Lume de umbre …

O carte care inspiră şi demoralizează … „Romanul adolescentului miop” m-a făcut să-mi conştientizez mediocritatea. Aveam impresia că citesc mult, că mă aflu pe un drum ascendent. Triste iluzii care au fost sfărâmate instantaneu de imaginea unui om care şi-a urmărit pasiunile cu mai mult curaj decât aş putea eu s-o fac vreodată.

Să fii tânăr, şi să te abandonezi fără regrete lecturii… Să citeşti ore întregi, să-ţi pierzi nopţile şi să-ţi distrugi vederea doar din dorinţa de a înţelege, de a descoperi. Să regreţi fiecare minut în care viaţa te recheamă în ritmul ei normal, să accepţi un statut inferior într-o lume de mediocrităţi, conştient de propria-ţi superioritate. Iată destinul pe care Eliade şi-l asumă, încă din adolescenţă.

Pentru mine, „Romanul adolescentului miop” s-a tradus în primul rând prin senzaţii, imbolduri. Într-un punct, romanul s-a contopit cu propria mea existenţă. Citeam pasaje în care mă recunoşteam vag, iar apoi altele, în care descopeream omul care aş fi vrut să fiu. Apoi din nou, regăseam propriul meu zbucium în cuvintele altui autor:

„În fiecare noapte adormeam cu gândul la cartea pe care o lăsasem pe masă. În fiecare dimineaţă mă deşteptam necăjit că pierdusem atâta vreme şi cartea rămăsese necitită. Şi mereu mă gândeam la viitor, şi mereu doream alte cărţi, şi tot ceea ce făceam, făceam pentru viitor. Iar zilele treceau una după alta, cenuşii, monotone, iluminate de aceeaşi dorinţă.”.

Am terminat cartea fără să-mi dau seama cine este Eliade de fapt. Ştiu doar că şi-a propus să devină un erou. A fost adolescent miop, apoi un boem pierdut într-o mansardă plină de fum şi în cele din urmă, un om care a înţeles că pentru a putea aspira la un plan superior trebuie să încalce toate legile firescului, să se izoleze, să-şi înfrâneze orice pornire de sentimentalism:

„Toate acestea sunt izbânzi pe care eu le-am însemnat zi cu zi şi care acum s-au pierdut din minte. Dar trebuie să le rechem. Pentru că, altmiteri, anul meu e gol şi sterp. Şi fiecare mă învinuieşte de monotonie şi îmi spune şoarec de bibliotecă. Dar ei nu cunosc patima mea, nici îndoielile, nici zbuciumul, nici lupta, nici biruinţa mea. Ori, acesta e anul meu. N-am cunoscut nici iubirea, nici prietenia, nici nostalgia crepusculelor campestre, nici melancolia toamnei, nici durerea strigătului cocorilor, nici visurile ce izvorăsc din privirea mării, nici bucuriile trupului. Sau – dacă le-am cunoscut- le-am uitat.”

 De fapt, doar a vrut să uite … Ce rol a jucat Nişka în toată această poveste a devenirii? O tânără fată, care a renunţat cu seninătate la perspectivele unui destin de burgheză, pentru a-şi asuma concepţii străine, pentru a creşte alături de un om pe care îl admiră, fără a-l înţelege, pentru a fi în cele din urmă respinsă în cel mai trist mod. A iubit-o ? Sau a fost doar o tovarăşă care s-a dovedit stânjenitoare pe parcurs? Indiferent de răspuns, luciditatea lui Eliade se dovedeşte, în acest caz, dureroasă. Are nevoie de singurătate pentru a evolua, şi şi-o cumpără indiferent de preţ. Nu se ancorează în amintiri deoarce ele îi umbresc prezentul, respinge chemările toamnei pentru că nu are voie să fie sentimental, îşi iubeşte biblioteca şi studiul, se abandonează lor. Să fie aceasta „reţeta” unui om mare? Nu vreau şi nu pot să aflu răspunsul . Mă mulţumesc cu universul meu limitat, iubesc germana şi matematica …

Că romanele din seria „Melania” îţi înveselesc ziua, deja nu mai este un secret. Când însă citeşti pagină după pagină şi efectiv nu te mai poţi opri din râs, ceva e în neregulă.

