Lume de umbre …

„Manechinele” este titlul sub care au apărut la Polirom două dintre volumele lui Schulz, „Prăvăliile de scorţişoară” şi „Sanatoriul timpului”. Totodată este şi cartea care m-a introdus în lumea celebrului scriitor polonez.

Stilul autorului m-a surpins. Neplăcut, în prima fază. Schulz rescrie legile universului, iar rezultatul este puţin bizar. Citind, ai senzaţia că priveşti lumea prin ochii unui copil. Evenimentele se redimensionează, fantasticul devine realitate. Lumea întreagă se metamorfozează, niciodată nu ştii ce va urma, dacă un act va avea o finalitate sau dacă natura, asemeni unei imense mingi de gumă, îşi va recăpăta forma iniţială, ca pentru a sublinia lipsa de relevanţă a anumitor gesturi.

„Abia acum înţeleg eroismul solitar cu care el singur a declarat război stihiei neţărmuite a plictiselii ce amorţise oraşul. Lipsit de orice sprijin, de înţelegerea noastră, acest bărbat ciudat apăra poziţiile pierdute ale poeziei. Era o moară fermecată, în ale cărei coşuri se turnau tărâţele orelor sterile, pentru ca din ele să înflorească toate culorile şi aromele plantelor orientale.” Citatul, deşi nu se referă în mod direct la Bruno Schulz, pare a-l defini totuşi uimitor de bine. Căci autorul se împotriveşte cu orice preţ banalului. Lumea pe care o imaginează este populată oameni atipici, care se transformă, dispar şi reapar cu dexteritatea unui vrăjitor. Din cărţi sau clasoare, personajul principal află secretele prezentului, în timp ce trenuri vechi, cu paie aşternute în vagoane, în duc către locuri aflate în afara timpului.

Cele două volume, „Prăvăliile de scorţişoară” şi „Sanatoriul timpului” par a întruchipa vârstele personajului principal, Iosif. Tonul, viziunea, rămân neschimbate, însă evenimentele se modifică. În primul volum asistăm la încercări de cunoaştere a lumii, în al doilea, lumea devine cadrul în care se acţionează, în care constatările sunt înlocuite de fapte şi dorinţe.
Un rol aparte îl joacă tatăl lui Iosif, un personaj ciudat, un demiurg ce se joacă cu legile naturii. Colecţionează păsări şi se dedică lor în întregime, iar când acestea sunt alungate de Adela, găseşte un nou mod de a jongla cu lumea: se face tot mai mic, până când poate pătrunde în cele mai inaccesibile cotloane ale casei. Descoperă şi creează în acelşi timp. Apoi dispare într-un „sanatoriu al timpului” fără pacienţi, unde, aproape mort, continuă să existe, să se dedubleze, să intrige. În final, cunoaşte o ultimă metamorfoză; se transformă într-o insectă cu multe picioare, care cutreieră vechea locuinţă, pentru ca apoi să fie servit drept masă de prânz şi să fugă iar, într-o disperată „ultimă evadare”.

Iosif, la rândul său, experimentează cu un univers pe care nu reuşeşte să-l subjuge. Se joacă cu faptele, dobândeşte o înţelegere superioară, însă influenţa lui se reduce asupra oamenilor, sau nici măcar asupra lor. Se lasă fascinat de Bianca, şi, ca orice copil visează să o cucerească prin acte de eroism, să-i afle secretele şi să o tulbure cu ele. De altfel, Iosif rămâne mereu copil. La vârsta pensiei, tânjeşte după compania micuţilor, se reînscrie la şcoală şi se îndeletniceşte intens cu silabisirea până când natura îi vine de hac. În mod simbolic, personajul dispare zburând către înalt. Un gest de aprobare tacită din partea unor forţe superioare, care răsplătesc astfel revenirea la universul ludic.

