Amsterdam-Ian McEwan

1 Comments | Blogway iti zice Salut
O carte pe care finalul o salvează de la mediocritate.
Aş minţi dacă aş spune că „Amsterdam” m-a captivat. A devenit relativ repede clar că micul roman, deşi interesant conceput, nu are prea multe de oferit. În schimb, are avantajul de a fi o carte uşoară, care poate fi citită cu uşurinţă chiar în condiţiile unui ritm de viaţă mai alert. Poţi să te întrerupi din lectură oricând fără a avea senzaţia că ratezi ceva esenţial, şi poţi să revii în orice moment de libertate, conştient că vei fi atras într-o poveste care te îndepărtează de cotidian.
Totul începe la înmorântarea lui Molly Lane. Printre altele, la funeralii asistă şi Julian Garmony, politician în plină campanie, Vernon Halliday, redactor la un ziar şi Clive Linely, un compozitor celebru. Ce îi uneşte pe aceşti oameni? Faptul că fuseseră amanţii lui Molly, în diferite momente ale vieţii ei. Lucru care nu i-a împiedicat pe Clive şi pe Vernon să rămână cei mai buni prieteni, înainte şi după moartea femeii.
Moartea lui Molly are un efect ciudat asupra lui Clive, căruia îi declanşează teama de a înnebuni şi de rămâne la cheremul unor oameni care îi transformă în tot ceea ce nu ar vrea să fie. În aceste condiţii, Clive îi solicită lui Vernon să îl ucidă, de îndată ce ar remarca la el un semn de boală.
Însă nu se ajunge la asemenea dovezi de prietenie. Când Vernon primeşte de la George, soţul lui Molly, nişte poze care l-ar compromite definitiv pe Garmony, redactorul vede în ele şansa de a-şi salva ziarul. Însă se loveşte de opoziţia lui Clive, care consideră că un asemenea gest ar reprezenta o trădare faţă de Molly. Pentru prima dată în ani de zile, cei doi prieteni se ceartă. O tentativă de împăcare moare în faşă atunci când Vernon află că Clive a asistat la o tentativă de viol fără a interveni.
Situaţia escalează în clipa în care Vernon este demis de la ziar. În paralel, Clive este angajat să compună „simfonia mileniului” iar acest lucru îi îndepărtează pentru moment gândurile de la conflictele recente.
Ulterior cei doi prieteni se întâlnesc în Amsterdam pentru a uita de conflicte. Însă scopul declarat nu coincide mereu cu adevăratele întenţii ale oamenilor. Un pahar de şampanie marchează un dezonodământ cutremurător.
Ultimele pagini ale cărţii îi sunt dedicare lui George, un personaj care, deliberat sau nu, a fost ignorat pe tot parcursul romanului. „Lupul cel rău” care a izolat-o pe Molly în ultimele momente ale vieţii de societatea coloratăîn care se simţea atât de bine, apare deodată într-o cu totul altă lumină. Şi constatăm din nou că a clasifica un om drept „insignifiant” nu înseamnă că acesta încetează să existe sau că, într-un moment al vieţii, acţiunile sale nu vor sfârşi prin a ne afecta.
Share

 

