Lume de umbre …

Pentru prima dată în viaţă, regret că nu m-am implicat ceva mai mult în studiul teoriei muzicale. Lacunele într-un domeniu care în mod normal mă lasă indiferentă, m-au împiedicat acum să apreciez la adevărata sa valoare un roman fără îndoială, strălucit.

Romanul are în centrul său biografia (fictivă) a compozitorului Adrian Leverkühn, povestită de către prietenul său, Serenus Zeitblom.
Născut dintr-o familie de germani din Kaisersaschern, Adrian manifestă, încă de timpuriu, o neobişnuită capacitate de asimilare, o uimitoare putere de înţelegere. Se familiarizează în timp record cu numeroase ştiinţe, însă în final paşii îi sunt îndreptaţi către studiul teologiei. Interesul este de scurtă durată, personajul abandonând curând teologia în favoarea muzicii. Totuşi, anii petrecuţi la universitatea din Halle rămân ani de cotitură, marcând o primă legătură a viitorului compozitor cu sfera demonicului.
Ulterior, Adrian se mută la München, unde se apropie de Rudi Schwerdtfeger care îi va deveni peste ani prieten intim. Adevărata perioadă de avânt artistic începe abia când personajul se mută la Pfeiffering, o mică localitate ce îl va găzdui timp de aproape 20 de ani.
Că talentul lui Adrian are origini demonice devine clar cel mai târziu în clipa în care Serenul intercalează, în biografia prietenului său, o conversaţie pe care compozitoul o avusese cu însuşi diavolul. Fără a-i da putinţa de a alege, diavolul în garantează personajului 24 de ani de inspiraţie şi succes, la terminarea acestei perioade Adrian având de înfruntat un şir lung de suferinţe. Până la urmă, preţul gloriei se dovedeşte mult mai mare: permanente migrene, precum şi urmele unui sifilis contractat la Halle, obligă personajul să se cufunde tot mai mult în întuneric şi izolare. O tentativă de căsătorie moare în faşă, Adrian fiind trădat în cel mai parşiv mod. De altfel, iubirea de orice fel pare a-i fi interzisă artistului. Nepomuk, nepotul lui Adrian, soseşte la Pfeiffering pentru a se vindeca, însă prezenţa unchiului său se dovedeşte fatală. Un destin care şi-a făcut o vocaţie din a pedepsi, curmă prematur viaţa micuţului.
Conştientizându-şi în sfârşit destinul, Adrian se cufundă tot mai mult în muzică. Îşi scrie opera finală, “Lamentaţiile lui Doctor Faustus” , care se vrea o confesiune. Însă spovedania publică nu aduce mult-aşteptata uşurare. Oripilaţi, spectatorii dispar unul câte unul. Şi, înainte de a intona finalul magnificei sale opere, Adrian este lovit din senin de boală. Cu capul rezemat de clapele pianului, adevăratul Adrian Leverkühn îşi trăieşte ultimele momente. Căci boala aduce cu ea o “întoarcere în copilărie”. Personajul uită tot trecutul şi îşi petrece restul zilelor în Kaisersaschern, unde primeşte ocazional vizita lui Zeitblom.

Zeitblom… M-a intrigat mai mult chiar decât Leverkühn. Căci dacă evoluţia lui Adrian îşi găseşte justificarea în aspiraţia oricărui om superior către absolut, poziţia lui Serenus pare mult mai ingrată. Îşi întemeiază o familie şi simulează omul fericit, mulţumit de propria-i existenţă, când de fapt centrul vieţii sale rămâne Adrian. Dragoste, sau doar atracţia pentru ce pare de neînţeles? Probabil un pic din amândouă. Cert este că Zeitblom trăieşte permanent în umbra lui Adrian, îşi însuşeşte suferinţa acestuia şi trăieşte, în final, cea mai puternică dezamăgire: este abandonat de propriul său idol, din imaginea mult-iubită mai rămânând doar un înveliş fără substanţă, un om care şi-a uitat identitatea.

Un alt lucru interesant este faptul că drama lui Adrian îşi găseşte echivalentul în prezentul naratorului. În ambele cazuri, asistăm la o lume în colaps: pe de o parte, universul interior în plină destrămare a lui Leverkühn, pe de altă parte, o lume pierdută în haosul celui de-al doilea Război Mondial. Iar in mijlocul lor, Serenus: eternul martor, a cărui singură consolare a rămas scrisul.