„Manechinele” este genul de carte care câştigă în frumuseţe pe măsură ce o diseci şi o analizezi. Poate de aceea nici nu mi-a plăcut în mod special. Să o citesc a fost instructiv, nu şi distractiv. Sunt curioasă dacă şi Kafka mi se va părea la fel de greu digerabil, în condiţiile în care Schulz a fost asemănat deseori cu el. La final, un link către un site foarte bine realizat, care vă va deschide apetitul, dacă nu pentru cărţile autorului, atunci măcar pentru desenele lui: http://www.brunoschulzart.org/

Să citeşti un autor în original nu e lucru uşor. Cel mai târziu când am citit „Never let me go” m-am convins de acest lucru. Oricât de bine ai stăpâni o limbă stăină, ajungi în punctul în care te îndoieşti acurateţea interpretării tale. Exact acest lucru mi s-a întâmplat cu romanul lui Kazuo Ishiguro. Citeam, înţelegeam cuvintele, acţiunea se leaga, dar anumite elemente păreau să îmi scape. Mult mai târziu mi-am dat seama că totul ţine de un artificiu compoziţional. La fel ca în viaţa personajelor, în carte elementele “anormale” apar treptat. În primul moment, ţi se pare că asişti la viaţa unui om obişnuit. Curând însă îţi dai seama că ceva nu este în ordine. Ajungi la jumătatea cărţii şi misterul tot nu e revelat. Eşti intrigat, captivat, formulezi ipoteze. Şi tocmai când crezi că ai ajuns la capătul firului, apar noi elemente care conferă un plus de savoare acţiunii.

Ce se întâmplă de fapt? Kathy H. îşi relatează povestea vieţii. Evocă prieteni decedaţi, evenimente şi locuri din trecut. Fără nostalgie, doar cu resemnare. La prima vedere, nimic ieşit din comun. Însă Kathy nu este o femeie obişnuită, ci o clonă. Creată pentru a servi drept donator de organe, ea înfruntă un destin atipic. Într-o societate în care clonele sunt folosite, însă niciodată agreate, Kathy şi prietenii ei, Ruth şi Tommy trăiesc izolaţi de restul lumii, la Hailsham, o şcoală internat.
Prima parte a cărţii se referă tocmai la acestă etapă. Dar până şi anii de şcoală au ceva ciudat. În primul rând, profesorii de la Hailsham încurajează cu un zel neobişnuit orice mainifestare artistică, cele mai bune creaţii fiind selectate pentru ceea ce între elevi este cunoscut drept “galeria lui Madame”. În al doilea rând, cu mici excepţii toţi adulţii par să evite o legătură mai strânsă cu copiii, iar Madame, conducătoarea liceului, pare a nutri o silă deosebită faţă de ei.
În acestă perioadă Kathy se împrieteneşte cu Ruth şi Tommy. Deşi firi total diferite Ruth-genul dominant, Kathy-firea placidă, predispusă la analiză şi Tommy, un revoltat autentic, vor forma un mic grup. În timp, între Ruth şi Tommy se înfiripă o relaţie.
Aceasta continuă şi ani mai târziu când cei trei sunt mutaţi la “căsuţe”, locul unde clonele îşi petrec anii rămaşi până în momentul în care vor fi aleşi drept îngrijitori sau donatori. În timp ce cu Ruth relaţiile devin tot mai puţin cordiale, Kathy cotinuă să aibă în Tommy un prieten de nădejde, singurul căreia are curajul să îi destăinuie frământările ei. Fiind genul omului meditativ, Kathy are dificultăţi în a accepta statutul impus de origine. O frază spusă la mânie de Ruth o face pe tânără să conştientizeze un adevăr dur: clonele nu sunt făcute după oameni normali ci, cel mai probabil, din rebuturi ale societăţii, prostituate şi drogaţi.
Ulterior, în urma unei discuţii aprinse cu Tommy, Kathy decide că este timpul să plece din căsuţe pentru a deveni îngrijitor. Ani mai târziu o întâlneşte pe Ruth, aflată la prima ei donaţie. Prietenia dintre cele două femei se leagă din nou, însă curând Ruth moare, nu înainte de a o ruga pe Kathy să o ierte că a impiedicat o posibilă relaţie dintre ea şi Tommy.
La rugămintea lui Ruth, Kathy îl caută pe Tommy şi împreună cei doi merg la Madame pentru a o ruga să amâne cu câţiva ani momentul fatal în care vor trebui să îşi doneze organele. Însă vizita scoate la iveală adevăruri noi şi dureroase. Tommy şi Kathy află în sfârşit de ce arta era atât de preţuită la Hailsham, şi le sunt deschişi ochii cu privire la locul lor în lume. O lume în faţa căreia clonele nu pot decât să se resemneze.

