Pfitz-Andrew Crumey

0 Comments | Blogway iti zice Salut
Ultima lectură din anul 2009 … Ca de obicei, am ales-o fără un criteriu anume, încrezătoare că la momentul potrivit, toate cărţile găsesc drumul spre mine. „Pfitz” a fost lectură relaxantă, poate şi pentru că nu am căutat cu tot dinadinsul să-i găsesc un sens .
Micul roman este o fuziune între realităţi. Un rege încearcă să rămână în amintirea posterităţii nu câştigând războaie sau construind palate, ci proiectând oraşe imaginare, lumi perfecte, care există pe hârtie, fără ca cineva să aibă măcar intenţia de a construi.
Dar, ca orice artist, şi regele întâmpină dificultăţi în a-şi realiza obiectivele. Cumva, niciun proiect, exceptând primul, nu îl satisface. De ce? Răspunsul vine abia la bătrâneţe: oraşele făcute pentru a stimula plăcerile nu sunt sortite să dureze. Pradă acestei revelaţii, regele decide să investească toate resursele ţării într-un ultim proiect: oraşul enciclopedic. Toţi locuitorii sunt angrenaţi în muncă; se consituie comitete şi secţii speciale, fiecare casă, fiecare obiect trebuie descris cu precizie. Dar ce ar fi un oraş fără oameni? Dorinţa de planificare împinge lucrurile la un nou nivel: oamenii încep să proiecteze … destine. Fiecare locuitor al oraşului enciclopedic este descris cu acurateţe, destinul său este transat în cele mai mici detalii. Apoi dintre cetăţeni se disting scriitori ale căror opere trebuie scrise şi ele…
Printre oamenii care lucrează la oraşul enciclopedic se numără şi Shenk, un cartograf. O vizită întâmplătoare la departamentul de Biografie i-o scoate în cale pe Estrella, de care se îndrăgosteşte. Dar cum să atragă atenţia tinerei? Un nume pe o hartă îi sare în ajutor : Pfitz … Nimeni nu ştie cum a apărut personajul, nicăieri nu există informaţii asupra lui, totusi Pfitz reprezintă unica posibilitate de a stabili o legătură cu Estrella. Doar ajutând-o pe tânără să descopere legătura dintre acel nume şi destinul contelui a cărui biografă este, Shenk poate spera să-i atragă atenţia.
Dar cum să vorbeşti despre un om care n-a existat niciodată, despre care nu există nicio referinţă? Shenk decide să îşi ia destinul în propriile mâini şi începe să inventeze povestea lui Pfitz. Dar lucrurile nu decurg conform planului: deşi atrasă de poveste, Estrella se arată în continuare reticentă, chiar temătoare, iar Shenk se pomeneşte atras într-o istorie care nu îi rezervă decât neplăceri. Graniţa dintre autori, cititori şi personaje dispare. Cât din esenţa fiecărui scriitor conţine o carte şi în ce măsură poate un autor dirija viaţa propriilor personaje? Cartea nu răspunde la aceste întrebări, însă are meritul de a le formula, de a ne face să ne privim dintr-o altă perspectivă. Până la urmă, poate chiar noi suntem personajele dintr-o frumoasă poveste, pe care o mână nevăzută o scrie.
Sfârşit de an … Cu 100 de cărţi citite şi 107 postări pe blog, 2009 pare să fi fost un an bun, chiar foarte bun. Nu-mi rămâne decât să sper că, şi în 2010 ne vom citi cu acelaşi entuziasm şi că blogul meu va creşte, atât sub aspect calitativ, cât şi cantitativ.

Vă urez un An Nou fericit!