Zece negri mititei-Agatha Christie

2 Comments | Blogway iti zice Salut
Recunosc, mi-era dor de Agatha Christie. Oricât aş rătăci printre creaţiile altor autori, oricât m-aş entuziasma în faţa altor romane, în final revin la genul şi la scriitoarea de care m-am îndrăgostit.
S-ar zice că Agatha Christie se încăpăţânează să nu lase nimic neexplorat. Experimentează mereu noi forme ale romanului poliţist şi de fiecare reuşeşte să mă surprindă. De data aceasta, autoarea propune un roman inspirat dintr-un cântec, anume „Zece negri mititei” aşa cum a fost tradus „Ten little Soldier boys” în română.
Ce se întâmplă de fapt? Zece oameni, cum nu se poate mai diferiţi sunt uniţi de o întâmplare cel puţin bizară. Într-o formă sau alta, fiecare personaj primeşte o invitaţie pe Insula Negrului, formulată în aşa fel încât un refuz pare improbabil. Astfel se face că, zile mai târziu, mica bucată de pământ de pe coasta Devonului devine gazda unui grup cel puţin interesant: James Marston, care se remarcă în primul rând prin fizic; generalul McArthur, un bătrân veteran; Emily Brent, caracterizată în primul rând prin concepţii rigide legate de moralitate, pe care încearcă să le impună celor din jurul ei; judecătorul Wargrave, faimos pentru felul în care reuşeşte să convingă în cadrul proceselor; George Armstrong, un cunoscut medic; aventuriereul Philip Lombard; Elizabeth Claythorne, o profesoară şi în acelaşi timp o foarte eficientă secretară. Grupul celor opt este completat de doi servitori, Ethel şi Thomas Rogers.
Încă de la sosirea personajelor pe insulă, devine clar că ceva nu este în regulă. Gazdele lipsesc cu desăvârşire, iar îndată după cină, grupul este nevoit să audă un recital foarte puţin inspirat: de pe o înregistrare, o voce acuză pe fiecare dintre cei prezenţi de o crimă. Crimă, nu neapărat în sensul consacrat al cuvântului. Tot ceea ce legea nu pedepseşte este scos la lumină de un straniu personaj care decide să facă singur dreptate.
Întocmai ca în cântecul celor zece negri mititei, invitaţii încep să fie ucişi. Ethel Rogers moare în somn-„One overslept himself and then there were eight.” , iar un alt personaj este inţepat cu un ac hipodermic. Pentru a acccentua asemănarea cu cântecul (Six little Soldier boys playing with a hive;
A bumblebee stung one and then there were five) un bondar este lăsat să zboare alături de cadavru. Pe măsură ce numărul morţilor creşte, teama atinge cote impresionante. Când devine clar că asasinul nu se ascunde undeva, şi este prin urmare unul intre cei prezenţi, o atmosferă de suspiciunese instalează în casa. Şi totuşi, oameii continuă să moară. “And then there were none” … Cine este asasinul? Şi cât de justificate sunt acuzaţiile de pe înregistrare? Finalul ne rezervă o surpriză de proporţii.
Despre Agatha Christie v-am tot povestit. Am admirat-o, apoi m-am simţit dezamăgita de ea şi i-am abandonat cărţile într-un colţ. Dar până la urmă, romanele ei sunt ca o primă dragoste la care revii mereu, însufleţit atât de experienţele frumoase din trecut, cât şi de promisiunea unor bucurii viitoare. Pentru mine Agatha Christie a fost, este, şi va fi, o persoană a cărei imaginaţie străbate generaţii.
Share

 

Insecta-Claire Castillon

3 Comments | Blogway iti zice Salut
Nu ajung toate epitetele din sfera scandalosului pentru a descrie romanul lui Claire Castillon. Până şi firile mai puţin conservatoare vor fi bulversate de această colecţie de povestiri, care scoate tot ce e mai rău din multitudinea de relaţii care se pot stabili între o mamă şi o fiică.
Nimic nu este iertat, nimic nu este ignorat, iar mama care îşi ucide una dintre fiice este probabil cea mai inofensivă ipostază în care apare femeia care ne-a dat viaţă. Urmează cazul deja banal al soţiei care acceptă (din teamă!? , din comoditate!?) ideea că propriul soţ îi abuzează fiica, apoi mama „iubitoare” care dintr-un altruism prost canalizat îşi masturbează ginerele, iar ultima, dar nu cea din urmă, o altă fiinţă devotată care îşi „îngrijeşte” copilul injectându-i periodic urină în corp.
Reversul medaliei nu poate lipsi. Cazul mamei care poartă pijamale cu Mickey Mouse, se dă în vânt după trupele la modă şi îi dă fiicei adolescente sfaturi preţioase despre cum să-şi îmbunătăţească viaţa sexuală este poate frecvent, însă devine cu atât mai savuros în clipa în care cuvintele scriitoare îi scot în relief latura mai puţin cunoscută:
„De altfel, seara, în timp ce mă frec de el gândindu-mă la metoda potrivită pentru ca Vero, inamica lui Cathy, să înceteze să mai tragă de Jerome, soţul meu zice că ţinuta mea de liceană nu-l excită deloc, îmi cere să mă îmbrac ca înainte, eu mă supăr, el nu suportă să mă distrez. Mă culc peste el, îmi reintru în drepturi dar el întoarce capul, zice că nu are niciun chef să-mi vadă ori să-mi fută cămăşuţa de noapte cu Mickey Mouse, şi o spune cu tonul acesta şi folosind verbul acesta. Îi propun să mi-o rupă şi el se uită cu groază la mine”.
 Cea mai dureroasă imagine rămâne însă cea a mamei ajunse la bătrâneţe. În azilul aflat la o distanţă suficient de mare pentru ca rudele să aibă un pretext credibil să nu vină în vizită, o bătrână se bucură de ultimele dovezi de generozitate ale fiicei: o alocaţie care să acopere tot, de la costurile de cazare până la suma necesară asigurării numărului oprim de scutece. O dată la nouă luni, fiica îşi vizitează mama. Nepoţii privesc cu scârbă cum bătrâna abia gustă din plăcinta cu pere primită în dar. Apoi, toţi pleacă. În urmă rămâne doar azilul, şi perspectiva unui ultim drum, la cimitir.
„Insecta” a reprezentat o experienţă literară cu totul aparte. Şi totuşi nu mi-a plăcut. Stilul este inedit, cuvintele scot la iveală adevăruri incomode, dar la un moment dat această combinaţie a devenit obositoare şi atât. Brutalitatea are farmecul ei, însă doar atunci când este administrată în porţii mici. Nu regret că am citit cartea, însă, pentru moment, sunt sătulă de Claire Castillon.
Share