De fapt romanul debutează tragic, fiind reluată scena finală din „Bună seara, Melania!”. Demascată de către maiorul Cristescu, eroina noastră nu are altă soluţie decât să îşi facă frumos bagajele şi să se mute pe termen nelimitat la „mititica”. Dar soarta îi sare din nou în ajutor, căci, la doar câteva ore după arestare, Melaniei i se propune să evadeze. Evadare în timpul comunismului ?! Greu, dar nu imposibil, mai ales dacă te numeşti Olga Tudor şi eşti singura care ştie unde este îngropată Madona, o statuie turnată în întregime din aur. Doar că Olga nu prea are chef de plimbare, motiv pentru care îi oferă, fără o umbră de regret, şansa aceasta Melaniei.
Lucrurile decurg fără probleme şi curând eroina noastră se află din nou în libertate. Dar aventura abia începe. Cum este şi firesc, Ned Morton, escroc de talie modială, venit în Bucureşti tocmai pentru a o întâlni pe Olga, vede în bătrânica eliberată femeia căutată. Prin urmare, Melaniei îi revine sarcina de a interpreta un rol dificil. Dar cum ar putea face asta fără un ajutor de nădejde? Nevoia bătrânei de a-l avea alături pe Mirciulică pune răpitorii într-o situaţie delicată. Cum să alegi, dintre sutele de motani negri care mişună prin Bucureşti, exact pe acel motan care bea alcool, ronţăie ciocolată şi ascultă cu urechile ciulite basme? Bigo! Îi furi pe toţi şi vezi cine trece testul.

Suficient de frustrat de dispariţia Melaniei, maiorul Cristescu are acum noi motive să îşi urască viaţa: pe raza Bucureştiului s-au semnalat nu mai puţin de 300 de dispariţii de motani negri. Ce nebun ar face asta? Nebunul se numeşte Ned Morton, care acum, în floare vârstei, realizează pentru prima ce înseamnă a satisface unei femei un capriciu:

“La început, Ned nu-şi dădu seama exact de situaţie. Încăperea era literalmente invadată de animale negre. Se căţăraseră pe bibliotecă, pe fotolii şi pe televizor, se scuipau, se stropşeau unele la altele, ţipau şi gâfâiau şi, după toate aparenţele, nu aveau de gând să renunţe la această atitudine prea curând. Un vas de porţelan se făcuse ţăndări pe parchet”.

Singura care îşi păstrează, în mijlocul acestui haos seninătatea este, bineînţeles, Melania. Răbătoare, ea supune pe fiecare dintre cei 315 motani la un mic test… Dar revederea cu Mirciulică nu înseamnă şi soluţionarea problemelor. Din contră, eroina noastră va avea nevoie de toată îndemânarea pentru a soluţiona două probleme presante: găsirea Madonei de aur şi distrugerea probelor care o incriminează. Va reuşi să facă acest lucru în timp util? Sau îi va veni maiorul Cristescu din nou de hac?

Deşi pe copertă se afirma răspicat că „320 de pisici negre” este un roman „exploziv”, mie mi-a făcut o cu totul altă impresie. Pentru mine, el rămâne exemplul tipic de carte care îţi ridică moralul, indiferent cât de mizerabil te-ai simţi.

Pentru cei care s-au săturat de artificii şi petarde în ajunul Anului Nou, iată o veste îmbucurătoare: mai nou se poartă … bombele. Mult zgomot, impact garantat şi o mulţime de confetti incluse în preţ. Privind lucrurile din acest unghi, nu putem decât să admirăm intenţiile lui Andrei Gogan care, animat de cele mai bune gânduri, a „plantat” o bombă într-un casetofon, cu scopul de a o detona în noaptea dintre ani. Că prin acestă acţiune personajul intenţionează să ascundă o fraudă, trece deja pe planul doi.