Share

 

Aventurile lui Sherlock Holmes; Memoriile lui Sherlock Holmes – Arthur Conan Doyle

4 Comments | Blogway iti zice Salut
Sunt rare situaţiile în care îmi permit să vorbesc, într-o singură postare, despre două cărţi. În general orice roman, bun sau mai puţin bun are dreptul la propriul său spaţiu în lumea mea de umbre. În cazul cărţilor de mai sus însă, o separare nu ar duce decât la repetiţii. „Aventurile lui Sherlock Holmes” şi „Memoriile lui Sherlock Holmes” au aceeaşi esenţă, nu poţi vorbi despre una fără a surprinde, în acelaşi timp, trăsături definitorii ale celeilalte cărţi.
Aşa cum sugerează şi titlul, cele două cărţi sunt de fapt culegeri de mici povestiri care surprind faptele eroului care l-a consacrat pe Doyle. Relatate de mai puţin celebrul personaj Watson, povestirile au drept scop ilustrarea deosebitelor talente cu care Holmes este înzestrat. În acest context, pare puţin straniu că „Scandal în Boemia” , cu care debutează „Aventurile lui Sherlock Holmes” ilustrează o înfrângere a celebrului detectiv. Abia mai târziu devine clar că mica poveste este, de fapt, excepţia care confirmă regula. Altfel spus, în toate celelate 11 istorii care compun volumul, Holmes se dovedeşte un caracter excepţional, dotat cu o inteligenţă mult peste medie şi energia necesară prinderii şi a celui mai iscusit criminal.
„Memoriile lui Sherlock Holmes” continuă aventurile din primul volum, diferenţele în naraţiune fiind greu sesizabile. Totuşi, unui cititor atent nu poate să îi scape o anumită nuanţă: tonul devine mai cald, afecţiunea lui Watson faţă de vechiul său prieten este exprimată mai clar şi, ceea ce surprinde mai mult, ies la iveală mici detalii din viaţa detectivului, totul culminând cu introducerea unui nou personaj în scenă: Mycroft Holmes, fratele lui Sherlock. Să fie această schimbare uşoară a stilului o anticipare a morţii detectivului, sau doar o încercare a umaniza o creaţie care nu îşi mai satisfăcea creatorul? Nu putem şti. Cert e că la sfârşitul volumul Holmes moare, lăsând în urmă un Watson îndurerat, care îşi petrece anii următori încercând să apere memoria prietenului său de atacurile nefondate ale inamicilor.
Cu „Aventurile lui Sherlock Holmes” ca de altfel cu toate povestirile în care apare detectivul, mi se întâmplă un lucru ciudat: savurez naraţiunea, mă delectez încercând să descopăr adevărul din spatele faptelor, dar în acelaşi timp nu mă pot abţine să detest personajul principal.
Da, Holmes îmi este profund antipatic. Mi se pare arogant, plin de sine, inuman. Are o părere mult prea bună despre talentele sale , se crede justiţia supremă şi inoculează şi restul oamenilor această părere. Ia droguri, se izolează şi priveşte oamenii nu ca pe fiinţe capabile să ofere ceva, ci doar ca pe nişte cazuri care pot evolua într-un anumit mod.
Watson pe de altă parte mi se pare mult mai bine construit, chiar dacă în povestiri îndeplineşte rolul marginal de cronicar şi însoţitor al lui Holmes. Watson are meritul de a se adapta mult mai bine la lumea reală: după o vreme petrecută pe front şi câţiva ani palpitanţi trăiţi în strada Baker, doctorul se complace în traiul mic-burghez, se căsătoreşte, îşi deschide un cabinet. Nu îl abandonează pe Holmes, participă cu acelaşi entuziasm la aventurile prietenului său, însă în acelaşi timp refuză să rămână doar umbra unui mare om.
Revenind la cele două cărţi, ele sunt, fără îndoială, un „deliciu literar” care ar trebui savurat de către orice admirator al romanelor poliţiste.
Share

 

