Lume de umbre …

Tom Birkin, un tânăr restaurator de monumente, este invitat într-un mic sat numit Oxgodby pentru a recondiţiona o pictură murală recent descoperită în biserica satului. Văzând în acestă propunere ocazia de a fugi de amintirea războiului şi a recentului său eşec sentimental, personajul acceptă.

Întâmpinat cu scepticism de vicarul Keach, Tom Birkin se adaptează totuşi suprinzător de bine unei vieţi lipsită de framântările şi luciul fals al oraşului. Leaga o strânsă prietenie cu James Moon, un arheolog purtând şi el urmele unui război fără sens. În paralel, Birkin este asimilat în cercurile mondene ale satului devenind curând o figura obişnuită a şcolii de duminică şi a micilor reuniuni ale familiei Ellerbeck.

Deşi privită iniţial ca un pretext, munca sfârşeşte prin a-l captiva pe personaj. De la întălţimea schelei pe care lucrează, Tom Birkin se trezeşte privind în viaţa unui om mort cu mai bine de 500 de ani în urmă. Căci, pe măsura ce fragmente disparate ale unei fresce ies la iveală, se contureaza destinul unui om care îşi pusese viata în slujba pasiunii. Este un destin care începe sa-l preocupe pe Birkin, cu atât mai mult cu cât i se pare de neînţeles ca un om perfecţionist, obsedat de detalii, să lase ultima parte a frescei pe mâinile nepricepute ale unui ucenic. Revelaţia vine din senin: “Şi apoi mi-am dat seama de ce marea de flăcări nu fusese făcută de el. Era ultima lui lucrare. Îi era de ajuns, nu putea merge mai departe. Plecase, renunţase la pictură. Dar în zilele acelea nu puteai pleca; l-au adus înapoi şi l-au forţat să termine. Aşa că probabil murise lucrând.”

Sfârşitul verii aduce cu ea şi colapsul imaginii unui univers idilic. James Moon se dovedeşte a fi un homosexual chinuit nu atât de amintirea războiului, cât de apasarea la care propriul statul îl condamnă. Idila dintre doamna Keach si Tom sfârşeşte neconsumată iar mormântul pe care James Moon îl descoperă în curtea bisericii aruncă o ultimă umbră asupra unei lumi ale care norme rigide nu iartă nici măcar un biet musulman refugiat în sat, care este reprezentat arzând in flăcările Iadului, pe minunata frescă din interiorul bisericii.

Obligat să plece, Tom Birkin descoperă că, pe nesimţite, zbuciumul său fusese înlocuit de un calm izvorât din înţelegere: “Putem cere iar şi iar, dar nu putem avea din nou ceea ce odată părea să fie al nostru pentru totdeauna- lucrurile care se întâmplau atunci, acea biserică singură în câmp, un culcuş în clopotniţă, o voce pe care ne-o amintim, atingerea unei mâini, o faţă îndrăgită. Toate acestea au trecut şi nu poţi face altceva decât să aştepţi să treacă şi durerea”.

“O vară la ţară” mi-a adus în suflet o farâmă din calmul verii; mi s-a părut o carte care te îndeamnă să priveşti în spatele aparenţelor. Căci, aşa cum în spatele unui perete prost văruit se poate ascunde o minunată frescă, aşa şi în spatele unor momente umbrite de banal se ascund clipe pline de un efemer farmec.

Chiyo, o fată dintr-un sat de pescari, este vândută de tatăl ei unei okiya. Acolo ea este iniţiată în artele gheişelor (dansul, conversaţia, actoria, muzica).

Însă drumul către succes în lumea gheişelor este pavat de obstacole, Chiyo fiind nevoită să lupte cu intrigile puse la cale de rivala ei, gheişa Hatsumomo.
Din momentul în care întâlneşte dragostea, în persoana unui misterios bărbat, Preşedintele, tânăra va face orice pentru a deveni o gheişă de succes. Chiyo se transformă Sayuri, fermecătoarea gheişă cu ochi albaştri-căprui, capabilă să farmece printr-o singură mişcare de evantai.
Al doilea război mondial, şi perioada de după acesta , vor schimba radical modul de viaţă al gheişelor din oraşul Kyoto. Okiy-iile fiind închise, gheişele trebuie să-şi câştige existenţa prin mijloace proprii.
După război, Sayuri redevine gheişă. Îl întâlneşte pe Preşedinte, a cărui amantă devine. Ulterior se mută la New York, lăsând în urmă un Kyoto distrus de război, în care numărul gheişelor este în continuă scădere. Sayuri continuă să se întâlnească cu Preşedintele, până la moartea acestuia.

