi Bucureştiul interbelic. Cred că tuturor le este familiar „Micul Paris” descris cu atâta elocvenţă de Camil Petrescu, Mihail Sebastian şi chiar Mircea Eliade. Bucureştiul interbelic, cu parfumul său, cu bătăliile cu flori de la şosea, cu oameni care nu spuneau niciodată „te iubesc”, ci doar „je t’aime”.

Dar cartea nu mi-a adus nimic din toate acestea. În locul vilelor în care se ţineau serate elegante, cartea m-a introdus în case purtând semnul sărăciei şi al luptei pentru existenţă. Acesta este fundalul pe care se conturează destinul personajului principal, Diana Slavu.

Mi-a fost greu să decid dacă Diana Slavu este sau nu un personaj remarcabil. În esenţă, destinul ei ar putea fi cel al oricărei femei. Născută într-o familie modestă, ea încearcă să îşi depăşească statutul şi, datorită fizicului şi al firii vesele se integrează cu destulă uşurinţă în viaţa mondenă a Bucureştiului interbelic. De fapt, se integrează atât de mult, încât ajunge să adopte un mod de viaţă total incompatibil cu propria origine şi chiar cu propriile aspiraţii de ordin intelectual.

Cred că asta m-a iritat la personaj: uşurinţa cu care se abandonează unei lumi marcate de superficialitate, uşurinţa cu care Diana însuşi devine superficială. Privită din exterior, Diana Slavu nu este altceva decât o femeie în căutarea iubirii. Eu am ajuns să mă întreb dacă personajul a cunoscut, de fapt, iubirea? Răspunsul, confirmat şi de evoluţia ulterioară a romanului, este unul negativ. Căsătoria, adulterul, nu sunt pentru Diana decât încercări de a-şi defini un scop, iar lupta la nivel psihologic, nu se dă între dragostea pentru amant şi afecţiunea pentru soţ, ci între principiile care i-au fost inoculate de familie şi normele impuse de societate. Faptul că Diana are puterea de a se rupe, fie şi ca urmare a unui impuls, de o existenţă care nu o mai satisface, o transformă într-un personaj cu prestanţă.

Finalul romanului m-a marcat profund. Mi-a dovedit că, în viaţă, oamenii se împart în două categorii: spectatori precum Ileana Dima, care, din umbra unei singurătăţi autoimpuse, se mărginesc să constate, şi protagonişti precum Diana Slavu care înfruntă viaţa, care reuşesc să se desprindă din „pânza de păianjen” a sentimentelor, pentru a conferi existenţei lor un scop real.

Un roman a cărui lectură am amânat-o de ani de zile. Ani de zile cartea a rămas un titlu oarecare într-o bibliotecă. În cele din urmă întâmplarea mi-a îndrumat paşii. Dar, poate mai mult decât întâmplarea, constatarea că, tot citind autori străini, am ajuns să subminez valoarea literaturii autohtone. O opinie care, departe de a ilustra erudiţia, reflectă pur şi simplu limitarea în gândire a individului. Aşadar, am început să (re)citesc autori români. Şi astfel m-am „lovit” de Ileana Vulpescu şi a ei „Artă a conversaţiei”.

Primele 100 de pagini mi s-au părut insuportabile. Acţiunea nu se lega, monologul interior al personajului părea că nu-şi are sensul. Apoi ceva s-a întâmplat. Ceva din tonul cărţii a găsit ecou în inima mea. Dar mai mult decât atât, romanul a imprimat un nou ritm vieţii mele. Pentru prima dată, de când mă ştiu, m-am simţit tentată să zăbovesc asupra paginilor, să le recitesc, să „absorb” cât mai mult din roman. Căci romanul este un model de viaţă în cel mai înalt sens. Prezintă destinul unei femei normale. Sînziana Hangan nu se detaşează nici prin fizic şi nici chiar intelectual de celelalte personaje, beneficiază însă de o luciditate exemplară, de o extraordinară capacitate de analiză şi de o puternică fidelitate faţă de propriile concepţii de viaţă.

Destinul Sînzienei este cel al femeii care învăţat să se plieze circumstanţelor, rămânând, mai presus de orice, ea însăşi.

Rezumatul cărţii nu se impune. Reproduc, în schimb, câteva citate care m-au marcat.