 

Interpret de maladii-Jhumpa Lahiri

0 Comments | Blogway iti zice Salut

Peste romanul lui Jhumpa Lahiri am dat într-o perioadă în care numai de citit nu îmi ardea. Motivele, multe şi inutil de enumerat. Interesant este că tocmai în această vreme, o carte despre care auzisem prea puţine a reuşit să-mi redeştepte pasiunea pentru lectură. E drept, „Interpret de maladii” întruneşte două calităţi pe care eu le apreciez în mod deosebit: e uşor de citit şi totuşi, are substanţă. În acelşi timp, un lucru care până recent mă enerva s-a transformat într-un atu de neconstestat; cartea este, în fond, o colecţie de povestiri.

În general, la indieni ne referim in două moduri. Fie îi considerăm oameni săraci, puternic acoraţi în tradiţii şi religie, sau din contră, îi identificăm cu cântăreţii veseli din producţiile Bollywoodiene. Ambele imagini se dovedesc, aşa cum ne arată autoarea, false. Personajele ei, indiferent că vorbim de indienii americanizaţi sau de cei care trăiesc în ţară, împumută totuşi trăsături comune. În esenţă, este mereu vorba de o încercare de adaptare la un mediu nou, la o lume în schimbare.

În multe privinţe, povestirea care dă titlul volumului mi s-a părut şi cea mai profundă. Domnul Kapasi este interpret de maladii. Denumirea nu este dată în sens metaforic, ea ilustrează cu adevărat slujba personajului: zilnic, în cabinetul unui doctor, domnul Kapasi traduce din dialectul gujarati multiplele simptome de care se plâng pacienţii.

În week-end, indianul indeplineşte şi funcţia de ghid. Cu o astfel de ocazie, o întâlneşte pe doamna Das, venită, împreună cu soţul şi copiii ei, în India. Ceva la femeie îl fascinează şi, doar câteva ore mai târziu Kapasi vede deja în ea mijlocul prin care poate să îşi îndeplinească un vechi vis, acela de a construi o poartă de legătură între America şi India, de adeveni cu adevărat, un interpret. De la un simplu schimb de adrese, personajul imaginează un întreg scenariu. Cum, de la simple scrisori politicoase cei doi vor trece la relatarea unor mici evenimente cotidiene, cum vor sfârşi, în final, prin a-şi face confidenţe.
Confidenţa însă vine mai repede decât aşteptată, iar rezultatul este dezastruos. O ultimă neglijenţă adaugă contururile finale micii drame a lui Kapasi:
„Când a tras în grabă peria din geantă, bucăţica de hârtie cu adresa domnului Kapasi a zburat în vânt. Nimeni n-a observat, afară de el. A privit cum hârtiuţa s-a înălţat, din ce în ce mai sus, luată de briză, până în copacii unde stăteau acum maimuţele, privind solemn la scena care se petrecea jos. Domnul Kapasi a privit-o şi el, ştiind că aceasta va fi imaginea familiei Das pe care o va păstra în minte pentru totdeauna”.

