Crima lordului Arthur Savile-Oscar Wilde

0 Comments | Blogway iti zice Salut
Oscar Wilde mă fascinează în aceeaşi măsură în care mă derută. După ce am citit „Portretul lui Dorian Gray” am fost ferm convinsă că scriitorul face parte din categoria celor care încearcă să ne transmită, într-o formă voalată, un mesaj moralizator. Apoi am lecturat „Crima lordului Arthur Savile” şi toate ideile mi-au fost date peste cap.
„Crima lordului Arthur Savile” are un mesaj mai puţin comun. Pornind de la concepţia că voinţa destinului este mai presus de toate ideile despre moralitate, Wilde conturează o poveste pe cât de scurtă, pe atât de bizară.
La o recepţie dată de Lady Windermere, o femeie din înalta societate căreia îi place să se înconjoare de „lei” , tânărul lord Arthur îl întâlneşte pe Septimus Podgers, de profesie chiromat. Septimus face senzaţie în salonul lui lady Windermere, datorită talentului său remarcabil de a citi firea şi viitorul oamenilor în palmă.
Dar pentru lord Arthur jocul de salon capătă semnificaţii noi în clipa în care chiromatul îi spune că este predestinat să comită o crimă. Într-o clipă tânărul îşi vede toate visele spluberate. Căsătoria cu frumoasa Sibyl pare de nerealizat întrucât, loial femeii iubite, lordul Savile nu vrea sa o supună la urmările unui scandal ca cel cauzat de un asasinat.
În cele din urmă, lordul Savile nu vede decât o soluţie: crima trebuie comisă înainte de nuntă. Doar că ideea se dovedeşte mai greu de pus în practică decât anticipat. După ce otrava şi explozibilul dau greş, tânărul se află la un punct de răscruce. Dar soarta i-l scoate din nou în cale pe Podgers.
Finalul rămâne deschis, cititorului nefiindu-i dezvăluit dacă fapta lordului Arthur chiar a fost menită să satisfacă un destin capricios, sau dacă gesturile lui sunt rezultatul naivităţii specifice oricărui tânăr. Indiferent de răspuns, un lucru este cert: crima nu este privită ca un gest damnabil, ci ca o garanţie a unei linişti viitoare.
Ce mă fascinează la Wilde mai mult decât chiar povestea, sunt decorurile. M-am surprins deseori invidiindu-i personajele. Trăiesc într-o lume a mătăsurilor colorate, a parfumurilor discrete şi a cărţilor învelite în piele. Se plimbă prin parcuri nesfârşite, culeg flori, recită poezii, curtează domnişoare şi merg la serate. Comentează sau chiar nasc scandaluri. Pe scurt, viaţa lor are farmec. Dar poate că tocmai acest farmec este cel care coboară blestemul asupra personajelor. Căci cine nu e fericit nu va cunoaşte tristeţea, iar cine nu este bogat nu va descoperi nicodată sărăcia.
Share

 