“Omul cel mai iubit reprezintă superlativul absolut al unei vieţi. Oricâtă pasiune ar exista între un bărbat şi-o femeie, judecata îşi situează la un moment dat partenerul numai pe verticală. Nu-ţi poţi închipui cum se şterg din tine senzaţiile… E de necrezut cum uită trupul. Ceea ce-ţi rămâne dintr-un om e ceea ce-l abstrage din animalitate: gândirea lui, cuvintele, gesturile. Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături. Ai să vezi într-o zi că numai spiritualitatea rămâne într-o iubire.”

“Adevăratul intelectual este un om senin, nepărtinitor, tolerant, un om dispus să discute, să polemizeze urban, de la egal la egal, un om care se ţine strâns de principiile logicii şi ale adevărului şi care nu ţine să aibă dreptate în afara lor.”

“O parte din om se conjugă cu verbul “a avea”, cealaltă parte se conjugă cu vervul “a fi”; important este ca partea lui “a fi” să fie măcar egală cu cea a lui “avea”. Cei pentru care “a fi” atârnă mai mult decât “a avea” sunt cei care trăiesc pentru a şti, pentru a afla, ceilalţi sunt robii obiectelor, robi strict ai materiei. Orizontul lor este mărginit de obiecte ca de-un parapet. Ei suferă de o incurabilă orbire spirituală.”

“Iertarea nu schimbă şi nu şterge faptele.”

„În viaţa căsniciilor, vasele cârpite nu ţin, fiindcă în ele se găteşte.”

„E bine ca omul să ştie ce vrea în viaţă şi că e cu atât mai bine cu cât ştie mai devreme.”
„Lipsa de educaţie poate fi invocată până la 20, hai 25 de ani. După aceea, nici dacă singura locuinţă şi mamă ţi-ar fi maidanul, nu mai poţi invoca lipsa de educaţie. Vine o vreme când mintea proprie îţi este un educator suficient.”

“Amorul şi gripa se tratează cu patul.”

„Când te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie mai ales atunci să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Dintr-o dată, simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului.”

“În viaţa asta, numai pe mine contez ca partener permanent al meu însămi. Şi nu vreau să-mi fie niciodată nici ruşine şi nici scârbă de mine însămi.”

În ciuda numeroaselor subiecte de reflecţie pe care le oferă, romanul este totuşi de o surprinzătoare omogenitate. Aparent, ţi se relatează doar povestea unei vieţi. Indirect însă, îţi este insuflată dorinţa de a-ţi analiza propria viaţă precum şi ideea că o viaţă lipsită de spectaculos oferă cele mai mari satisfacţii.

Pentru mine, „Arta conversaţiei” a marcat un punct de cotitură. M-a făcut să-mi privesc viaţa din altă perspectivă şi m-a făcut să înţeleg că o viaţă simplă nu împiedică, ci stimulează desăvârşirea spiritului. Căci numai un om care decenii de-a rândul şi-a croit drum prin viaţă poate cunoaşte, în cele din urmă, satisfacţia de a-i fi înţeles mecanismele.

Am ezitat mult până să încep să citesc această carte. Accept cu greu să mi se impună o lectură, chiar şi atunci când este vorba de autori renumiţi. Când „Nuntă în cer” a fost propusă pe lista cercului de literatură al şcolii, am zâmbit sceptic. Dar, vrând-nevrând, a trebuit să iau cartea în mână … şi nu i-am mai dat drumul.

Mi-e greu să explic ce m-a impresionat atât la roman. Poate însuşi ideea, incapacitatea omului de a se dărui complet, de a iubi fără restricţii, de a creea, de a îmbina profanul cu aspiraţiile superioare …

„Nuntă în cer” este povestea a doi bărbaţi, Andrei Mavrodin şi Barbu Hasnaş care se îndrăgostesc de aceeaşi femeie, fără a fi capabili să-i păstreze dragostea. Romanul este conceput sub forma relatărilor celor doi bărbaţi care, întâlnindu-se mult timp după dispariţia Ilenei, îşi fac confidenţe, fără a bănui rolul unuia în povestea celuilalt.

Primul care îşi începe mărturia este Andrei Mavrodin, un scriitor cunoscut al vremii sale. Iniţial un om care trăia la suprafaţă, fără a acorda prea multă atenţie iubirii, Andrei cunoaşte dăruirea totală, dragostea fără limite, în clipa în care o întâlneşte, în casa unui arhitect, pe Ileana, o tânără recent sosită din Germania.

Cei doi se îndrăgostesc. Ileana, care fugise din ţară pentru a se elibera de iubirea unui alt om, vede în relaţia cu Andrei şansa unui nou început.