Până la finalul cărţii, intenţia autoarei a rămas pentru mine un mister. Ce urmăreşte Jhumpa Lahiri de fapt? Să ne dovedească cât de mult se aseamnă indienii cu noi, sau din contră, cu câtă îndârjire înţeleg să-şi apere vechiul mod de viaţă de asalturile civilizaţiei americane? Un pic din amândouă. Chiar dacă mănâncă cu mâna şi poartă picturi cu hena în loc de verighete, personajele autoarei au ceva în comun cu orice om: au scopuri sau insatisfacţii, luptă sau cedează, şi în final privesc înapoi pentru a face bilanţul.
Tuturor celor care preferă să înveţe despre o cultură citind, sau celor care doresc pur şi simplu să se relaxeze citind o carte bună, le recomand cu căldură acestă colecţie de povestiri, care, în treacăt fie spus, este şi cartea cu care Jhupa Lahiri a câştigat premiul Pulitzer, în anul 2000.
Share

 

Trei într-o barcă-Jerome K. Jerome

2 Comments | Blogway iti zice Salut

Când, în urmă cu vreo cinci ani, am încercat să citesc pentru prima dată „Trei într-o barcă”, am abandonat-o după primele pagini. Mi se părea o prostie, autorul încerca cu orice preţ să pară hazliu, reuşind să fie doar ridicol.

Ulterior am reluat cartea, la îndemnul Runiei, care o califica drept o splendidă mostră de umor englezesc. Poate că gusturile mi s-au mai cizelat între timp, poate că noţiunea mea despre ce înseamnă un roman bun s-au modificat, nu ştiu, cert este că am sfârşit prin a privi „Trei într-o barcă” cu alţi ochi.

Marele talent al lui Jerome K. Jerome este acela că valorifică absurdul situaţiilor cotidiene. Îşi ia timp să observe ceea ce unui trecător grăbit scapă şi în baza acestor observaţii construieşte un roman de-a dreptul savuros.

Trei prieteni, Harris, George şi Jerome decid să facă o excursie de două săptămâni cu barca, de la Londra la Oxford. Grupul este completat de Montmorency, un foxterier cu o adevărată pasiune pentru scandaluri.

Doar că a organiza o călătorie se dovedeşte puţin mai complicat decât anticipat. O lege elementară a făcutului bagajelor spune că dacă ai nevoie de un lucru, acesta se va afla în mod obligatoriu pe fundul geamantanului. Aceasta este doar una dintre concluziile la care personajele ajung, după o istovitoare muncă de împachetat. Iar călătoria în sine este, pe lângă un prilej de „relaxare” o adevărată lecţie de viaţă. Cum altfel ar fi aflat cei trei prieteni că rufele nu se spală în Tamisa sau că apa unui râu arată mult mai ispititoare de la distanţă? Montmorency, pe de altă parte, cultivă propriile sale relaţii în lumea câinilor şi, în clipele libere, experimentează altruismul în cea mai pură formă a sa:

„Celelalte ingrediente nu le mai ţin minte, dar de un lucru sunt sigur: nu s-a aruncat nimic! Îmi amintesc că Montmorency, care urmărise toate operaţiunile de pregătire a cinei cu cel mai viu interes, o şterse într-un târziu cu o expresie gânditoare şi preocupată. După câtva timp se întoarse cu un şobolan de apă în bot. Evident, vroia şi el să contribuie la cina noastră cu ceva- nu-mi dau seama dacă în bătaie de joc sau din dorinţa sinceră de a ne ajuta într-adevăr.”

Cum se încheie această minunată călătorie? Multă ploaie şi multă alergătură ar fi un răspuns posibil. Cert este că cei trei prieteni (fără a menţiona şi câinele) sfârşesc prin a aprecia subit confortul localurilor londoneze. În ceea ce-l priveşte pe cititor, el se va îndrăgosti pentru totdeauna de umorul englezilor şi poate pe viitor va privi cotidianul cu alţi ochi, descoperind astfel în el o inepuizabilă resursă de situaţii comice.