Ceea ce farmecă la această carte mai mult chiar decât acţiunea în sine, este modul în care întâmplările sunt dezvăluite cititorului. Reflexiile lui Sayuri asupra propriei existenţe cât şi asupra vieţii în general , oferă o nouă perspectivă asupra soartei omului, asupra efemerităţii existenţei noastre ,,cu nimic mai durabilă decât un val care se ridică din ocean. Oricare ar fi chinurile şi triumfurile noastre, oricât de mult am suferi, mult prea curând se împrăştie toate, ca tuşul prea subţire pe hârtie” .

Zece ani mai târziu, plăcerea de a-l citi nu s-a diminuat, din contră. Într-o perioadă în care timpul nu îmi permite să abordez cărţi mai dificile, romanele lui Karl May se aseamănă mult cu o oază liniştită, în care evadezi, sătul de apăsarea cotidianului.

„Groaznica moartea a lui Old Cursing-Dry” în varianta în care am citit-o eu (biblioteca Interval, colecţia Western) se compune din două scurte povestiri abordând, în esenţă, aceeaşi temă. În binecunoscutul decor al Vestului Sălbatic, autorul introduce personajele care l-au consacrat: Winnetou, Old Shatterhand, Dick Hammerdull şi „bătrânul coon”, Pitt Holbers. Prima poveste, purtând titlul volumului, reuneşte cele patru personaje. O vânătoare pe ţinutul indienilor navajos se transformă într-o adevărată aventură, în clipa în care o parte din tovarăşii lui Dick Hammerdull sunt luaţi prizonieri de indienii pa-utes. Alături de vechii săi prieteni, şi de un străin în care Old Shatterhand îl identifică pe Old Cursing-Dry, un personaj unanim detestat în Vestul Sălbatic datorită libajului colorat şi a atitudinii faţă de pieile roşii, Winnetou decide să salveze prizonierii. Dar, spre deosebire alte aventuri, în această întâmplare un cuvânt important de spus îl are şi divinitatea, a cărei pedeapsă loveşte în cel mai neaşteptat mod.

Cea de-a doua povestire, „Luminile sfântului Elm” îi suprinde pe Winnetou şi Old Shatterhand întorcându-se de la o vânătoare de bizoni, din Munţii Stâncoşi. Obligaţi, de căderile timpurii de zăpadă să ierneze la Fortul Niobara, cei doi fac cunoştinta unor căutători de aur, fraţii Burning, precum şi a doi oameni cu o reputaţie dubioasă, Grinder şi Slack.
Odată cu îndreptarea vremii, personajele părăsesc, pe rând, fortul, Winnetou şi Old Shatterhand plecând ultimii. Cei doi se alarmează când observă, pe baza urmelor, că Grinder şi Slack urmăresc fraţii Burning, cu intenţia clară de a-i ucide. În ciuda sforţărilor, cei doi prieteni nu reuşesc să impiedice crima. Dar vor sosi la timp pentru a împiedica pedepsirea unor nevinovaţi? În final, justiţia divină îşi spune cuvântul.

Ca de atâtea ori, Karl May reuşeşte să plaseze, pe fundalul unor confruntări dintre albi şi piei roşii, minunate poveşti despre virtute şi curaj. Sunt poveşti care ar trebui să ne îndemne să privim întrecut. La un trecut în care limita dintre cuceritori şi distrugători este greu de definit. Căci „dacă există, într-adevăr, un Vest Sălbatic, acesta a luat naştere numai datorită invadatorilor albi, pe care noi [pieile roşii] i-am tratat cândva ca pe nişte zei, iar aceste ţinuturi au devenit cu adevărat sălbatice” .