De fapt, asta ne si comunică scena finală, un sentiment general de resemnare, de acceptare a unui destin potrivnic:
“That was the only time, as I stood there, looking at that strange rubbish, feeling the wind coming across those empty fields, that I started to imagine just a little fantasy thing, because this was Norfolk after all, and it was only a couple of weeks since I’d lost him. I was thinking about the rubbish, the flapping plastic in the branches, the shore-line of odd stuff caught along the fencing, and I half-closed my eyes and imagined this was the spot where everything I’d ever lost since my childhood had washed up, and I was now standing here in front of it, and if I waited long enough, a tiny figure would appear on the horizon across the field, and gradually get larger until I’d see it was Tommy, and he’d wave, maybe even call. The fantasy never got beyond that—I didn’t let it—and though the tears rolled down my face, I wasn’t sobbing or out of control. I just waited a bit, then turned back to the car, to drive off to wherever it was I was supposed to be.”

Pare greu de crezut că poţi trăi drame care nu au avut loc încă. Pare imposibil să meditezi la destinul unor făpturi care nu au fost create, să le împărtăşeşti suferinţa şi resemnarea. Şi totuşi, se poate. Iar tocmai în asta rezidă farmecul lecturii, în a face inimaginabilul, realitate.

Pentru un om pe care până recent îl calificasem drept un romancier acceptabil şi atât, Mihail Sebastian se dovedeşte, în notele sale, interesant, de-a dreptul savuros.

Viaţa lui se conturează ca un ciudat amestec de dramatism şi romantism. Pe de o parte anii de dinaintea celui de-al doilea Război Mondial, în care scriitorul, deşi aflat într-o permanentă jenă financiară găseşte încă suficiente motive de bucurie. Apoi anii războiului în care suferă de pe urma unui regim antisemit, în faţa căruia este, înainte de toate, evreu. În acest context se verifică o axiomă, „vremurile grele probează caracterele tari”, iar Mihail Sebastian nu face o figură prea bună. Mie personal, mi-a făcut impresia unui om sfârşit, bătrân înainte de vreme, incapabil să evolueze în propriul său spaţiu. La drama firească a fiecărui evreu se adaugă, în cazul scriitorului, zbuciumul omului care ar vrea să creeze dar nu poate. Îi lipsesc singurătatea, calmul şi securitatea zilei de mâine. Într-o lume în care nenorocirile se succed cu viteza luminii, Mihail Sebastian este un inadaptat în cel mai pur sens al cuvântului. Nu găseşte niciodată imboldul necesar pentru a se angaja într-o muncă de durată, întrerupe proiecte literare şi începe altele, se afundă în datorii.
Nici în viaţa sentimentală lucrurile nu arată mai roz. Încă de la începutul jurnalului (anul 1935) autorul consemnează relaţii pasagere cu diverse actriţe pentru care dezvoltă, în treacăt, adevărate pasiuni. Pe lista lui de „cuceriri” figurează şi scriitoarea Cella Serghi (sau Seni, cum apare în text). Dar niciodată nu îl „vezi” pe Mihail Sebastian menţionând cuvântul „dragoste”, niciodată aspiraţiile sale nu includ stabilitatea pe plan sentimental. În acest context, încercările lui de apropiere faţă de Martha Bibescu par, la prima vedere, cel puţin curioase. Bineînţeles, putem specula şi afirma că principesa Bibescu ar fi putut oferi scriitorului securitate pe plan financiar şi chiar un statut aparte. Totuşi, acest lucru nu justifică, sau justifică doar parţial, cuvintele cu care Mihail Sebastian se referă la principesă. Îi consemnează intervenţiile spirituale şi îşi mărturiseşte nemărginita admiraţie faţă de dânsa. De altfel, Martha Bibescu este singura femeie din jurnal căreia scriitorul nu îi va găsi niciun defect. Poate şi pentru că însuşi felul de a fi al principesei excludea din start anumite intimităţi care ar fi dus la evidenţierea defectelor ei ….