Melania Lupu infractoare !? Ei da, mi-a fost dat s-o văd şi pe asta Simpatica bătrână se trasformă peste noapte într-o hoaţă de prima mână, culmea, din cauza unui tablou, minunata „Femeie cu evantai” a lui Goya.

Tabloul pentru care în trecut Panaitescu plătise cu viaţa zâmbeşte magic vizitatorilor din muzeul Chiusbaienilor. Dar acestă magie afectează nu numai pasionaţii de artă, dar şi pe Melania, care decide să recupereze minunata pictură, cu orice preţ. Din acest motiv ea pune la cale un plan care ar putea face cinste celui mai renumit hoţ.
Fără a-şi dezvălui identitatea, bătrâna începe să recruteze acoliţi. Primul la rând este Raul Ionescu. Veche „cunoştinţă” a poliţiştilor, el trăieşte o viaţă de fugar până când are proasta inspiraţie de a se expune privirilor curioase ale Melaniei. Şantajat, el nu vede altă alternativă decât aceea de a se implicat într-o acţiune pe cât de nebunească, pe atât de bine pusă la punct.

Între timp, în „casa cu zorele” o întâlnire mult mai puţin palpitantă are loc: o serată cu ceai şi cărţi, prezidată de Florence Miga. Uşa se deschide şi oaspeţii încep să sosească. Întâi Melania Lupu, însoţită de Mirciulică, apoi Ioniţă Dragu, un vechi prieten îndrăgostit în secret de gazdă.
Când însă alţi trei vizitatori îşi fac apariţia, plictisul lasă loc panicii. Căci, în loc de flori, întruşii au venit cu …puşti. Să ne mai mirăm că unul dintre oaspeţi este chiar Raul Ionescu?
Înarmaţi cu lopeţi şi măşti de protecţie, hoţii îşi sapă drumul din casa cu zorele până în pivniţele muzeului Chiusbaienilor. Însă sosiţi acolo constată cu uimire că „Femeia cu evantai” dispăruse. Dar cum va reacţiona Melania? Va reuşi, prin ingeniozitatea-i caracteristică, să-şi ghideze complicii? Şi cum va reuşi maiorul Cristescu să o deconspire în sfârşit pe bătrână?

Melania nu reuşeşte să-mi devină antipatică. Asistă la moartea a doi oameni, fără ca acest lucru s-o convingă să renunţe la plan, îşi trădează prietena din copilărie dar totuşi… Graţia, spontaneitatea personajului m-au cucerit. Sunt puţin protagoniştii care reuşesc să fie nişte „răi cu stil”. Melania este unul dintre ei. Din acest motiv, finalul romanului îţi trezeşte mai degrabă … compătimirea. Asişti la o dramă mai mare în proporţii decât cea mai teribilă crimă. Căci Melania moare. Nu fizic, însă toată vitalitatea care au caracterizat-o dispar: „Se frânse dintr-o dată. În faţa maiorului nu se mai afla femeia fără vârstă, sprintenă şi graţioasă, ci o străină. O străină cu chipul sleit, obosită şi tristă”.

„Cianură pentru un surâs” îmi făcea cu ochiul de ceva vreme şi încă mai consider o performanţă faptul că nu m-am aruncat pe carte de îndată de am primit-o. În final m-am convins că nu are rost să-mi impun ceea ce Mann numea „o igienă a lecturii”. Nu e în firea mea să fiu organizată atunci când vine vorba de lectură şi pace. Citesc haotic, uneori şi 3-4 romane în paralel şi îmi place aşa. Aşadar, pe lângă „Doctor Faustus” şi „Never let me go” am început şi „Cianură pentru un surâs”. Rezultatul este uşor de anticipat: vreme de câteva ore nimeni nu a fost capabil să mă urnească din cameră. Cartea a anulat tot ceea ce credeam că ştiu despre cărţile Rodicăi Ojog-Braşoveanu.

Pentru cei care s-au obişnuit cu un anumit tipar de romane poliţiste (seria de răufăcători şi detectivul mai presus de orice bănuială), „Cianură pentru un surâs” va fi în mod cert o surpriză. Asta pentru că practic nu există ceea s-ar putea numi personaje pozitive. Există doar oameni care pot disimula şi oameni care cedează.