Totul începe de la o discuţie aparent banală, într-un tren. Idei şi argumente uzate, gen „iubirea ar trebui să stea la baza tuturor căsniciilor” găsesc un răsunet ciudat în sufletul unui străin, care intervine brutal în conversaţie, cerând vorbitorilor să definească dragostea. După ce se prezintă drept “Pozdnyshev, […] care şi-a ucis soţia” străinul se retrage.
Puţin mai târziu, într-o încercare de a-şi justifica ieşirea, Pozdnyshev sfârseşte prin a se confesa naratorului.
Ceea ce, în esenţă este povestea banală a unei căsnicii încheiate abrupt, capătă cu totul alte nuanţe pe măsură ce, prin concepţiile de viaţă ulterior dobândite, personajul caută să-şi justifice eşecul sentimental.
În opinia personajului, atitudinea societăţii faţă de sexualitate este cauzantul decăderii morale şi al tuturor frustrărilor. Începând cu tinerii care văd în săvârşirea actului sexual un mod de a-şi confirma bărbăţia, continuând cu medicii care se întrec în a oferi leacuri contra bolilor, stimulând indirect desfrâul, şi terminând cu tinerele care, cu toată candoarea lor aparentă nu încearcă altceva decât să aţâţe bărbatul, toţi oamenii par a accepta şi a stimula manifestările trupeşti, conducând astfel lumea pe o pantă descendentă. Pozdnyshev schiţează imaginea unei societăţi în care “prostituatele pe termen scurt îndeobşte au parte de dispreţul tuturor, iar prostituatele pe termen lung se bucură de respectul lumii”.
Dar personajul merge mai departe, afirmând că momentul în care doi soţi se dăruiesc unul altuia este nu începutul, ci sfârştul legăturii profunde care îi unea.
Deşi blamează societatea viciată, Pozdnyshev nu neagă o clipă că ar face parte din ea. De fapt, povestea vieţii personajului pare a confirma acest lucru: după o tinereţe petrecută în desfrâu, se căsătoreşte cu o tânără de care se îndrăgostise subit, are cinci copii şi duce o viaţă mai mult sau mai puţin fericită, până în clipa în care, surprinzându-şi soţia cu amantul, decide să o ucidă. Achitat ulterior, pe motiv că “îşi apărase onoarea” Pozdnyshev găseşte, în cele 11 luni cât fusese închis, răzagul necesar pentru a-şi înţelege viaţa şi sentimentele. Constată deodată, că, în spatele a ceea ce el numise iubire nu se afla decât un concurs fericit de împrejurări: “În seara aceea mi s-a părut că înţelege tot, tot ce simt şi gândesc eu, şi că ceea ce simt şi gândesc eu sunt cele mai înălţătoare lucruri din lume. De fapt, însă, nu era altceva decât că jerseul şi buclele o prindeau de minune”. Însă condiţia lui de asasin nu îi îngăduie să împărtăşească noul său mod de gândire cu oamenii la care ţine, despărţit fiind de copii, izgonit din cercurile în care îşi dusese viaţa.

Deşi aparţine unuia dintre cei mai însemnaţi scriitori ruşi, “Sonata Kreutzer” pare a-şi fi trăit vremurile de glorie. Idei considerate „sănătoase” şi chiar „inovatoare” cândva, astăzi par mai degrabă dogmatice şi învechite. “Sonata Kreutzer” pare şi ea, depăşită de timp. Dacă o recomand? Nu prea.

În „Cişmigiu & comp.”, autorul îşi povesteşte anii de şcoală. Este o relatare duioasă, dar în acelaşi timp plină de umor. Povestea debuteză „vingt ans apres” , la douăzeci de ani de la terminarea liceului. Aşezat pe o bancă, în parcul odinioară atât de drag, autorul revede toate micile evenimente care i-au colorat tinereţea.

„Unul dintre cele mai frecvente obiceuri ale şcolarului este, desigur, acela de a-şi porecli profesorii. [..] Şi, lăsând deoparte orice considerente, trebuie să se recunoască deosebitul talent al elevilor de a porecli” , aşa începe capitolul care m-a facut să râd cu lacrimi. De aici, pătrundem în lumea lui Crăcănel şi a lui Barosanu, a lui Atila şi a lui Barbă, a lui Cioc şi a Tânărului. Ne sunt relatate zecile de pozne la care autorul a asitat, fie în calitate de martor, fie în calitate de făptaş.
Dar cartea scoate în relief şi o altă faţetă a vieţii de licean. Elev al unor oameni de valoare, precum Camil Petrescu, scriitorul păstrează un puternic respect faţă de profesorii săi, pe care îi evocă cu cele mai duioase cuvinte.
Sfârşitul cărţii marchează revenirea în prezent. Purtând cu el nostalgia anilor de liceu, autorul revede, la întâlnirea de după douăzeci de ani, feţele, acum îmbătrânite ale foştilor săi profesori şi colegi de liceu.