Interesant mi s-a părut şi felul în care alţi doi mari scriitori, Eliade şi Camil Petrescu sunt descrişi. Amândoi prieteni intimi ai lui Mihail Sebastian, ei îmi apar acum sub o înfăţişare cu totul nouă: Eliade, un antisemit convins, iar Petrescu un om cu păreri oscilante, mereu gata să ţină un discurs bombastic, să revendice, să acuze. Din contră, Nina Eliade, femeia din umbra unui mare om, este evocată cu cele mai duioase cuvinte:

„Aflu, prin Marietta Rareş, că a murit Nina Eliade. O telegramă de la Lisabona a anunţat vestea încă de acum zece zile.
Un val de amintiri se ridică din trecut. Odăiţa ei de sus, din Pasajul Imobiliara; maşina de scris la care a copiat aproapte în acelaşi timp Maytrei şi Femei; vizitele de seară în mansarda lui Mircea din strada Melodiei; neaşteptatul lor amor: fuga lui Mircea la Poiana; disperările Ninei, pe care încercam dezarmat să le alin; întoarcerea lui Mircea, logodna, pe urmă –doi ani mai târziu- cununia lor civilă, în taină, la Primăria din Calea Rahovei; apartamentul din B-dul Dinicu Golescu, pe urmă cel din Palade, plimbările noastre pe munţi, verile la Breaza, jocurile de la curtea Floriei, în Nerva Traian, anii noştri de prietenie frăţească – şi pe urmă anii de confuzie, de destrămare, până la ruptură, până la duşmănie, până la uitare.
Totul e mort, dispărut, pentru totdeauna pierdut”.

Aş face o nedreptate jurnalului dacă nu m-aş opri puţin şi asupra contextului istoric pe care îl evocă. Sunt lucruri despre care cărţile de istorie uită să scrie. Ceea ce în mod normal reprezintă o frază fără substrat a unei lecţii, devine un scenariu de coşmar în clipa în care constaţi că în spatele fiecărui eveninment istoric se află oameni care suferă. Citind, mi-aş fi dorit să pot crede că totul este doar ficţiune: taxele imposibile impuse evreilor, deportările, anularea celor mai elementare drepturi, bombardamentele, sutele de morţi. Şi totuşi, toate acestea au existat cândva. Şi poate rolul unor asemenea caiete de însemnări este tocmai acesta: de a ne aminti un trecut monstruos pentru a ne împiedica să repetăm aceleaşi greşeli, în viitor.

Happy birthday to me. Oficial sunt babă, iar acest moment nu putea trece nepunctat. În felul meu, bineînţeles… Azi mi-am serbat ziua de naştere ideală. Fără tămbălău şi zâmbete de circumstanţă, doar eu şi biblioteca mea. Pentru o zi, mi-am permis luxul de a mă pierde printre cărţi. Le-am răsfoit încet, le-am simţit mirosul paginilor. În final, am ales una: „Regina de gheaţă” de Alice Hoffman.