Dar Mavrodin descoperă că, prin în vârtejul vieţii a ajuns în imposibilitatea de a mai scrie ceva. Iniţial geloasă pe munca lui, Ileana sfârşeşte prin a-l stimula pe Andrei să scrie. Totodată îi dezvăluie iubitului dorinţa ei de a oferi continuitate iubirii, printr-un copil, dar Mavrodin refuză, considerând că dragostea le este suficientă.

Ileana avortează şi la scurt timp după aceea dispare fără urmă. Încercând să retrăiască marea lui iubire, Mavrodin scrie un roman, intitulat „Nuntă în cer” dar constată că a ajuns să falsifice fapte, cartea neavând nicio asemănare cu „paradisul pierdut”.

A doua confesiune, cea a lui Barbu Hasnaş surprinde imaginea propriei sale căsnicii ratate. Hasnaş se conturează ca un om opus lui Mavrodin: vulgar, lipsit de aspiraţii superioare, el este întruchiparea fidelă a moravurilor ce caracterizau Bucureştiul interbelic.

Într-un salon Bucureştean, Hasnaş o întâlneşte pe Lena şi recunoaşte în ea copila pe care, în timpul războiului, o cunoscuse într-un tren.

Cei doi călătoresc împreună în Veneţia unde Hasnaş sfârşeşte prin a se îndrăgosti de Lena. La rândul ei, Lena îi declară acestuia că îl iubise din prima clipă. Cei doi se căsătoresc şi timp de trei ani întruchipează cuplul perfect.

Dar, după trei ani de căsnicie, Hasnaş ajunge la concluzia că viaţa lui este incompletă: îşi doreşte un copil. Punând acestă dorinţă pe seama unui impuls Lena îl refuză. Cei doi se ceartă şi sfârşeşc prin a divorţa.

Finalul romanului îi suprinde pe cei doi bărbaţi, care, privind retrospectiv, constată cu resemnare că Lena (Ileana) probabil a murit.

Ceea ce fascinează la roman mai mult chiar decât tema, este forma în care această temă este transpusă. Confesiunile celor doi bărbaţi iau forma unor relatări lucide, care, fără a marca un sentimentalism excesiv, sunt totuşi portretul fidel al unei mari iubiri, al unei nunţi care nu poate fi consumată pe pământ, ci doar în cer.

Îmi dorisem de mult timp să citesc această carte. Am o slăbiciune pentru romanele gotice iar „Misterele din Udolpho” este considerat unul dintre cele mai inspirate.

În primul moment, tonul cărţii m-a descumpănit. Poate pentru că m-am dezobişnuit cu romanele sentimentale, cu personaje impresionabile care izbucnesc în lacrimi din orice motiv. Poate că experienţa romanelor anterioare nu m-a pregătit suficient. Cert este că în prima fază „Misterele din Udolpho” împrumută mai degrabă tonul unui roman de dragoste. Abia către sfârşitul primului volum acţiunea îşi intră în drepturi. Am citit romanul pe nerăsuflate …

„Misterele din Udolpho” prezintă povestea lui Emily St. Aubert. Traiul idilic al fetei este întrerupt de moartea mamei ei. Puţin mai târziu, tatăl lui Emily, St Aubert, se îmbolnăveşte şi doctorii îi recomandă să călătorească. Departe de a-i îmbunătăţi starea, călătoria îi dăunează. Personajul moare, nu înainte de a-şi ruga fiica să nimicească anumite documente, fără însă a le citi.

Emily rămâne în grija unei mătuşi. În paralel ea se îndrăgosteşte de un tânăr, Valacourt. Idila dintre cei doi este primejduită atunci când mătuşa lui Emily se căsătoreşte cu un italian, Montoni şi se mută, împreună cu acesta şi cu nepoata ei, la Udolpho, un vechi castel din Pirinei.

La scurt timp după sosirea lui Emily la Udolpho, evenimente ciudate încep să se petreacă. Emily află că cetatea aprţinuse doamnei Laurentini, care dispăruse în circumstanţe misterioase. Ulterior Emily descoperă ceva teribil în spatele unei draperii dintr-o galerie de tablouri.

Curând iese la iveală că mariajul dintre Montoni şi mătuşa lui Emily fusese doar o stratagemă a italianului pentru a pune mâna pe averea familiei St Aubert. Dar deoarece Montoni nu reuşeşte să-şi convingă soţia să treacă pe numele său pământurile care reveneau de drept lui Emily, doamna Montoni este închisă într-un turn, unde moare la scurt timp după aceea.