Share

 

Inima întunericului-Joseph Conrad

3 Comments | Blogway iti zice Salut
„Inima întunericului” mi s-a părut una dintre cele mai inspirate metafore ale subiectivismului uman. Marile probleme existenţiale dispar în umbră, pentru a lăsa loc unor fapte care, deşi nu lipsite de o oarecare însemnătate, sunt în mod cert supradimensionate de caracterul impresionabil al personajului principal.
În semiobscuritatea unei nopţi petrecute pe Tamisa, Marlow evocă întâmplări din trecut. O călătorie întreprinsă de personaj în Africa îşi modifică în totalitate scopul în clipa în care în scenă apare Kurtz, un alt angajat al companiei. Deşi pentru moment este doar amintit, el dobândeşte rapid trăsăturile unui erou. Tot ceea ce Kurtz face pare, într-un fel sau altul, ieşit din comun. Nu numai că reuşeşte să dobândească cu o remarcabilă uşurinţă cantităţi mari de fildeş, dar personalitatea lui are ceva magic. Oamenii tac şi îl ascultă, se lasă fascinaţi de el:
„Totul îi aparţinea lui, dar asta nu era decât un fleac. Ideea era să afli el cui aparţinea şi câtea puteri ale întunericului şi-l disputau între ele. Ăsta era gândul care te făcea să te înfiori. Era imposibil să-ţi imaginezi asta şi nici nu era bine să încerci să afli. Ocupase un loc de cinste printre diavolii acestei lumi, la propriu vorbind”.
Suspiciunea că Kurtz s-ar afla în pericol îi determină pe Marlow să plece îi căutarea misteriosului personaj. Însă călătoria nu decurge fără peripeţii; avarii grave întârzie de la bun început plecarea. Ulterior, o parte din însoţitorii lui Marlow, canibali recrutaţi de pe continent, contribuie la noi tensiuni pe vas. La scurt timp după aceea echipajul este atacat de băştinaşi.
Ajuns în sfârşit la ţintă, Marlow face pentru moment cunoştinţa unui rus, a căruit teamă şi admiraţie faţă de Kurtz sporesc şi mai mult aura de erou a misteriosului personaj. Mai mut însă, rusul îşi manifestă îngrijorarea că acţiunile companiei vor afecta iremediabil imaginea negustorului de fildeş.
Dar este Kurtz cu adevărat un erou ? Dacă da, atunci este, în orice caz un erou pe patul de moarte, un om care se teme de confruntarea cu realitatea din care a evadat. Organizează atacul băştinaşilor tocmai pentru a evita o întoarcere într-o lume în care, după toate aparenţele, nu şi-a găsit locul.
În final acceptă totuşi să plece cu Marlow. Pe drumul de întoarcere, Kurtz moare, lăsând în urmă doar câteva hârtii şi o mulţime de semne de întrebare. Cuvintele sale finale: „Teroarea! Teroarea!”
În continuare, Marlow se îndeletniceşte cu aflarea identităţii reale a lui Kurtz, însă toate sursele se contrazic între ele, parsonajul apărând ba în ipostaza de cântăreţ, ba în cea de pictor, ba în cea de gazetar. Vizitând-o pe logodinca lui Kurtz, Marlow întâlneşte o femeie distrusă, căreia timpul nu i-a calmat durerea. În faţa acestei privelişti, o minciună devine inevitabilă:
„-Ultimul lui cuvânt… cu care să trăiesc, murmură ea. Nu înţelegi cât l-am iubit… l-am iubit…l-am iubit! […]
-Ultimul cuvânt pe care l-a pronunţat a fost …numele tău”.
Povestea se încheie aşa cum a început, prin revenirea în realitatea naratorului, pe o barcă, pe Tamisa.
Am spus la început să „Inima întunericului” mi s-a părut o metaforă a subiectivismului uman. Atâtea lucruri sunt trecute sub tăcere… Africa devine doar o lume ascunsă în umbră, locuitorii ei se impart fie în canibali, fie în ignoranţi care cumpără cu fildeş mărgele şi pânze de proastă calitate. Este poate motivul care îl determină pe Chinua Achebe să facă o afirmaţie care surprinde, în opinia mea, însăşi esenţa cărţii:
“As I said earlier Conrad did not originate the image of Africa which we find in his book. It was and is the dominant image of Africa in the Western imagination and Conrad merely brought the peculiar gifts of his own mind to bear on it. For reasons which can certainly use close psychological inquiry the West seems to suffer deep anxieties about the precariousness of its civilization and to have a need for constant reassurance by comparison with Africa. If Europe, advancing in civilization, could cast a backward glance periodically at Africa trapped in primordial barbarity it could say with faith and feeling: There go I but for the grace of God. Africa is to Europe as the picture is to Dorian Gray — a carrier onto whom the master unloads his physical and moral deformities so that he may go forward, erect and immaculate. Consequently
Africa is something to be avoided just as the picture has to be hidden away to safeguard the man’s jeopardous integrity. Keep away from Africa, or else! Mr. Kurtz of Heart of Darkness should have heeded that warning and the prowling horror in his heart would have kept its place, chained to its lair. But he foolishly exposed himself to the wild irresistible allure of the jungle and lo! The darkness found him out.”
Nu aş putea spune că am gustat cu adevărat “Inima întunericului”. Cartea a reprezentat un mod acceptabil de a-mi petrece o după-amiază, dar nimic mai mult. De altfel, sunt convinsă că, în decurs de câteva zile, puţinele amintiri despre roman mi se vor şterge complet din minte. “Inima întunericului” este poate interesantă sub aspect stilistic, însă nicidecum o carte care să captiveze.
Share