Cartea mi-a lăsat sentimentul unei rătăciri printre cuvinte. O combinaţie bizară între un basm şi o poveste veridică.
O dorinţă egoistă naşte haos… Când, într-un moment de furie o fetiţă de opt ani îşi doreşte ca mama ei să nu se mai întoarcă, ea habar nu are că îşi semnează propria condamnare într-un castel de gheaţă, într-o lume lipsită de sentimente. Căci mama are un accident, iar fetiţa creşte cu sentimentul vinovăţiei. Se interiorizează tot mai mult şi dezvoltă o fascinaţie pentru tot ce înseamnă moarte.
Apoi, într-un moment de imensă tristeţe, tânăra îşi doreşte să fie lovită de un fulger şi, ca în toate poveştile, natura o ascultă. Momentul echivalează cu propagarea într-o altă lume; personajul devine incapabil să distingă culoarea roşu, întregul său univers ia culoarea gheţii. Şi totuşi, o aspiraţie nemărturisită către foc o face să îşi caute antagonistul. Îl găseşte în persoana lui Lazarus Jones.
La rândul său victimă a fulgerului, Lazarus este condamnat să ardă … Gheaţa şi focul se unesc… Dar când flacăra atinge gheaţa, o topeşte. Tânăra eroină renaşte, se redescoperă, caută răspunsuri. Apoi Ned, fratele ei se îmbolnăveşte şi vechea tendinţă de autoflagelare iese la iveală. Graniţa dintre real şi ficţional dispare, dorinţa pare să domine totul, însă nu mai este capabilă a săvârşi minuni. Ned moare lăsând surorii lui moştenire un răspuns. „Care este cea mai bună formă de a muri?” „Trăind” .

„Regina de gheaţă” se înscrie în categoria de romane care lasă urme şi nasc idei. Mai mult sau mai puţin, fiecare dintre noi este o regină de gheaţă, prizonier al propriilor temeri. Ne ascundem, ne construim un univers în gri şi albastru, iar apoi constatăm că ducem lipsa soarelui. Acel „ceva” independent de noi, care are strania putere de a ne face să zâmbim. Pentru mine, a venit timpul să-mi caut „soarele” … Nu ştiu încă ce formă va îmbrăca, dar ştiu că undeva, el mă aşteaptă. Un nou an din restul vieţii mele a început…

Iată o carte pe care mi-este greu s-o interpretez. În general, când termin un roman, am o idee cât de vagă despre ceea ce a vrut autorul sau autoarea să spună. Nu şi de data aceasta. În mintea mea, „Orlando” nu se prezintă ca un tot, ci ca nişte fragmente pe care pot cu greu să le asociez aceleiaşi cărţi. O joacă, iată cum aş defini cartea. Dar este o joacă minunată, cum numai Virginia Woolf ar putea s-o imagineze.

Romanul spune povestea unui om care aparent trăieşte în afara timpului. Născut în plină epocă elizabetană, Orlando devine, încă din adolescenţă obiectul pasiunii reginei. Pentru o scurtă vreme el acceptă traiul comod la curte, însă firea lui pare a căuta mereu noul. Cutreieră deghizat cele mai mizerabile cartiere, se extaziază în faţa sărăciei şi a ignoranţei, cunoaşte dragostea trupească pe puntea vapoarelor. Apoi o întâlneşte pe Sasha, o tânără rusoaică, iar viaţa personajului dobândeşte sensuri noi. Dar femeia îl părăseşte iar Orlando îşi găseşte refugiul în poezie şi natură.
Numit mai apoi ambasador la Constantinopol, el îşi îndeplineşte obligaţiile cu succes până în clipa în care, în timpul unei ambuscade, personajul cade într-un somn adânc. Când se trezeşte, după o perioadă lungă de timp, el constată că devenise femeie.
Se alătură unei şatre de tigani şi încearcă să le deprindă modul de viaţă, însă dragostea pentru natură şi pentru scris o transformă într-o neadaptată, motiv pentru care alege să se reîntoarcă în Anglia.

Călătoria cu vaporul o face să conştientizeze puterea de care dispune, în calitate de femeie. O descoperire care o bucură şi o înspăimântă în egală măsură. Atâtea lucruri fireşti par deodată anormale. Orlando învaţă că trebuie să se simtă jenată în clipa în care un bărbat plânge, şi că trebuie să accepte zâmbind orice ajutor venind din partea sexului bărbătesc.