Cercul poeţilor dispăruţi-Nancy Keinbaum

4 Comments | Blogway iti zice Salut
Sunt cărţi care nu ţin cont de vârstă. Le citeşti mereu cu aceeaşi plăcere, te regăseşti în ele şi suferi alături de personajele principale. O astfel de carte este şi „Cercul poeţilor dispăruţi”.
La prima vedere o simplă carte despre adolescenţi care se revoltă, „Cercul poeţilor dispăruţi” ascunde o idee mult mai profundă. În ultimă instanţă, este vorba despre eterna luptă împotriva spiritului de turmă şi a conservatorismului nejustificat.
La Welton Academy, o veche şcoală cunoscută pentru rolul deosebit acordat tradiţiei, disciplinei, onoarei şi excelenţei, învaţă Neil Perry, Todd Anderson, Knox Overstreet, Charlie Dalton, Richard Cameron şi Steven Meeks. Deşi diferiţi în multe privinţe, tinerii au ceva în comun: cursul vieţii lor a fost stabilit de dinainte de părinţi, ambiţiile unor taţi vanitoşi contând deseori mai mult decât dorinţele copilului.
Crescând într-un asemnea climat, tinerii au constatat relativ repede că unicul mod de a câştiga afecţiunea părinţilor este să devină cei mai buni, chiar şi într-un domeniu care nu-i pasionează. Mai mult, au ajuns să accepte ideea nu au dreptul la propria opinie, că regulile statornicite de adulţi sunt menite a nu fi încălcate vreodată. Asta până când în scenă apare John Keating, un tânăr profesor de literatură. Deşi educat la rândul său în conservatoarea Academie Welton, Keating nu are prea multe în comun cu principiile care caracterizează şcoala. Şi nici nu are intenţia să le perpetueze.
Încă de la primul curs devine clar că orele de literatură vor fi cu totul speciale în acel an. În primul rând, Keating se revoltă în faţa unui mod de predare care îşi propune să calculeze înclusiv calitatea unei poezii. Mai mult, profesorul inoculează elevilor ideea că poezia nu trebuie învăţată, ci trăită. Îi îndeamnă să se ghideze după principiul suprem, „carpe diem” şi să nu îşi înăbuşe niciodată propriile aspiraţii şi dorinţe.
Ideile lui Keating au răsunet, cel puţin în grupul alcătuit de Neil, Charlie şi restul băieţilor. Împreună, aceştia reînfiinţează Cercul Poeţilor Dispăruţi, o asociaţie secretă din care facuse parte şi actualul profesor de literatură. Deşi privită iniţial ca o glumă, ca un mod de a sfida regulile instituţiei, asociaţia sfârşeşte prin schimba viziuni. Knox decide să lupte pentru dragostea fetei la care ţine iar Neil îşi sfidează tatăl jucând într-o piesă de teatru. Acest din urmă gest are însă un sfârşit nelăcut: Neil este surprins pe scenă şi din nou voinţa părinţilor loveşte necruţător: „mândria familiei Perry” nu îşi va pierde vremea făcând pe actorul. Privind la cioburile unui vis ce abia începuse să se nască, Neil nu vede altă soluţie decât să se împuşte, devenind primul membru admis în Cercul Poeţilor Dispăruţi. Dar gestul său nu pune capăt unei singure vieţi. Keating este forţat să renunţe la catedră, iar idei care abia se năşteau, mor în faşă. Şi totuşi, opera profesorului nu este pe deplin pierdută: în liniştea orei de literatură, un elev până atunci timid şi fricos găseşte curajul să se ridice şi să exclame, pentru ultima dată poate: „O, căpitane, căpitanul meu!”.
Când am auzit pentru prima dată despre „Cercul poeţilor dispăruţi”, am asociat-o instinctiv titlului un roman „de senzaţie” , fără substanţă. Apoi am citit cartea. M-am pierdut în ea. Mi-am revăzut propria adolescenţă, marcată de imaginea unui profesor, care, fără să apeleze la metodele bizare ale lui Keating, m-a învăţat totuşi ceva esenţial: să nu-mi fie teamă să gândesc, şi să susţin ceea ce gândesc. Din acest punct de vedere, am fost norocoasă. Celor mai puţin fericiţi de soartă, cât şi tuturor cititorilor care vor să retrăiască anii de liceu, cu satifacţiile şi dezamăgirile inerente, le recomand cu căldură această carte.
Share

 