Cu ajutorul unui prizonier, Emily reuşeşte să evadezer din Udolpho, dar, în drum spre Franţa, vasul pe care se află naufragiază, călătorii reuşind însă a supravieţui. Emily constată că soarta o adusese în acelaşi loc unde, cu un an în urmă îşi pierduse tatăl. Se împrieteneşte cu contele de Villefort, care de curând intrase în stăpânirea unui castel din zonă. Castelul aparţinuse răposatei marchize de Villeroi, faţă de care tatăl lui Emily manifestase un interes neobişnuit înainte de a muri.

Într-o noapte, pe când se plimba prin apartamentele răposatei marchize, Emily descoperă, în patul în care murise marchiza, un om. Înspăimântată, ea fuge. Cercetări ulterioare nu scot la iveală nimic. Zile mai târziu, Ludovico, un slujitor care se oferise să stea de veghe în acele camere, dispare fără urmă.

Evenimente ulterioare aduc rezolvarea misterelor, Ann Radcliffe dovedindu-şi astfel talentul de a oferi explicaţii raţionale unor evenimente purtând amprenta supranaturalului.

Finalul romanului este în manieră tipic romantică: Emily se căsătoreşte cu Vallancourt şi, ca urmare a morţii lui Montoni, îşi redobândeşte pământurile primite de la mătuşa ei.

„Misterele din Udolpho” este, fără îndoială, genul de roman care îţi lasă nopţi nedormite, care îţi înfierbântă imaginaţia. Acestă trăsătură este speculată de Jane Austen în al ei roman „Mănăstirea Northanger” . Căci „Misterle din Udolpho” este romanul care înfierbântă imaginaţia Catheriniei. Afirmasem , în recenzia despre „Mănăstirea Northanger”: „Catherine Morland este un personaj care suferă pe propria ei piele efectele acestor lecturi nepotrivite”. Este o afirmaţie asupra căreia mă văd nevoită să revin. O carte este ceea ce facem din ea. Şi depinde doar de noi dacă o transformăm o formă de divertisment în sursa de inspiraţie a unor scenarii lipsite de fundament.

Cert este că “Misterele din Udolpho”, departe de a se încadra în categoria “lecturilor nepotrivite” este un roman de referinţă al literaturii universale, motiv pentru care vi-l recomand cu căldură.

Se spune că „Doamna Dalloway” este cel mai bun roman al Virginiei Woolf. În ce mă priveşte, chiar şi după o lectură atentă a romanului, mă feresc de astfel de verdicte. Nu pentru că i-aş contesta valoarea, ci fiindcă sunt de părere că asemenea clasificări reduc munca unui scriitor la o singură carte. Şi acest lucru este nedrept.

Mă limitez aşadar la a afirma că „Doamna Dalloway” este o carte capabilă să modifice viziuni. În primul rând, este un roman complet lipsit de intrigă, complet lipsit de spectaculos. Un şoc, pentru o minte obişnuită să parcurgă în grabă pagină cu pagină în căutarea unui eveniment… inedit.

O zi din viaţa unei femei … O zi apropiată de banal … Şi totuşi, prin hăţişul rutinei îşi fac treptat loc amintiri… Zile de odinioară, chipuri, gesturi care, odată cu trecerea timpului dobândesc o însemnătate deosebită. Portretul unei vieţi.

Nu încerc să fac un rezumat al cărţii … Ar însemna să dau unor momente o importanţă mai mare decât altora. Căci asta este „Doamna Dalloway” … o înşiruire de chipuri, gesturi, conversaţii, care se împletesc portretizând viaţa în cea mai frumoasă formă a ei.

O scenă care m-a impresionat foarte mult a fost scena din final … Salonul plin de umbre, chipurile devenite palide reminiscenţe ale trecutului. Fiecare personaj cade pradă propriului trecut, evocă, fără a regreta. Trage concluzii … Şi în final apare ea, doamna Dalloway şi toate emoţiile îşi găsesc răspuns…

Am mai spus odată că Virginia Woolf încearcă să comunice imagini izolate, nu fapte, nici idei măreţe. Cartea găseşte alt ecou în sufletul fiecărui cititor. Pe mine m-a făcut să văd cu alţi ochi viaţa, făcându-ma să mă întreb ce valoare ar avea cele mai banale gesturi dacă le-am izola, dacă le-am privi nu prin ochii omului suprasaturat de banal , ci prin ochii unui spectator, dispus să găsească farmecul fiecărei fărâme de existenţă.