Reîntoarsă în Anglia, tânăra revine la vechea ei ocupaţie, scrisul. Se adânceşte tot mai mult în lucrul la un poem, „Stejarul” , care îi aduce ulterior o oarecare faimă. Dar viaţa pare să îi rezerve mereu alte motive de insatisfacţie. Printr-un straniu artificiu compoziţional, Orlando, acum în vârstă de 36 de ani, pare a fi străbătut epoci întregi din istoria Angliei. Maturitatea o găseşte în plină eră victoriană, într-o lume a cărei principală raţiune de a fi este dobândire şi păstrarea unei verighete. Tânăra începe să caute iubirea, şi o găseşte în cel mai straniu mod cu putinţă. Dar singurătatea nu poate fi izgonită de un inel, şi nici maternitatea nu schimbă prea mult acestă situaţie. Imaginea finală este cea a unei femei conducând maşina într-un univers care pare a avea prea puţine în comun cu trecutul la care Orlando a fost martoră.

Despre ce vrea scriitoarea să ne vorbescă de fapt, în „Orlando”? Despre timp, despre statutul femeii, despre dificultatea de a crea? Puţin din fiecare … Oricum, „Orlando” se dovedeşte o preţioasă lecţie despre absurdul situaţiei, care face ca noţiunea de „firesc” să fie condiţionată de apartenenţa la un anumit sex. Din acest punct de vedere, romanul rămâne actual, chiar şi în contextul unei societăţi „evoluate”.

Nu ştiu de ce, dar acest roman mi-a plăcut în mod special. Rodica Ojog-Braşoveanu are marea calitate de a spune lucrurilor pe nume, chiar cu riscul de a destrăma iluzii. Evocă societatea actuală cu luciditate, iar oamenii sunt demascaţi fără milă.

O demascare este şi „Răzbunarea sluţilor”. Romanul se îndepărtează puţin de la tiparul clasic, în sensul că nu debutează, aşa cum ne-am fi aşteptat, cu o crimă. În schimb suntem introduşi într-o lume infectată de producţii hollywoodiene, în care primează, bineînţeles, fizicul. Consecinţă firească, cei îndrăzneţi şi frumoşi se vând scump şi se bucură de viaţă, în timp ce oamenii mai puţin favorizaţi de soartă (în traducere liberă, obezii, urâtele şi în general orice femeie cu mai mult de un rid pe faţă) înfruntă pe tăcute umilinţe şi visează la o magistrală răzbunare.

Nu există femeie care să întruchipeze mai bine noţiunea de „sluţenie” decât Cireşica, sau Ciorica, aşa cum este cunoscută profesoara în familie. Crăcănată, excesiv de slabă, cu laţe unsuroase în loc de păr, buze subţiri şi piele tuciurie Cireşica pare a fi născută pentru a înfrunta umilinţa. Elevii o numesc ironic „Albă ca zăpada” , colegii o bârfesc. Drama nu ar fi completă fără o diabolică soră mai mică, Diana, care, printr-o ciudată potrivire de gene, este tot ceea ce „Ciorica” nu va putea fi niciodată: o femeie de o frumuseţe remarcabilă, mândria teatrului „Arlechino”.

În esenţă, Emil Mărgescu avea toate şansele să devină un om normal. Asta dacă soarta nu l-ar fi „binecuvântat” cu nişte părinţi grijulii, care au găsit de cuviinţă să-şi îndoape copiii mai ceva ca un purcel. Rezultat firesc, ajuns la vârsta maturităţii, personajul înfruntă destinul unui proscris; oamenii se feresc de el în autobuz, îi umilesc iar o relaţie mai strânsă cu o persoană de sex opus ţine de utopic.
Dar până şi sluţii pot să iubescă. Emil se îndrăgosteşte de Monica, şi ea celebră actriţă şi cea mai de seamă rivală a Dianei. Conştientizându-şi statutul, bărbatul se mulţumeşte să fie ajutorul din umbră al Monicăi, dar şi această bucurie moare când tânăra decide să îşi pună capăt zilelor…

Privind-o pe Clotilda, ajungi la concluzia că banii pot cumpăra într-adevăr, orice. La cei 62 de ani ai ei, se bucură de favorurile unui soţ de doar 20 de ani, iar căsnicia este, contrar aşteptărilor, lipsită de conflicte. Patrick pare sincer îndrăgostit de „mămica” lui, iar traiul comod pare să compenseze cu vârf şi îndesat lipsa de … carne proaspătă. Asta până în clipa în care intră în peisaj Ioana Vlase.