 

Moartea semnează indescifrabil-Rodica Ojog-Braşoveanu

7 Comments | Blogway iti zice Salut
Aşa cum am promis, încerc să mă ţin de recenzii. Printre alergături, adaptări şi alte cele, am reuşit să citesc încă unul din romanele faimoase ale Rodicăi Ojog-Braşoveanu, respectiv „Moartea semnează indescifrabil”. Ce am remarcat în primul rând a fost o uşoară schimbare de stil: făptaşul este cunoscut încă de pe la mijlocul romanului de către poliţişti, atât că, „din greşeală”, autoarea omite să ne dezvăluie numele acestuia până spre final. Efectul este remarcabil, suspansul creşte cu fiecare pagină.
Cine trăieşte cu impresia că în timpul lor liber poliţiştii sunt mai puţin solicitaţi, nu l-a cunoscut încă pe Ştefan Anghel. Ca orice om doritor de odihnă, căpitanul îşi petrece concediul la munte. Însă aerul proaspăt se dovedeşte mai puţin prielnic altor călători. În plin proces de relaxare, personajul se trezeşte cu o misivă anonimă, care anunţă un asasinat. Ipoteza unei glume proaste cade cel mai târziu atunci când unul dintre oaspeţii cabanei, Ionescu, scapă cu greu de la o moarte prin înec. De aici, scenariul tipic îşi urmează cursul: liniile de telefon sunt tăiate de o mână străină şi din cauza unei ploi toate drumurile de acces sunt blocate. Ştefan Anghel se trezeşte baricadat alături de un cabanier (o veche „cunoştinţă” a poliţiştilor”) şi un grup de străini. Unul dintre acei oameni este un criminal, dar cine?
Investigaţia se dovedeşte deosebit de dureroasă pentru căpitan, care nu scapă fără câteva lovituri în cap. Apelând la un tertip, personajul reuşeşte în cele din urmă să-l identifice pe autorul anonimei, însă înainte de asta Ionescu este ucis. Puţin mai târziu, un al doilea oaspete se sinucide. În scurta notiţă, el revendică crima şi se declară învins în jocul cu căpitanul. Însă Ştefan Anghel este prea puţin convins de acestă mărturisire ad-hoc. Ar putea să dea în vileag adevăratul făptaş, însă îi lipseşte un lucru esenţial: motivaţia acestuia.
Din acest punct, acţiunea se mută în Bucureşti. Aparent cazul este încheiat, în realitate însă, poliţiştii rămân în alertă. Dovezile se înmulţesc pe măsură ce noi martori apar. Însă adevărul costă. O confruntare finală dintre Ştefan Anghel şi criminal are loc pe acoperişul unui tren.
Nu pot să nu remarc (din nou) faptul că Rodica Ojog-Braşoveanu este o maestră nu numai a romanului poliţist, dar şi a epilogurilor. Finalurile ei au ceva dintr-un condiment bun, care pune în valoare o mâncare minuţios preparată. Romanele ar fi incomplete fără acea revenire la rutină, fără acele cuvinte ironice sau calde, care transformă orice întâmplare, oricât de spectaculoasă, într-o parte integrantă a cotidianului. Pot să moară oameni, pot să aibă loc drame, nu contează. Cândva, peste ani sau luni, lumea uită, iar viaţa îşi recapătă vechile ei contururi .
Share

 

Twitter Updates

    Carti anticariat

    Sustin

    Altele


      View My Stats

      toateBlogurile.ro