Furie-Salman Rushdie

2 Comments | Blogway iti zice Salut

Nu îmi este uşor să vorbesc despre „Furie”. Nu am mai avut tangenţă cu Rushdie până acum, iar ideile lui îmi sunt complet străine. Am stat mult, gândindu-mă despre ce este de fapt cartea. Răspunsul m-a surprins prin banalitate: furia … Un sentiment care pare să definească societatea. Oamenii îşi petrec existenţa pradă unei furii perpetue, găsesc motive de supărare în cel mai banal lucru sau chiar încetează să mai caute motive.
Malik Solanka nu este chiar genul de om pe care l-am vedea în ipostaza de furios; fost profesor de filosofie, a renunţat la momentul oportun la o carieră care nu-l mai satisfăcea. S-a dedicat creării de păpuşi, iar astfel a rezultat Isteaţa, care s-a transformat curând într-un fenomen media de proporţii. Dar succesul nu îl bucură pe Malik, iar „fenomenul Isteaţa” nu reprezintă împlinirea, ci ruina viselor sale. Isteaţa devine tot ceea ce Solanka urăşte, simbolul unei societăţi lipsite de profunzime, în care totul se raportează la bani şi publicitate. În paralel, relaţia profesorului cu familia se răceşte, iar în noaptea în care se surprinde stând deasupra patului soţiei cu un cuţit în mână, personajul decide că este timpul să fugă.
Pleacă în America, dar nu reuşeşte să se piardă în mulţime. Mult timp după ce vechile sale cunoştinţe îl abandonează, furiile continuă să-l hăituiască pe profesor. Mai mult, întreg spaţiul înconjurător pare invadat de demoni, toţi oamenii poartă în adâncul lor urmele unei furii care poate izbucni în orice moment: şoferii de taxi înjură necontenit, tinerii devin masochişti şi sadici în încercarea de cunoaşte noi plăceri şi un criminal ucide tinere fete. În această lume cuprinsă de haos, Malik o cunoaşte pe Mila Milo. Tânără, dar lucidă, victimă a unei maturizări forţate, Mila se dovedeşte capabilă să domolească temporar zbuciumul profesorului. Dar Mila poartă povara propriilor demoni, devenind curând o prezenţă mai degrabă incomodă. Relaţia dintre tânără şi profesor ia sfârşit la fel de brusc cum a început, însă urmările ei se resimt în evoluţia viitoare a personajului principal. Solanka este în sfârşit gata să renunţe la Isteaţa, să înceapă lucrul la un nou set de păpuşi.
Fără să îşi dea seama, profesorul repetă etape ale vieţii sale: crează păpuşi care se bucură de un succes răsunător, apoi se indrăgosteşte şi întrevede posibilitatea unui viitor în doi. Însă Neela, femeia iubită, are alte planuri: se implică într-un conflict militar din Lilliput-Blefuscu şi moare în încercarea de a împiedica o tragedie.
Din nou singur, Solanka decide că e vremea să revină la la fiul său, dar viaţa îi rezervă, şi în această privinţă o dezamăgire. În acest context, scena finală, cu profesorul Solanka sărind tot mai sus, tot mai bine, poate fi interpretată în moduri diferite: fie ca gest suprem al eliberării de furie, fie ca simbol al disperării, ca o ultimă încercare de a evada dintr-o lume care nu îl mai primeşte.
Rushdie nu se limitează doar la a descrie o societate dominată de furie, el anticipează o lume în care lipsa de modele transformă păpuşi în eroi. În Lilliput-Blefuscu (teritoriu imaginat de autor, cu trimitere evidentă la romanul lui Swift) revoluţionarii poartă costume de eroi-video, în timp ce în celălalt capăt al lumii o păpuşă devine vedetă internaţională, scrie cărţi, joacă în filme sau participă la spectacole pe Broadway.
La final, devine incert cine pe cine imită. Solanka se inspiră din viaţa Neelei pentru a crea un nou lanţ de păpuşi. Apoi, Neela însăşi devine un fel de păpuşă-erou asemeni analogului ei din lumea de plastic, şi moare pentru o cauză în care a încetat să creadă.
Share

 