Într-o fostă reşedinţă a unui colonel, acum transformată în apartamente, locuiesc, fără a întreţine relaţii prea strânse, Grigore Popa, Doru Matei, Valeria Scurtu, soţii Panaitescu, Marin Vâlcu şi … Melania Lupu, împreună că nelipsitul ei motan, Mirciulică. Spargerea unei conducte de apă duce la o descoperire încredibilă: dintr-o ascunzătoare secretă răsar două tablouri de o valoare inestimabilă.
Văzând în asta şansa lor de a se îmbogăţi, colocatarii decid să tăinuiască existenţa tablourilor, pentru a le vinde mai apoi peste graniţă. Însă lucrurile iau o întorsătură neasteptată când, ore mai târziu Panaitescu moare. Mirosul specific de cianură nu mai lasă loc pentru speculaţii: Panaitescu fusese asasinat.
Dar cum să se explice moartea poliţiei, fără a divulga în acelaşi timp secretul tablourilor? Soluţia este oferită de Melania Lupu, bătrâna fragilă cu suflet de copil. Cu o ingeniozitate de care nu o credeai capabilă, ea înscenează un suicid. Nu lipsesc biletul de adio, nici paharul din care victima, sătulă de viaţă, înghiţise cianura.
Însă tocmai această „sinucidere perfectă” îi face pe poliţişti sceptici. Ancheta lor se suprapune cu eforturile disperate ale locatarilor de a face faţă numărului crescând de cadavre. Dar vor reuşi candoarea şi atenţiile Melaniei să liniştească bănuilelile investigatorilor? Finalul întrece aşteptările celui mai pretenţios cititor şi te face să te îndrăgosteşti iremediabil de stilul Rodicăi Ojog-Braşoveanu.

Spuneam că romanul a anulat tot ceea ce credeam că ştiu despre cărţile Rodicăi Ojog-Braşoveanu. Până acum, vedeam în Melania Lupu o Miss Marple românească. Dar Melania depăşeşte tiparele detectivului amator. La prima vedere o bătrână cu aere feciorelnice şi apucături de copil, îndrăgostită de dulciuri şi nutrind sentimente materne pentru Mirciulică, Melania suferă o adevărată metamorfoză atunci când se cere imaginaţie şi spirit practic. Are idei care, în ciuda simplităţii lor aparente, ascund o minte ageră, nealterată de vârstă. Şi ajungem într-un punct în care simpatica bătrânică devine o femeie aproape diabolică. O femeie care calcă peste cadavre cu graţia cu care ar defila pe un podium.

În ultima vreme nu mai am noroc la cărţi … Sunt sătulă de romane relativ bune care însă nu mă mai atrag. Citesc rapid, adaug nume pe o listă şi atât. Mi-e dor de vremea când citeam cu pasiune, când lectura reprezenta o evadare, când devoram zeci de pagini în pauzele dintre ore, spre mirarea colegilor prea puţin toleranţi la astfel de „excentricităţi”.

Într-o asemenea „pasă” nu mai am pretenţia de a fi obiectivă în ceea ce priveşte calitatea „Casei de pe colină”. Am apreciat-o pentru atmosferă, nu pentru conţinut. Cartea mi-a lăsat acea senzaţie bizară pe care o ai atunci când te plimbi prin ceaţă: realitatea palpită în jurul tău, dar contururile ei sunt estompate. Lumea există, dar tu te deplasezi în afara ei. Cam aşa se desfăşoară şi viaţa personajului principal, Corrado. În jurul său, războiul distruge oraşe şi vieţi, dar în universul limitat al colinelor ce înconjoară Torino, personajul este mai puţin decât un martor. Face plimbări lungi cu câinele său, Belbo, asistă la întrunirile unui grup de partizani, îşi redescoperă o iubită din tinereţe şi revendică fără prea mult entuziasm paternitatea fiului acesteia.
Asociat cu membrii grupării, Corrado fuge în satul său natal. Drumul îl poartă printr-o Italie cotropită de război, agitată de zvonuri contradictorii şi distrusă de atacuri nocturne.
Ajuns la familia sa, Corrado îşi continuă viaţa în afara vieţii. În timp ce sub ochii săi o lume se destramă, personajul admiră colinele şi gustă singurătatea.