Mângâieri străine-Ian McEwan

3 Comments | Blogway iti zice Salut
Am amânat recenzia acestei cărţi mult timp, în speranţa că ideile mi se vor „aşeza” puţin. Însă timpul nu m-a ajutat de data aceasta. Două săptămâni după terminarea lecturii cărţii, încă îmi este greu să emit o părere referitoare la calitatea ei sau la conţinutul ei în general. „Mângăieri străine” m-a lăsat pradă unei stări generale de confuzie. Mii de întrebări mi se învârt în cap, iar dintre ele se evidenţiază cu precădere una: „Ce mesaj doreşte Ian McEwan să transmită, de fapt?”. Până în prezent, scriitorul m-a impresionat prin duritate. Pare că îşi bate joc de toate aranjamentele societăţii, de toate sentimentele existente. Cumva, la Ian McEwan totul se termină în mod violent. Iar cititorul nu poate decât să fie uimit de întorsăturile aproape sinistre pe care le iau situaţii aparent banale.
„Mângăieri străine” nu face abstracţie de la tiparul mai sus menţionat. Aparent, Colin şi Mary trăiesc iubirea ideală. Exagerat de „modernă” şi ideală poate tocmai de aceea. Sunt impreună de şapte ani. Nu locuiesc împreună. Mary mai are şi doi copii. Totuşi, iubirea este intensă, trainică. Încrederea, totală. Îşi povestesc tot, inclusiv visurile, împart orice, de la ţigara de marijuana până la monotonia concediilor petrecute „ca la carte”. Au nevoie unul de altul şi ştiu asta.
Relaţia celor doi este bulversată în clipa în care, în cadrul unui concediu petrecut impreună, ei îl întâlnesc pe Robert. La prima vedere Robert nu este altceva decât un localnic excesiv de prietenos, în căutare de noi cunoştinţe. Treptat însă, el sfârşeşte prin a se inflitra în viaţa cuplului. Devine atotprezent, iar toate drumurile par a duce, într-un fel sau altul, către casa lui. O casă dominată de prezenţa lui Caroline, soţia lui Robert. Eficientă, politicoasă, curioasă până la indecenţă, sinceră şi totuşi de nepătruns, Caroline nu face decât să adâncească misterul cu privire la familia lui Robert. În aparenţă lucrurile sunt total transparente, toate gesturile pot fi interpretate ca un semn de bunăvoinţă, şi totuşi, Mary intuieşte ceva. Ce secret macabru poate ascunde o durere de spate? Care sunt cotele până la care poate ajunge sadismul uman? Şi cât de departe poate merge un om, din dragoste? Mary şi Collin sunt pe cale să afle răspunsurile la aceste întrebări. Iar aceste răspunsuri deschid calea către un final care bulversează, anulând în acelaşi timp tot ceea ce ştiam despre dragoste şi durere.
Mi-e teamă că descrierea de mai sus conturează mai mult un roman de prost gust, produs de serie al fabricii „hai să stoarcem lacrimi de la cititori impresionabili”. Nu e aşa. Rezumatul meu nu poate surprinde esenţa, nu poate reda tonul cu care Ian McEwan relatează totul. Stil de ziarist, ar spune unii. Eu însă nu pot decât să admir detaşarea cu care autorul descrie situaţii şocante. Poate el a acceptat ceea ce pentru mulţi este încă de neconceput: că în orice clipă, cotidianul poate naşte situaţii excepţionale, că evenimentele la care asistăm detaşaţi în faţa ecranului televizorului dobândesc o cu totul altă semnificaţie atunci când din martori, devenim pioni.
Share

 

Vampirul din Ropraz-Jaques Chessex

0 Comments | Blogway iti zice Salut
Sincer, îmi imaginam cu totul altceva sub acest titlu. Am intrat în bibliotecă cu gândul de a-mi lua o carte uşoară pentru week-end, preferabil ceva mai „spooky” , în ton cu vremea de afară. Şi am dat de asta.
O pauză între cursuri m-a făcut să încep lectura ceva mai repede decât intenţionasem. Primele pagini încă mai promiteau ceva: o regiune încărcată de superstiţii, unde oamenii sunt născuţi sub semnul incestului şi al terorii. Moartea unei fecioare coboară doliul asupra locuitorilor, dar curând evenimente de neimaginat transformă tristeţea în teamă: mormântul este găsit deschis, iar cadavrul mutilat şi purtând urme de agresiune sexuală.
Cam din acest punct începe o aventură care nu are nimic în comun cu ceea ce aşteptam eu de la carte. Presa vremii îl numeşte pe violator „vampirul din Ropraz” iar derularea ulterioară a acţiunii urmăreşte încercările oamenilor de a-l identifica pe vinovat. În paralel, numărul victimelor creşte.
În cele din urmă, principalul suspect devine Charles-Augustin Favez, care fusese surprins întreţinând relaţii sexuale cu vacile unui sătean. Deşi tânărul neagă până la final orice legătură cu masacrarea cadavrelor, el este închis într-un ospiciu. Războiul îi oferă şansa să devină erou. Moare şi devine soldatul necunoscut îngropat sub Arcul de Triumf.
Mă întreb dacă micul roman nu a fost conceput doar pentru acest final. Pentru a ilustra un paradox al istoriei, ce transformă criminali şi potenţiali violatori în eroi.
Oricum, în mare „Vampirul din Ropraz” mi s-a părut o carte slabă, a cărei lectură salvează poate o oră de plictiseală, dar nu îmbogăţeşte cititorul cu acel „ceva” care transformă orice lectură într-o cale de a cuceri noi orizonturi.
Share

 

Un an de „Lume de umbre …”