Golful francezului-Daphne du Maurier

0 Comments | Blogway iti zice Salut
M-am apucat cu destul de puţin entuziasm de „Golful francezului” , având încă proaspătă în memorie dezamăgirea provocată de „Casa de pe ţărm”. Un rezumat citit în grabă nu pleda nici el în favoarea romanului: povestea de dragoste devenită şablon, dintre un pirat şi o femeie din înalta societate.
Apoi am început să citesc romanul, şi toate prejudecăţile s-au evaporat. M-am pierdut în povestea Donei, am savurat-o fără să o percep o clipă ca fiind excesiv de romanţioasă. La un moment dat, am încetat s-o mai văd ca o poveste de iubire. Mai mult decât dragostea, dorinţa de libertate este sentimentul care defineşte personajele, şi prin intermediul lor, cartea.
Sătulă de superficilitatea vieţii din Londra, Dona St. Columb decide să se retragă împreună cu copiii ei la Navron. Plecând, Dona nu se ascunde doar de o lume care o dezgustă, ci şi de propriul soţ, un om care, fără a avea vreun defect prea pronunţat, este totuşi complet lipsit de aspiraţii şi subtilitate.
Însă Navron-ul pe care tânăra femeia îl găseşte se diferenţiază substanţial de reşedinţa vizitată cu ani în urmă: neîngrijit, populat de un singur servitor, Navron este iniţial expresia supremă a părăsirii.
Abia sosită, Dona face o descoperire ciudată: în noptiera propriului dormitor se află o un volum de versuri şi o cutie de tutun. Toate indică faptul că un barbat a trăit acolo, însă William, servitorul, neagă tot.
Contrar aşteptărilor, tânăra femeie se împacă de minune cu autoimpusa izolare. Timp de săptămâni, ea trăieşte o viaţă fermecătoare prin lipsa de restricţii şi nici chiar zvonurile despre o bandă de piraţi nu par să o tulbure. Asta până când, într-una din plimbările ei singuratice, Dona se trezeşte prizoniera piraţilor. În aceste circumstanţe ciudate, ea îl întâlneşte pe căpitanul francez Jean-Benoit Aubery, conducătorul bandei. Departe de a se încadra în tiparul obişnuit al piratului barbar şi însetat de violenţă, francezul se dovedeşte mai degrabă poetic, plin de calităţi. Fără a exprima acest lucru în cuvinte, el înţelege perfect situaţia Donei. Tânăra este eliberată, nu înainte de a fi trecută pe lista echipajului, cu funcţia de băiat de serviciu.
Pe măsură ce timpul trece, între Dona şi Aubery se naşte o poveste de dragoste. Cu ajutorul lui William, Lady St. Columb devine, în ascuns, membru al bandei de piraţi şi chiar participă la o expediţie a acestora. Idila riscă să ia sfârşit în clipa în care soţul Donei apare la Navron. La scurt timp după aceea, francezul este prins.
În aceste circumstanţe, Dona îşi asumă un risc enorm şi devine, pentru ultima dată, „băiatul de serviciu”. Printr-un şiretlic, ea îl eliberează pe francez. Cei doi petrec o ultimă noapte în aşteptarea vaporului, iar în zori, visul se destramă. Romantici, dar realişti în acelaşi timp, ei acceptă că iubirea lor nu e sortită să se materializeze. Înfruntă despărţitea trişti, dar încrezători în puterea vindecătoare a timpului:
„E o casă în Bretania, spuse francezul, unde a trăit odată un bărbat pe nume Jean-Benoit Aubery. Poate că se va întoarce din nou acolo şi va îmbrăca pereţii goi din podea până în tavan cu desene de păsări şi portrete ale băiatului de serviciu. Însă cu trecerea anilor, portretele acestea se vor estompa şi nu se vor mai desluşi”
„Golful francezului” mi-a lăsat o senzaţie de gol în suflet. Este o carte care are darul de a frânge iluzii. Nu toate marile iubiri sunt sortite să se împlinească, şi nu toate idealurile triumfă în faţa rutinei. Totuşi, Dona nu este un personaj înfrânt, ci se consideră, în felul ei, o câştigătoare, tocmai pentru că, o perioadă scurtă de timp, a reuşit să îşi reinventeze propriul statut, să fie fericită în afara normelor. În anii monotoni care vor urma, ea va avea mereu amintirile drept tovarăşi. Amintirile, şi certitudinea faptului că undeva, într-un timp în afara timpului, o tânără şi un pirat stau îmbrăţişaţi în faţa focului.
Share

 