Ce se întâmplă când doi urâţi se aliază şi frustrările unuia găsesc ecou în sufletul celuilalt? Din nefericire, povestea nu se sfârşeşte la ofiţerul stării civile, ci în cimitir, căci Cireşica şi Emil sunt ferm decişi să-i facă să plătească pe cei pe care îi consideră responsabili pentru nefericirea lor. Iar Patrick figurează şi el pe listă…
Destinele personajelor se împletesc într-o poveste în care frustrările nasc monştri.

Minerva era o cunoştinţă veche. În „Melania şi misterul din parc” savurasem din plin replicile pline de umor ale fostei profesoare de matematică. Din păcate, am ajuns repede la concluzia că romanul „Nopţi albe pentru Minerva” nu reprezintă cadrul potrivit pentru un personaj de talia ei. Căci Minerva este un om de acţiune; se simte perfect în aglomeraţia Bucureştiului, îşi terorizează constant vecinii cu „producţii muzicale” (totul se învaţă, chiar şi cântatul) îşi fericeşte sublaternii cu probleme de logică dar mai presus de toate, se află mereu în mişcare.

„Mutarea” personajului din Bucureştiul animat într-o comună liniştită unde fiecare cunoaşte pe fiecare, se dovedeşte din acest motiv o mişcare greşită, Minerva fiind practic lipsită de mediul în care obişnuieşte să se desfăşoare. Rezolvă cazul şi găseşte destule prilejuri să facă uz de binecunoscuta-i ironie dar … ceva lipseşte.

Ce se întâmplă de fapt? Asasinarea unui inginer îi face pe poliţiştii bucureşteni să abandoneze confortul relativ al birourilor pentru aerul de munte din comuna P. Pentru Minerva, peisajul nu are nimic nou. Revenită după o absenţă îndelungată, ea găseşte totul neschimbat; ca de obicei, cetăţenii avizi de noutăţi se întâlnesc la frizeria lui Mişu, „Drojdioară” , beţivul, îşi savurează ţuica şi caută din ochi companie în timp ce la poştă Lia Geogrescu se asigură de ordine şi alimentează discret avansurile antrenorului Vasile Dunăreanu. Doctorul Morogan îngrijeşte de ani de zile aceiaşi pacienţi iar Atena Dumitrescu pozează în văduvă-model, întrebându-se ce îi va mai aduce viaţa.

Din senin însă, traiul liniştit al acestor oameni este perturbat de o crimă şi normal că toţi o iau razna. Convinşi în sinea lor că asasinul este Damian, un cetăţean alungat cu ani în urmă din oraş, locuitorii încep să se teamă pentru propria lor siguranţă. Circul se amplifică pe măsură ce tot mai mulţi oameni raportează întâlniri cu ipoteticul criminal. Panica atinge culmi impresionante şi în cele din urmă cetăţenii ajung la concluzia că cel mai cuminte este să se baricadeze frumos în muzeu. Cei câţiva nefericiţi care au proasta inspiraţie să se plimbe în asemenea momente prin oraş, fac descoperiri de tot felul: Drojdioară întâleşte un om verde, care după dispoziţie îşi schimbă culoarea în alb sau negru iar Olimpia Dragu află cu groază că infractorii au de gând să dinamiteze liceul. Singura care îşi păstrează capul limpede în toată această harababură rămâne, bineînţeles, Minerva. Făcându-i iniţial jocul asasinului, ea sfârşeşte prin a-l demasca.

Romanul mi-a lăsat o impresie neplăcută. În mare, pare inspirat dintr-un scenariu prost despre noapte de Halloween, mai lipsesc doar dovlecii. Multă harababură şi cam atât.

Bia mi-a trimis o leapşă care mi-a dat serios de gândit . În general mă feresc de topuri în literatură, odată pentru că gusturile nu se discută şi în al doilea rând pentru că în acestă fază a vieţii preferinţele mi se schimbă cu viteza luminii. Oricum încerc o ierarhizare, conştientă că în cam cinci minute lista nu va mai fi de actualitate.