Doar că lucrurile nu funcţionează aşa cum trebuie. Casetofonul, uitat „întâmplător” într-un magazin de antichităţi de către Corina Manea, amanta lui Gogan, este luat de unul dintre angajaţi. Încercând să preîntâmpine o catastrofă, Corina decide să dea în vileag totul, însă are de luptat cu rezistenţa lui Andrei, care aproape că o ucide. Găsită în timp util de către poliţie, tânăra reuşeşte totuşi să dea alarma şi curând colonelul Dăneţ şi locotenentul Moşoianu se află pe urmele casetofonului buclucaş. Păcat că aparatului i-a venit chef să voiajeze. Uitată într-un taxi, bomba ajunge în cele din urmă în mânile vechii noastre cunoştinţe, Florence Miga, de acolo la fiul ei şi la încă vreo două alte familii.
Între timp Dăneţ şi Moşoianu, proaspăt sculaţi de la cina festivă, dau tot ce pot, însă soarta pare a le juca un renghi. Colindă în zadar cele mai curioase baruri din Bucureşti, întrerup spectacolul unui artist şi trezesc o bolnavă din anestezie, fără a ajunge însă prea departe. Situaţia se prezintă cu atât mai tragic cu cât nimeni nu ştie la ce oră fusese programată bomba.
Încercările de a-l găsi pe Gogan se dovedesc şi ele, pentru început, zadarnice. În schimb anchetatorii fac fel de fel de cunoştinţe: o soră obsedată de cultura japoneză, o soţie geloasă şi un cumnat care s-a îmbătat cu … Pepsi.
Gogan pe de altă parte, are alte necazuri. Decis să treacă frontiera la sârbi, el se confruntă cu eterna problemă a evitării grănicerilor. Va reuşi să treacă? Şi vor reuşi poliţiştii să împiedice o catastrofă?

Contrar obiceiului, la acestă carte am savurat cu precădere finalul: liniştea care se lasă peste casele golite de petrecăreţi, viaţa ce îşi reintră în ritm, oamenii care revin la o existenţa monotonă, lipsită de satisfacţii majore, din cursul anului. Undeva, într-o poză, un mort aruncă priviri încărcate de trecut…

Premieră absolută! „Necunoscuta din congelator” este primul roman poliţist care m-a făcut să visez urât. Şi am ceva experienţă… Ceea ce nu înseamnă că vorbim despre o carte înfricoşătoare, care te face să te ascunzi sub plapumă aşteptând pe „the big bad killer”. Cei mai sensibili cititori ar putea acuza un timp o teamă vagă faţă de frigidere, dar la atât se şi rezumă „efectele negative”.

După o absenţă de opt luni, Harald Bălcescu, de meserie diplomat, revine în Bucureşti, în vechiul său apartament. Acolo, surpriză: deşi Harald se consideră (şi în fond, chiar este) o fire tipicară, meticuloasă, care nu uită o uşă deschisă, el observă că, în timpul lungii sale absenţe, frigiderul i-a rămas bine-merci în priză. Teama de factura de la curent este repede anihilată de descoperirea, pe unul din rafturile frigiderului, a unui cap de femeie.
Cu toate eforturile poliţiei, identitatea cadavrului rămâne pentru moment un mister.
Dar coşmarul lui Harald abia începe, personajul devenind, în scurt timp, posesorul unor cadouri foarte … originale: rămăşiţele trupeşti ale unei femei, frumos ambalate în hârtie albastră. Fenomenul se extinde şi curând familia Dumitrescu precum şi bona acestora, Lola Damian, toţi vecini de scară cu diplomatul, se trezesc cu „atenţii”.
În acest context, căpitanul Dinu Mănescu, mai cunoscut sub numele de „Milord”, se apucă de scotocit. Doar că lucrurile nu prea ies cum vrea el. Din consultarea agendelor celor două reiese clar că unicul element de legătură îl constituie un vechi coleg de liceu de-al lui Dumitrescu Mihai. Înteresant este că atât Harald, cât şi Mihai, par a fi „uitat” complet în ce context avuseseră contact cu respectivul individ.
Ulterior însă, Mihai intră în panică şi săvârşeşte un gest negândit, cu consecinţe majore.