Părerea mea este că romanul nu îşi justifică dimensiunile (şi aşa reduse). Ceea ce la început place, oboseşte ulterior. Parcă paginile seamănă una cu alta, aceeaşi atitudine faţă de evenimentele exterioare, niciun conflict, cât de mic, să tulbure puţin apele. Cesare Pavese reuşeşte încredibila performaţă să mă adoarmă în miezul zilei. Iar în astfel de momente îmi detest vechea manie, care mă face să duc la final toate cărţile începute, în ciuda calităţii îndoielnice…

Sunt cărţi care te îndeamnă să le citeşti, care te privesc tăcute din bibliotecă, implorându-te parcă să le deschizi. În cazul lui „Tess D’Urberville”, cartea m-a ales pe mine. Căci, deşi figurează printre “must-urile” oricărui cititor care se respectă, până recent romanul nu figura printre priorităţile mele. Apoi, deodată, m-am trezit cu el în mână…

“Tess D’Urberville” m-a cucerit, ceea ce se întâmplă rar în cazul romanelor teziste. Însă în scrierile lui Hardy, soarta este singurul element damnabil. Personajele au mişcările limitate ale unor figuri de şah, niciunul nu reuşeşte să îşi depăşească cu succes propriul statut. Greşesc şi persistă în propria greşeală, dar în esenţă rămân victime. Iar victima supremă este, fără îndoială, Tess Durbeyfield. Vlăstar al acum decăzuitei familii D’Urberville, Tess înfruntă destinul tipic al femeii pentru care frumuseţea devine din atu, povară.
Dezonorată de Alec D’Urberville, un parvenit care preluase numele pentru a sugera legătura cu vechea nobilime, Tess rămâne însărcinată. Şi, deşi faptul o transformă pentru scurt timp în eroină locală, pe termen lung Tess rămâne proscrisă.
Încearcă să fugă părăsindu-şi satul natal, însă în clipa în care Angel Clare, fiul unui pastor, o cere în căsătorie, eroina se confruntă din nou cu povara propriului trecut. În cele din urmă, nunta are în loc, dar în aceeaşi noapte Tess îi mărturiseşte soţului ei greşeala.
Oripilat, Angel este încapabil să vadă dincolo de trecutul persoanei iubite. Confuz, decide să plece în Brazilia, rugând-o pe Tess să rămână la părinţii ei.
Confruntată cu situaţia materială precară din familia ei, eroina se întreţine cu slujbe de ocazie, până când soarta i-l scoate din nou în cale pe Alec D’Urberville. Disperată, trăind cu teama permanentă că soţul ei nu va reveni, Tess vede în propunerea lui Alec o ultimă scăpare. Dar când Angel revine, dispus să îşi ierte soţia, evenimentele se precipită.
Imaginea finală poată ampreta acelui destin necruţător, în care iubirile şi vieţile se risipesc în colbul drumului care poartă paşii a doi îndrăgostiţi. În spate, un steag negru, fâlfâie în vânt…

“Tess D’Urberville” te face să te revolţi în faţa sorţii. O soartă care pedepseşte oamenii nu numai pentru propriile lor greşeli, ci îi face responsabili pentru decăderea unui întreg neam. Căci drama se dezlănţuie abia când Tess Durbeyfield devine Tess D’Urberville. Iar eroina ajunge să plătească atât pentru incapacitatea strămoşilor de a-şi păstra rangul, cât şi pentru propria-i încercare de a-şi depăşi, pe o cale greşită, statutul.

John Fowles rămâne în continuare un autor pe care nu reuşesc să-l gust. Îl apreciez pentru originalitate, însă romanele sale îmi seamănă mai mult cu un experiment literar. Tiparul este acelaşi de fiecare dată. Acţiunea curge normal până într-un punct, după care totul apare sub semnul ipoteticului. Se explorează mai multe variante de final, fără ca una să fie acceptată ca fiind cea corectă.

„Omida” are ca punct de plecare povestea unor călători, după toate aparenţele unchi şi nepot, însoţiţi de trei servitori. Grupul poposeşte la un han, unde câteva fapte izolate îl fac pe cititor să se îndoiască de identitatea personajelor. Zile mai târziu, unul din servitori, Dick, este găsit spânzurat, un un buchet de flori în gură. „Nepotul”, domnul Bartholomew, este de negăsit.