Deşi scrisă cu mai bine de jumătate de secol în urmă, „Cişmigiu & comp.” nu îşi arată vârsta. Rămâne o carte actuală, care încă mai poate să aducă un zâmbet pe faţa cititorului. Pe mine, „Cişmigiu & comp.” m-a inspirat. M-a făcut să văd în fiecare moment din viaţa aparent banală, de licean, o clipă la care mă voi gândi cândva, cu nostalgie. Iar dacă undeva, uitat într-un sertar, un caiet plin de ştersături păstrează vie amintirea anilor de liceu „ cu absenţe la română”, acest lucru de datorează, în mare măsură, acestei cărţi.

Cartea ne transportă în viitor, într-o lume care a devenit dependentă de munca roboţilor. Deşi compusă din nouă povestiri distincte, cartea îşi păstrează omogenitatea, fiecare poveste reprezentând o amintirea a lui Susan Calvin, un bătrân robopsiholog şi martorul a ceea ce a avea să fie numit începutul erei roboţilor.
Construiţi pentru a sluji omului, roboţii s-au dovedit a fi în curând ajutoare de încredere, a căror utilizare implică riscuri minime, orice robot fiind astfel construit încât să respecte cele trei legi fundamentale: „1. Robotul n-are voie să pricinuiască vreun rău omului sau să îngăduie, prin neintervenţie, să i se întâmple ceva unei fiinţe umane.” , „2. Robotul trebuie să asculte poruncile omului, dar numai atunci când ele nu contrazic legea 1” şi „3. Robotul trebuie să-şi apere existenţa, dar numai atunci când grija de sine nu contreazice legea 1 sau legea 2”.

Dar tocmai faptul că robotul se ghidează după aceste legi, îl fac imprevizibil. Astfel, Herbie, un robot cu strania capacitate de a citi gândurile, începe să mintă, iar o Maşină construită astfel încât să dirijeze economia întregii planete, începe să dea rezultate eronate. Singura în măsură să explice acest comportament, este Susan Calvin, primul robopsiholog.

Mai mult însă, cartea abordează şi probleme de etică. Nu este un gest prea îndrăzneţ să ne încredem în nişte Maşini, nu reprezintă roboţii un potenţial pericol pentru omenire? Şi ce se întâmplă în clipa în care un robot încearcă să substituie un om?

Pentru mine, „Eu, robotul” a reprezentat în primul rând o diversiune. Dar mai mult de atât, ea mi-a redeschis apetitul către literatura S.F., infirmând cu succes prejudecata că acest gen de cărţi pot pasiona doar copiii neiniţiaţi în literatura „serioasă”.

Ar fi o nedreptate să spunem că romanul prezintă doar povestea unei familii. El prezintă povestea unei lumi, schimbările care au loc de-a lungul a mai bine de jumătate de secol. Astfel, deşi membrii familiei Parginter sunt personajele centrale ale romanului, ele nu dobândesc propriu-zis o identitate. Destinul lor este destinul tuturor oamenilor din acea perioadă: colonelul Parginter, bătrânul cap de familie prea puţin ataşat de rude şi totuşi incapabil să se rupă de ele; Edward Parginter, studentul ambiţios ; Kitty, tânăra nemulţumită de obligaţiile care derivă din statutul ei social; North, cutezătorul, omul dornic să exploreze; Eleanor, tânăra devotată familiei.
Bineînţeles, statutul personajelor se schimbă de-a lungul anilor. Kitty devine Lady Lasswade, răsfăţată şi admirată în toate cercurile londoneze, în timp ce Edward, dezamăgit în iubire, se retrage tot mai mult în studiile sale. Singurul personaj cu o evoluţie constantă este Eleanor Parginter. Într-o lume în continuă schimbare, Eleanor se adaptează fără a-şi trăda felul de a fi. Devine adultul senin, mulţumit de propria viaţă, dedicat familiei, plăcut de toţi.

Scena finală a romanului reuneşte toate personajele. Este un spectacol al contrastelor, o întâlnire dintre două lumi incompatibile. Astfel îi avem pe de o parte pe Eleanor, Edward şi Kitty, acum îmbătrâniţi prizonieri ai unor convenienţe şi al unui mod de gândire „învechit” şi pe de altă parte personaje din generaţia tânără, precum Peggy şi North cărora asemenea reuniuni între bătrâni nu le provoacă decât stânjeneală şi plictis.

Nu ştiu care a fost intenţia scriitoarei, însă mie cartea mi s-a părut portretul trist al propriei noastre situaţii, ca oameni. Ne făurim un destin, ne îmbătăm cu vorbe , ne credem, poate, superiori altora, iar până la urmă devenim cu toţii nişte bătrâni ridicoli, care moţăie la reuniuni şi se complac cu amintirea unui trecut „glorios”.