În paralel, într-o altă parte a Bucureştiului se naşte o Julietă modernă. Andreea, fiica unor oameni cu stare se îndragosteşte până peste urechi de un stripper. Totul ar fi perfect dacă, în viaţa Rome-ului n-ar exista Floricel, fiul rezultat dintr-o legătura pasageră cu Codruţa.
Codruţa… În multe privinţe mi s-a părut cel mai interesant personaj al cărţii. Naivă şi inconştientă, ea ştie una şi bună: trebuie să îl protejeze pe Floricel. Şi de aici o întreagă harababură. Codruţa fuge în lume, se rătăceşte prin Bucureşti, îşi uită copilul într-un hotel şi, ajunsă la secţia de poliţie, face o descoperire uimitoare.

Dar cine e până la urmă victima? Şi ce ascund Mihai Dumitrescu şi Harald Bălcescu? O remarcă auzită întâmplător îl face în cele din urmă pe Milord să descopere adevăratul criminal.

Credeaţi că după istoria cu tablourile, Melania s-a cuminţit? Nici vorbă! După un an de închisoare, ea revine proaspătă şi fericită, încărcată cu impresii din cele mai plăcute. Iar maiorul Cristescu nu poate decât să o admire şi să spere că bătrânica s-a orientat către plăceri mai … conforme vârstei.

Dar în timp ce Melania îşi dezmiardă cu foc mult-iubitul motan Mirciulică, în celălalt colţ al Bucureştiului, Marian Dragu, inginer şi colecţionar de artă, are toate motivele să fie îngrijorat. Căci, deşi nu se ştie pe lista celor mai iubiţi dintre pământeni, cinci ameninţări cu moartea într-o singură zi sunt mai mult decât poate bietul om să suporte. Dar nici fuga precipitată la poliţie, nici uşa prevăzută cu trei încuietori nu îl apără de mânia destinului: flancat de numeroase piese de colecţie, Dragu îşi găseşte obştescul sfârşit, fără a nutri măcar iluzia că moartea lui va smulge prea multe lacrimi. Căci Dragu fusese o canalie. Da, ştiu, e frumos să rămâi imparţial când scrii recenzii, dar când vine vorba de un bărbat îndrăgostit de sine, care oferă nevestei detalii picante despre performanţele amantei, chair şi eu văd roşu. Astfel gestul Ancăi Dragu de a asezona niţel peria de dinţi a soţului cu cianură devine aproape .. scuzabil.
Însă Anca are concurenţă. Anton Cernat, bătrânul care se ruinase pentru Dragu, Olga Gabrelotti, amanta părăsită, Octavian Nanu, rivalul abandonat de iubită, precum şi doctorul Mircescu, ce vânduse în pagubă importante obiecte de artă, toţi par a fi de acord într-o privinţă: Dragu trebuie să moară.
Şi ce face un poliţist când patru dintre cei cinci potenţiali suspecţi îşi asumă o crimă? Se miră, iar apoi se pregăteşte să acţioneze. Bineînţeles, dacă între timp Melania nu îşi redescoperă pasiunea pentru obiecte de artă, şi încurcă puţin iţele. Tacâmul nu ar putea fi complet fără o ceartă între mafioţii locali, o răpire şi, pentru simetrie, încă o crimă. Rezultatul? Maiorul Cristescu cedează nervos, motanul Mirciulică învaţă să zboare, iar Melania îmbracă o rochie cel puţin … originală.
Deznodământul este în maniera caracteristică Rodicăi Ojog Braşoveanu: surpinzător, dar perfect logic. Atât de logic, încât veci nu ţi-ar fi trecut prin minte.

În cazul unor scriitori buni, cuvintele devin de prisos. Prin urmare, închei prin a vă recomanda să citiţi şi interviul luat de Formula AS Rodicăi Ojog-Braşoveanu, o evocare nu lipsită de nostalgie a unor vremuri pe care le înţelegem tot mai puţin.