Dispariţia personajului duce la o anchetă secretă. Din acest punct totul devine confuz. Căci, dacă Francis Lacy, alias unchiul, este convins că scopul călătoriei a fost răpirea unei domnişoare din înalta societate, nu tot aşa consideră ceilalţi participanţi. Bartholomew devine pe rând iniţiatorul unor ritualuri satanice, un impotent aflat în căutarea unui leac, şi în cele din urmă un sfânt care oferă unei prostituate şansa mântuirii. Pe de altă parte, în opinia anchetatorilor, personajul apare iniţial în impostaza de homosexual, care foloseşte călătoria drept un pretext pentru a se putea deda plăcerilor carnale cu servitorul său, Dick. Concluzia finală este aceea că Bartholomew, care îşi deazamăgise tatăl ducând un mod de viaţă inadecvat, îşi pusese capăt zilelor pentru a-şi scuti familia de ruşine.
Finalul romanului urmăreşte destinul servitoarei/ prostituatei Rebecca Lee care dă naştere unei fetiţe, Ann Lee, viitoarea întemeietoare a sectei Shakerilor.

La “Omida” am apreciat în special capacitatea autorului de a evoca o epocă. Lăsând pudoarea la o parte, el ne oferă detalii exacte despre forma latrinelor şi absenţa totală a lenjeriei intime la femei. Apoi, pentru un ateu convins, modul de viaţă al Quakerilor şi al Shakerilor este evocat cu o extremă imparţialitate. Imaginea generală este aceea a unei lumi care a depăşit etapa fanatismului religios specifică Evului Mediu fără a reuşi însă o rupere completă de anumite obiceiuri şi crezuri: nu se mai sacrifică vrăjitoare pe rug, însă existenţa lor nu este pusă la îndoială nici chiar de reprezentanţii legii. Sectele nu mai sunt interzise, ci doar respinse.

Impresia finală este aceea a unei cărţi interesantă sub aspect stilistic dar … atât. O omidă… o insectă care poate deveni un minunat fluture, dar încă nu şi-a depăşit acest stadiu primar al evoluţiei. În cazul cărţii, o evoluţie este imposibilă. “Omida” rămâne o omidă moartă. O priveşti cu indulgenţă, cu gândul la fluturele în care s-ar fi putut transforma, apoi mergi mai departe.

Cum ar arăta o lume în care lupta anti-fumat a ajuns la paroxism? Un scenariu menit să dea fiori oricărui om care a gustat, măcar odată, din „iarba dracului” cum o numea atât de frumos Rebreanu … Mai adăugaţi faptul că în acea lume „copiii au mereu dreptate” şi că reality-show-urile dictează asupra vieţi unor oameni şi veţi obţine o imagine destul de sugestivă a unei societăţi „evoluate” în care lucrurile merg strună cât timp nu îndrăzneşti să fii altfel.

Personajul principal al poveştii este, din păcate, tocmai acest gen de om, incapabil să accepte nişte reguli stupide. Detestă copiii, detestă adulţii care se extaziază de fiecare dată când un ţânc rosteşte o replică „preţioasă” dar mai ales, adoră să fumeze, de preferinţă în locurile în care acest lucru este interzis cu stricteţe.
Toate bune şi frumoase până în clipa în care personajul este surprins într-o postură deloc avantajoasă. Mai precis tocmai când îşi savurează doza zilnică de nicotină în toaleta instituţiei unde lucrează (devenită în urma unul plan „genial” şi creşă pentru copii) uşa se deschide expunându-l pe eroul nostru privirilor avide ale unei fetiţe. Cu pantalonii în vine şi cu ţigara în mână, personajul se salvează aruncând „dovada crimei” pe fereastră şi ameninţând fetiţa.
Satisfacţia pe care eroul o simte este de scurtă durată. De la un banal incident se ajunge la acuzaţia de pedofilie. Confruntat cu fetiţa, mândră reprezentantă a acelei categorii de oameni care au „mereu dreptate”, personajul nu are prea multe şanse de scăpare. Întregul său mod de viaţă este criticat. Într-adevăr, cum s-ar putea acorda circumstanţe atenunate unui om care nu s-a sfiit să-şi arate dispreţul faţă de copii şi le pune constant în pericol sănătatea, fumând?
Povestea personajului se suprapune cu cea al lui Desire Johnson. Situat la polul opus, Desire reprezintă acea categorie de oameni pe care fumatul îi salvează. Condamnat la moarte, Desire îşi exprimă dorinţa de a fuma o ultimă ţigară, lucru cam greu de îndeplinit într-o închisoare împânzită cu detectoare de fum. Scandalul care porneşte de aici duce în final la graţierea lui Desire. Mai mult, puternic mediatizat, el devine curând un „apărător al vieţii” , un om capabil să influenţeze puternic părerea opiniei publice.
Când un grup de terorişti decide să difuzeze Martyre Academy, un reality show în care concurentul eliminat este ucis, Desire Johnson şi „falsul pedofil” devin deodată pioni într-un joc care naşte martiri şi eroi.