3 Comments | Blogway iti zice Salut
… şi postarea cu numărul 100. Iată cel puţin două motive pentru care această zi nu poate trece neobservată.
Recunosc, blogul meu a cunoscut şi vremuri mai glorioase, dar o mică aniversare merită şi el, nu de alta, dar şi-a făcut treaba bine. În sensul că m-a învăţat să-mi exprim o părere. Subiectivă, deseori banală, nu contează. Am început să citesc cu un scop, am început să caut o idee şi am descoperit plăcerea lecturii pe un alt plan. Iar cărţile au devenit deodată o oglindă a propriei mele valori. Fiecare titlu cunoscut reflecta un nou orizont cucerit, o altă lume de umbre în care am putut fi, pentru scurt timp, călător.
Am încecat să mă redescopăr, să mă reinventez. Cine e Katze de fapt? O întrebare la care încă mai ezit să răspund. Formula stereotipă cu care mi-am completat acum un an descrierea rămâne de actualitate : „încă în căutarea propriei identităţi…”. Aş adăuga , „un om în continuă schimbare”. Fiecare carte îmi dezvăluie noi posibilităţi de dezvoltare, fiecare recenzie scoate din mine o fărâmă de a cărei existenţă nu ştiam. Iar orice postare devine la rândul ei un capitol dintr-un roman al căutării şi al regăsirii.
1 an … În general curg urările, de data aceasta însă aleg să mă achit de o veche datorie. Astfel, cu riscul de a părea patetică, adresez mulţumirile de rigoare cititorilor blogului. Aprecierile voastre, pozitive sau negative, s-au dovedit de un real ajutor, iar sugestiile de lectură, mereu binevenite. Nu în ultimul rând, ţin să le mulţumesc Biancăi Ioan şi lui Daniel Lăcătuş pentru şansa pe care mi-au oferit-o de a-mi manifesta „spiritul critic” şi în afara blogului.
Share

 

Cadavrul din bibliotecă-Agatha Christie

0 Comments | Blogway iti zice Salut
Iată un titlu care nu prea … inspiră. Miroase de la o poştă a cadru uzat şi utilizat, iar până şi cei mai puţin perspicace pot anticipa cu uşurinţă cam ce va urma. Probabil pe la miezul nopţii se va auzi o împuşcătură iar stăpânul casei va fi găsit mort într-un fotoliu de piele. Un scenariu tipic, pentru orice alt scriitor. Dar Agatha Christie nu este „orice alt scriitor” ci o autoare genială care îşi cam bate joc de stereotipii.
Prin urmare, cadrul descris mai sus, în cazul de faţă biblioteca familiei Bantry, devine reşedinţă temporară pentru un cadavru parcă din altă lume: o tânără fată prost îmbrăcată şi cam strident machiată care nu are prea multe în comun cu societatea conservatoare din St. Mary Mead. Căci da, aţi ghicit, vorbim despre un nou roman din seria Miss Marple.
Al cui este cadavrul? Pe măsură ce ştirea asasinatului se răspândeşte, oamenii încep să emită supoziţii care nu pot decât să dăuneze imaginii respectabilului colonel Bantry. Este momentul în care doamna Bantry decide să apeleze la ajutorul vechii ei prietene, Miss Marple.
Despre Miss Marple nu v-am prea vorbit, asta în ciuda faptului că este un personaj de referinţă al literaturii poliţiste. Dar cum am mai spus de multe ori, îl prefer pe Poirot şi nu am văzut niciun motiv să ridic în slăvi „concurenţa”. Până acum .
Cred că fiecare sat are o Miss Marple a sa. Fata bătrână, perfect mulţumită de propria persoana care, din lipsă de activitate, şi-a făcut un hobby din studiul naturii umane . Doar că eroina noastră merge mai departe şi îşi valorifică cunoştinţele dobândite pentru rezolvarea crimelor. Este privită cu îngrijorare de poliţişti, este admirată de întreaga comunitate dar mai ales, este constant subestimată de răufăcători.
Revenind la acţiunea romanului, identificare cadavrului nu aduce lumină în caz, din contră. Tânăra moartă este Ruby Keene, dansatoare în Hotelul Majestic. Faptul că Ruby urma să fie adoptată de bogatul Conway Jefferson îi face pe investigatori să bănuiască un posibil complot al cerlorlaţi moştenitori. Dar din nou toate teoriile sunt date peste cap de apariţia unui al doilea cadavru.
Privind din umbră la tot ce se întâmplă, Miss Marple identifică destul de repede criminalul. Dar va putea să-şi dovedească teoria?
“Cadavrul din bibliotecă” m-a făcut să-mi schimb puţin părerea despre Miss Marple. Nu are atâta haz ca Poirot iar anumite gesturi mă fac să bănuiesc un moralist sub acoperire dat totuşi … tipa ştie ce face. Şi ca să fiu sinceră până la capăt, între două crime rezolvate, Miss Marple ne mai serveşte şi o preţioasă lecţie de psihologie umană. Şi nu, nu sunt ironică.
Share