Lecturi 2009

7 Comments | Blogway iti zice Salut

1.Bătrânul şi marea-E.Hemingway
2.Iona-M.Sorescu
3.Notre dame de Paris-V.Hugo
4.Mănăstirea Northanger-J.Austen
5.Fii şi îndrăgostiţi-P.D.Lawrence
6.Dracula-B.Stocker
7.Între acte-V.Woolf
8.Melania şi misterul din parc-R.O-Braşoveanu
9.Coşmar-R.O-Braşoveanu
10.Femeia sfâşiată-S.de Beauvoir
11.Toţi oamenii sunt muritori-S.de Beauvoir
12.Revolverul lui Maigret-G.Simenon
13.După funeralii-A.Christie
14.Muncile lui Hercule … moderne-A.Christie
15.Iubita locotenentului fancez-J.Fowles
16.Noaptea umbrelor-A.Christie
17.Doamna Dalloway-V.Woolf
18.Misterele din Udolpho-A.Radcliffe
19.Nuntă în cer-M.Eliade
20.Arta conversaţiei-I.Vulpescu
21.Pânza de păianjen-C.Serghi
22.Detectivii dragostei-A.Christie
23.A confederate girl’s diary-S.Morgan
24.Toamna patriarhului-G.G.Marquez
25.Somnul de veci-R.Chandler
26.Doamna din lac-R.Chandler
27.Lista lui Schindler-T.Keneally
28.Fata cu portocale-J.Gaarder
29.Dublu limbaj-W.Golding
30.Viaţa lui Phi-Y.Martel
31.Moartea lui Ahasverus-P.Lagerkvist
32.Strigătul pietrelor-H.Okuizumi
33.Zilele regăsirii mele-E.Ferrante
34.Anii-V.Woolf
35.Eu, robotul-I.Asimov
36.Sonata Kreutzer-L.N.Tolstoi
37.Groaznica moarte a lui Old Cursing-Dry-K.May
38.O fiică necunoscută a lui Napoleon-M.Bibescu
39.O vară la ţară-J.L.Carr
40.Un tur de forţă a lui Sherlock Holmes-A.C.Doyle
41.Plopii din Berlin-A.Birkefeldt Ragde
42.Vălul pictat-W.S. Maugham
43.Şoimul rătăcitor-o poveste de dragoste-G.Wescott
44.Frankenstein-M.Shelley
45.Muntele vrăjit-T.Mann
46.Diavolul şi domnişoara Prym-P.Coelho
47.Naşul-M.Puzo
48.Doamna mică în casa mare-J.London
49.Tropicul cancerului-H.Miller
50.Sfântul închisorilor
51.Moll Flanders-D.Defoe
52.Jocul cu mărgelele de sticlă-H.Hesse
53.Joaca preferată-L.Cohen
54.Poveste imorală-R.O.Braşoveanu
55.Casa de pe ţărm-D. du Maurier
56.Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii ei fără suflet-G.G.Marquez
57.Fetiţa şi ţigara-B.Duteurtre
58.Omida-J.Fowles
59.Tess d’Urberville-T.Hardy
60.Casa de pe colină-C. Pavese
61.Cianură pentru un surâs-R.O.Braşoveanu
62.Bună seara, Melania!-R.O.Braşoveanu
63.Doctor Faustus-T.Mann
64.Cum am scris Doctor Faustus-T.Mann
65.Necunoscuta din congelator-R.O.Braşoveanu
66.O bombă pentru Revelion-R.O.Braşoveanu
67.O toaletă a la Elisabeth Taylor-R.O.Braşoveanu
68. 320 de pisici negre-R.O.Braşoveanu
69.Romanul adolescentului miop-M.Eliade
70.Nopţi albe pentru Minerva-R.O.Braşoveanu
71.Răzbunarea sluţilor-R.O.Braşoveanu
72.Orlando-V.Woolf
73.Regina de gheaţă-A.Hoffman
74.Jurnal, 1935-1944-M.Sebastian
75.Never let me go-K.Ishiguro
76.Manechinele-B.Schulz
77.Anonima de miercuri-Rodica Ojog-Braşoveanu
78.La agăţat-N.Gordimer
79.Moartea semnează indescifrabil-R.O.Braşoveanu
80.Inima întunericului-J.Conrad
81.Trei într-o barcă-J.K.Jerome
82.Interpret de maladii-J.Lahiri
83.Insecta-C.Castillon
84.Zece negri mititei-A.Christie
85.Amsterdam-I. McEwan
86.Ferma animalelor-G.Orwell
87.Cadavrul din bibliotecă-A.Christie
88.Mângâieri străine-I.McEwan
89.Vampirul din Ropraz-J.Chessex
90.Crima lordului Arthur Savile-O.Wilde
91.Cercul poeţilor dispăruţi-N.H.Kleinbaum
92.Misterul din Caraibe-A.Christie
93.Orele-M.Cunnigham
94.Cum să uiţi o femeie-D.Lungu
95.Generalul armatei moarte-I.Kadare
96.Golful francezului – D.du Maurier
97.Aventurile lui Sherlock Holmes-A.C.Doyle
98.Memoriile lui Sherlock Holmes-A.C.Doyle
99.Furie-S.Rushdie
100.Pfitz-A.Crumey