„Fetiţa şi ţigara” mi s-a părut imaginea unei societăţi spre care, din nefericire, tindem să evoluăm. Dar mai mult, cartea mi-a schimbat complet părerea despre reality-show-uri, pe care până în acel moment le gustam întrucâtva. Dar ce cuvinte ar putea descrie mai plastic aceste emisiuni decât însuşi cuvintele autorului: „În primele reality-show-uri, candidaţii învăţau deja să nu se mai comporte ca nişte persoane mature şi responsabile; dimpotrivă, se întorceau bucuroşi la un fel de şcoală, ca să înveţe să cânte, să danseze, să doarmă în dormitoare comune, să se certe pentru fleacuri, apoi să se ierte în public dându-şi un sărut. Debarasaţi de obsesia adultă a ridicolului, ei se exhibau cu toată simplitatea …” .

În ceea ce priveşte subiectul central al cărţii, respectiv poziţia faţă de fumători, mă mulţumesc să remarc un fapt: anual se investesc sume importante în poze cu plămâni negri şi texte fioroase dedesubt. Numărul celor care se simt obligaţi să adopte o poziţie faţă de fumători, creşte şi el. Pe scurt, fumatul a devenit un pericol iminent pentru societate etc. Mă întreb sincer ce s-ar întâmpla dacă o mică parte din resursele folosite în aceste acţiuni ar fi direcţionate, cu mai mult succes poate, într-o campanie anti-ignoranţă? Sau am ajuns în punctul în care fumul de ţigară ne deranjează mai mult decât lipsa tot mai acută de valori din societate?

„Incredibila şi trista poveste…” este al doilea volum de povestiri al lui Marquez pe care îl citesc, după „Ochi de câine albastru”. Diferenţele dintre cele două cărţi sunt notabile. Dacă „Ochi de câine albastru” oferea o colecţie de povestiri abstracte, greu de interpretat, în „Incredibila şi trista poveste…” identificăm cu uşurinţă stilul lui Marquez, un stil purtând puternica amprentă a lumii din care provine autorul.

Deşi alcătuit din şapte povestiri distincte, volumul este totuşi omogen. Ne transportă în acea lume plină de contraste a Americii de Sud, în satele de la marginea deşertului sau a mării, unde timpul pare a devora în calea lui tot. Din când în când mai răsuna de la un patefon vechi o melodie care aminteşte oamenilor de trecut, din când în când fantasticul apare, pentru a dispărea din nou în întunecimea de nepătruns a mării sau în labirintul deşertului.
Întregul univers poartă amprenta unei bunăstări demult pierdute, a unui lux şi a unui exotism de care mai amintesc doar vag păsările, captive în veşnicele lor colivii.
Ultima poveste, purtând chiar titlul volumului, condensează între paginile ei, toate elementele acestei lumi aflate la pragul fantasticului.
Într-o veche casă din mijlocul deşertului, trăiesc Erendira şi bunica ei. Însă când vântul nenorocirii începe să bata, vechea locuinţă ia foc, iar pentru Erendira vine tipul să-şi plătească datoriile.
Obligată de bunica ei să se prostitueze, tânăra devine curând vestită. În jurul cortului ei ia naştere un sat, iar de departe vin oameni pentru a-i încerca farmecele. Furată de călugări şi închisă într-o mănăstire, Erendira întâlneşte pentru scurt timp fericirea, dar bunica ei reuşeşte să o ia din nou în stăpânire. În urma unei tentative de fugă, „datoria” Erendirei creşte iar. În faţa perspectivei unei vieţi de sclavie, ea întrevede o singură soluţie, aceea de a specula dragostea lui Ulise, un indian care cunoaşte pentru prima dată fiorii dragostei.

Marquez a reuşit din nou să mă farmece. Povestirile lui m-au făcut să uit de prezent, m-au făcut să simt mirosul de trandafiri al mării şi dogoarea deşertului. Dar mai mult de atât, m-au transportat într-o lume în care îngerii mai poposesc din când în când în curţile oamenilor, iar morţii îşi trăiesc proprii lor ani de glorie, undeva, pe fundul întunecat al oceanului.