1. Pe aripile vântului-Margaret Mitchell. La fiecare lectură, redescopăr acestă carte şi de fiecare dată mă fascinează mai mult. Dacă există un standard al perfecţiunii în literatură, „Pe aripile vântului” se apropie cel mai mult de el. O poveste despre apusul unei civilizaţii, pe fundalul căreia se ţes iubiri şi drame, romanul lui Margaret Mitchell anulează tot ceea ce credeai despre America, sclavie, dragoste sau război.

2. Numele trandafirului-Umberto Eco. Un roman la care am visat de mult timp, fără a şti cum se numeşte sau dacă fusese măcar scris. Un roman gothic, condimentat cu intrigi demne de un roman poliţist, „Numele trandafirului” te introduce în plin Ev Mediu italian, unde o mănăstire ocroteşte secretele unei uriaşe biblioteci-labirint. Dar când călugării încep să moară în mod misterios, taina care înconjoară edificiul riscă să iasă la iveală. O carte care va satisface şi cele mai pretenţioase gusturi.

3. Rebecca-Daphne du Maurier . Deşi în ultima vreme Daphne du Maurier a scăzut mult în ochii mei, nu pot să neg că, cel puţin în privinţa unei cărţi, a reuşit pe deplin. Îmaginea unui Manderley ars şi plin de fantome m-a urmărit mult timp după ce am terminat de citit cartea.

4. Codul bunelor maniere astăzi-Aurelia Anastasia Marinescu. Singura carte care nu mi-a părăsit de luni de zile noptiera, „Codul bunelor maniere astăzi” mă echilibrează şi îmi oferă răspunsuri de fiecare dată. „Avem nevoie de o asemenea carte ca să redevenim oameni normali şi fără complexe.”, afirma o elevă de-a autoarei. Nu pot decât să îi dau dreptate.

5. Cişmigiu & comp.-Grigore Băjenaru. Cartea adolescenţei mele … M-a făcut să râd de nenumărate ori, m-a făcut să îmi privesc cu alţi ochi anii de liceu. O poveste care va trezi nostalgii şi amintiri de mult adormite.

6. La răscruce de vânturi-Emily Bronte. Un roman despre sălbăticia iubirii, un sentiment care, de data aceasta, transformă oamenii în fiare singuratice. L-am iubit pe Heathcliff tocmai pentru că este tot ceea ce un om nu are voie să fie, am admirat acea energie risipită în van, acea “veşnică mistuire” în care şi-a transformat viaţa. Pasiuni care distrug, în loc de să creeze , iată esenţa acestei cărţi.

7. Moartea lui Roger Ackroyd-Agatha Christie . Nu mă pot abţine, şi introduc în listă şi un roman poliţist. Ca să fiu sinceră, el mai bun roman poliţist citit vreodată. Agatha Christie este o maestră a finalurilor, dar acum s-a depăşit pe sine.

8. Muntele vrăjit-Thomas Mann. După lectura acestui roman, m-am simţit mai „bogată”. Este o carte grea, adevărat, dar cei care vor avea răbdarea necesară pentru a o citi nu vor rămâne nerăsplătiţi la final.

9. Crimă şi pedeapsă-F.M.Dostoievski . Am apreciat acest roman abia la a doua lectură şi tot atunci mi s-a trezit şi gustul pentru literatura rusă. Din punctul meu de vedere „Crimă şi pedeapsă” rămâne cel mai bun roman semnat Dostoievski.

10. Mizerabilii-Victor Hugo. Nimic nu defineşte acest roman mai bine decât titlul: o lume mizerabilă, în care personajele încearcă să supravieţuiască fără a reuşi să fugă de destinul care le-a fost hărăzit. Stilul lui Hugo poate lesne să te compleşească: descrieri kilometrice, personaje minuţios caracterizate. Dar odată ce te obişnuieşti cu el, constaţi că Hugo nu îţi dezvăluie doar o poveste, ci o lume…

Dau leapşa mai departe la Runia.