Acum câteva zile am recitit „Veronika se hotărăşte să moară” de Paulo Coelho. Se spune că niciodată nu citim aceeaşi carte de două ori, că de fiecare dată o vom privi cu alţi ochi, o vom interpreta diferit şi o vom agrea , sau din contră.

La prima lectură, carte mi s-a părut bunicică, poate şi pentru că era prima în care scriitorul reuşea să rămână fidel unei idei până la capăt.Cert este că am citit-o cu plăcere şi nu m-am ferit să o recomand de câteva ori.

A doua lectură a adus şi o perspectivă nouă. Poate pentru să sunt scârbită de scriitori ultra-mediatizaţi, poate pentru că gusturile mi s-au schimbat simţitor într-un an, fapt este că acum romanul mi-a lăsat un gust neplăcut. Nu neg importanţa mesajului transmis, nici o oarecare valoare stilistică, dar totuşi nu am putut să-mi reprim senzaţia că am fost îndopată cu „lecţii de viaţă” de care, în esenţă nici nu aveam nevoie.

Pentru cei care nu au citit romanul, iată un scurt rezumat:

Sătulă de o viaţă banală, Veronika, o fată din Slovenia, decide să-şi pună capăt zilelor. Tentativa ei eşuează, iar tânăra este internată la Villete, un azil de nebuni din capitală. Acolo Veronika află că supradoza de medicamente i-a afectat puternic inima, motiv pentru care îi mai rămân puţine zile de trăit.

Pe parcursul acestor zile, Veronika intră în contact cu ceilalţi nebuni din spital şi treptat dobândeşte o nouă perspectiva asupra vieţii: îşi redescoperă visele şi, apărată fiind de stigmatul de „nebună”, descoperă noi dimensiuni ale existenţei, ajungând în final la concluzia că viaţa ei a fost lipsită de savoare doar pentru că nu a avut curajul să sfideze anumite convenienţe.

Veronika sfârşeşte prin a se îndrăgosti de un tânăr din spital, Eduard. Dispusă să-şi trăiască la maxim ultimele ore, ea fuge cu el. Dar moartea întârzie să apară… La sfârşit ne este dezvăluit faptul că Veronikăi îi fusese doar inoculată ideea că este pe moarte, pentru a o face să preţuiască viaţa.

Deşi cartea conţine destule idei pertinente şi mesajul din final este unul optimist, ea nu a reuşit să-mi atingă o coardă mai sensibilă. Poate şi pentru că „tonul face muzica”. Şi tonul nu m-a atras … Nu m-a atras toată vorbăria despre nebuni, nici concluzia că aceştia sunt doar oameni care au curajul de a fi diferiţi.

Probabil că o anumită categorie de cititori vor vedea în „Veronika se hotărăşte să moară” o carte bună, cu un mesaj bine conturat. Eu nu mă număr printre aceştia. Dar nici nu voi fi cea care va nega faptul că, în esenţă, romanul este unul uşor de lecturat şi nu lipstit de o oarecare valoare literară.

Nu credeam că voi ajunge în punctul în care voi spune „Agatha Christie m-a dezamăgit” …

Timp de mulţi ani, Agatha Christie a reprezentat pentru mine scriitoarea desăvârşită; îi căutam cărţile în toate anticariatele, iar ziua în care Rao a început să-i publice romanele a fost una cu adevărat memorabilă. Puteam să „digerez” zeci de cărţi mai puţin plăcute, când ştiam că pe un raft mă aşteaptă un roman al scriitoarei. Iar acum asta…

„Noaptea umbrelor” a fost o decepţie în cel mai înalt grad. Un roman prost structurat şi în multe privinţe total neatractiv.

Am citit în viteză prima jumătate a cărţii, tot căutând acel „ceva” care mă fascinase până acum la romanele poliţiste. Nu l-am găsit. De fapt, într-un punct am ajuns să mă îndoiesc că este vorba, de fapt, despre un roman poliţist. Ici-colo câteva elemente care nu mi-au stârnit imaginaţia (dat fiind că am trecut de vârsta la care poveşti cu ţigănci citind viitorul în palmă mă atrăgeau) proiectate pe fundalul unui căsnicii dintre doi oameni cum nu se poate mai diferiţi.

Pe scurt, „Noaptea umbrelor” este povestea lui Michael Rogers, care se îndrăgosteşte de Fenella (Ellie) Guteman, una dintre cele mai bogate tinere americane. Cei doi se căsătoresc şi se mută pe „Moşia Tiganului” , în ciuda multiplelor avertizmente că locul ar fi blestemat. Apoi Ellie moare, din cauze aparent naturale.