 

Ferma animalelor-George Orwell

9 Comments | Blogway iti zice Salut

O carte numai bună de citit în campanie electorală. Nu, nu fac propagandă de niciun fel. Însă micul roman al lui Orwell are darul de a deschide ochii asupra unei realităţi pe care o trecem sub tăcere.

Concepută ca o satiră la adresa stalinismului, „Ferma animalelor” se dovedeşte înspăimântător de actuală chiar şi contextul unui regim democratic. Porcii s-au schimbat, animalele au rămas însă aceleaşi.

Romanul urmăreşte felul în care animalele se organizează după ce, din dorinţa de libertate, i-au izgonit pe vechii stăpâni ai fermei. Totul începe, bineînţeles, cu o gramadă de promisiuni. Porcii, care în frunte cu Snowball şi Napoleon se impun de la început drept lideri, reorganizează totul : ferma este redenumită „Ferma animalelor”, sunt create legi, condiţiile sunt îmbunătăţite temporar.

Toate merg bine o bucată de timp, până când între Napoleon şi Snowball apar primele tensiuni. Dorinţa celui din urmă de a construi o moară este respinsă cu indignare de susţinătorii lui Napoleon (veşnicul cor de oi care „salvează” mereu situaţia intonând „patru picioare bine, două picioare rău” ) iar o intervenţie-fulger a unor câini dresaţi îl face pe Snowball să părăsească ferma.

Din acest punct, se parcurg paşii tipici instaurării unui regim totalitar. Animalele sunt supuse la munci tot mai grele, privilegiile sunt reduse iar orice eroare este catalogată drept un sabotaj al lui Snowball. În paralel, porcii se lăfăie în lux. Lucru firesc, ţinând cont că ei reprezintă forţa intelecutală a fermei, fără de care nimic nu ar merge. Doar că „forţa intelectuală” îşi cam depăşeşte atribuţiile. Fără ştirea celorlalţi, legile sunt modificate pentru a justifica noi şi noi abuzuri. Astfel „niciun animal nu va fi ucis” se transformă în „niciun nimal nu va fi ucis fără motiv” , iar alcoolul, interzis până atunci la fermă, devine deodată indispensabil porcilor.

Mai mult însă, curând porcii, în frunte cu Napoleon încep să imite până la identificare modul de viaţă al oamenilor: se culcă în paturi, folosesc haine şi chiar învaţă se meargă pe două picioare. Finalul cărţii surprinde o imagine şocantă pentru animale:

„Douăsprezece voci urlau furioase şi toate erau la fel. Ce se petrecuse cu feţele porcilor nu mai era de-acum o dilemă. Fiinţele de afară priviră de la porc la om şi de la om la porc şi din nou de la porc la om: deja era imposibil să mai spui care era care”.

Citind, nu am putut scăpa de senzaţia că lucrurile relatate acolo nu reprezintă nimic nou pentru mine. Şi nu pentru că aş fi studiat prea intens istoria. Însă multe dintre faptele descrise încă mai fac parte, într-o formă sau alta, din cotidian. Lideri care mint şi se lăfăie în lux; săraci care muncesc şi se amăgesc cu vechea formulă „în comunism era mai rău” ; copii care cresc într-un regim viciat fără a conştientiza acest lucru. Iată realităţi care nu se vor schimba prea curând. Iar din acest motiv „Ferma animalelor” nu este doar o satiră la adresa unor vremuri trecute, ci însuşi autoportretul unei ţări care refuză să se privească în oglindă.

Share

 

Twitter Updates

    Carti anticariat

    Sustin

    Altele


      View My Stats

      toateBlogurile.ro