Tonul romanului lasă de dorit, iar acest lucru irită cu atât mai mult cu cât este imposibil să-ţi dai seama dacă scriitoarea l-a abordat în mod voluntar, pentru a sugera caracterul personajului, sau nu.

Mă consolez cu gândul că Agatha Christie a vrut să redea modul de gândire al unui om după toate aparenţle bolnav psihic. Asta ar justifica o parte din lipsurile romanului.

Sfârşitul e previzibil, iar mărturia din final mi-a lăsat impresia unei răzbunări a cărei victimă inocentă este, bineînţeles, cititorul: un potop de cuvinte care nu aduc cu sine satisfacţia de a pătrunde în mecanismele gândirii unui om. Nu. Nu simţi decât nevoia de a scăpa, de a căuta refugiu în altă carte, mai bună.

„Noaptea umbrelor” este primul roman de Agatha Christie pe care mă feresc să-l recomand, primul roman care aruncă o umbră asupra portretului de „scriitoare de geniu” pe care mi-l făcusem desprea ea.

Am început această carte la recomandarea unei prietene, fără a mă aştepta însă la foarte mult. Cu Fowles eram „păţită” : faimosul „Magicianul” considerat unul dintre cele mai bune romane ale autorului, fusese o decepţie. Un roman obositor şi, pentru mine, complet lipsit de sens.

„Iubita locotenetului francez” a fost o surpriză plăcută. Deşi Fowles nu renunţă la anumite „experimente literare” , romanul, ca un tot , e bun. O împletire perfect digerabilă între un roman victorian şi unul modern. Totuşi, aş minţi afirmând că am fost captivată. Am fost mai degrabă … intrigată.

Totul incepe în clipa în care Charles Smithson întâlneşte, pe când se plimba cu logodnica lui, o tânără fată care privea marea. Personajul îl fascinează pe Charles.

Ulterior el află că fata, pe nume Sarah Woodruff, se îndrăgostise de un marinar francez, care o dezonorase şi apoi plecase, promiţându-i că se ve întoarce pentru a o lua de soţie. Fapta îi adusese lui Sarah porecla de „iubita locotenentului francez” .

Înteresul lui Charles faţă de Sarah este întreţinut de câteva întâlniri cu fata, care, în cele din urmă ajunge să i se confeseze. Reiese astfel că Sarah nu este doar o biată nefericită care se îndrăgostise de omul greşit. Obligată, prin statut, să aspire doar la bărbaţi care îi sunt inferiori ca şi intelect, ea se condamnă la o viaţă de proscrisă, dăruindu-se marinarului şi făcând acest lucru public.

Incapabil să o înţeleagă, Charles îi sugerează totuşi să părăsească oraşul, ceea ce Sarah face. Momentul anterior despărţirii este marcat de un sărut, care îl dă complet peste cap pe bărbat.

Sosit în Londra, Charles primeşte adresa fetei, care se refugiase în Exeter. De aici acţiunea se bifurcă, în sensul că autorul propune ceea ce s-ar putea numi un final clasic: Charles nu cedează ispitei şi se întoarce la logodnica lui, cu care se căsătoreşte, iar urma lui Sarah se pierde. Apoi însă, autorul transformă finalul într-un produs al imaginaţiei lui Charles. De fapt, personajul se opreşte în Exter, o întâlneşte pe Sarah, care i se dăruieşte, fără a-l obliga însă cu nimic. Totuşi, Charles devine conştient de absurdul situaţiei lui. Pentru a rămâne cu Sarah, el anulează logodna cu Ernestina, dar constată apoi că Sarah dispăruse fără urmă.

Cei doi se reîntâlnesc abia peste câţiva ani. Sarah, acum în postura de asistentă a unui celebru pictor, îi mărturişeşte lui Charles că a avut un copil. Autorul nu se dezminte nici acum, propunând din nou două finaluri. Primul, ascunzând promisiunea unui viitor în trei, şi ce-l de-al doilea, conţinând refuzul lui Sarah de a se întoarce la Charles.

Inovator prin structura inedită şi prin modul de conturare al personajelor, romanul „Iubita locotenentlui francez” este totodată şi un portret realist al societăţii acelor timpuri, Fowles punând accent pe aspecte până atunci trecute sub tăcere ( viaţa sexuală, igienă, moravuri ), dovedindu-se astfel un autor cu totul lipsit de prejudecăţi dotat însă cu un puternic spirit de observaţie şi nu în ultimul rând, cu talent..