Share

 

O amintire de Crăciun – Truman Capote

0 Comments | Blogway iti zice Salut
Nu e cea mai cunoscută poveste de Crăciun, dar pentru mine, e cea mai frumoasă. Simplă, lipsită de exaltare sau sentimentalism excesiv, se potriveşte perfect cu idee mea despre Crăciun : o amintire strălucitoare, răsărind din grămada de mizerii cotidiene.
E povestea lui Buddy, un copil de numai şapte ani şi a verişoarei lui ajunsă la bătrâneţe. În ciuda diferenţei de vârstă, pe cei doi îi leagă o prietenie trainică. Sunt copilăroşi, visători şi inseparabili. Înfruntă împreună persecuţiile rudelor conservatoare şi se bucură în stil propriu de sărbătorile de Crăciun.
În fiecare an, Buddy şi verişoara lui îndeplinesc un obicei devenit ritual: coc nu mai puţin de 30 de prăjituri de fructe pentru … străini, pentru oameni pe care i-au surprins într-un moment izolat al vieţii şi i-au îndrăgit. Îşi cheltuie toţi banii strânşi de-a lungului anului pentru acest obiectiv, şi se simt fericiţi făcând-o.
Apoi urmează minunata aventură a tăierii bradului şi a împodobirii acestuia. În mijlocul sărăciei, a lipsurilor şi a tristeţii, cei doi creează, din creioane colorate şi ambalaje de bomboane, o lume de poveste. O lume în care ei singuri se regăsesc .
Dar în mijlocul unei familii lipsite de înţelegere, magia nu e făcută să dureze. Triunghiul format de Buddy, verişoara lui şi căţeluşa Queenie se frânge prea curând. „Cei care ştiu mai bine” decid că locul lui Buddy e la o şcoală militară.
Părăsind casa unde a copilărit, Buddy lasă în urmă un capitol al existenţei sale. Queenie moare, iar prăjiturile de Crăciun îşi pierd savoarea. Apoi un răvaş, anunţând moartea verişoarei. Şi în urmă rămâne doar … o amintire de Crăciun.
Poate a fost lipsit de inspiraţie să aleg o asemenea poveste într-un moment în care lumea se bucură şi încearcă să uite de tristeţe. Pe de altă parte însă,cred că orice om se regăseşte în istoria lui Truman Capote. Fiecare dintre noi poartă, adânc în inima lui, amintirea unui Crăciun ideal. O vreme când cu toţii eram tineri şi naivi, o vreme în care, în jurul mesei de Crăciun, nu vegheau atâtea scaune fără stăpân …
Vă urez tuturor sărbători fericite !
Share

 

Generalul armatei moarte- Ismail Kadare

0 Comments | Blogway iti zice Salut
Nu tu cauţi cartea, ci ea te găseşte pe tine. O axiomă care îmi este reconfirmată de acest roman. L-am avut în mână de vreo două ori, l-am returnat la bibliotecă fără să-l citesc. L-am împrumutat din nou. Am cochetat cu gândul să-l las în Timişoara, apoi, într-un impuls de moment, l-am strecutrat în geanta de voiaj. Am început să-l citesc în tren, şi deodată paginile au început să zboare. Un roman pe care îl credeam dificil şi plictisitor s-a dovedit o experienţă literară cu totul aparte.
Douăzeci de ani după al doilea Război Mondial, un general italian păşeşte pe teritoriul Albaniei. Îl însoţesc un preot şi un specialist. Nu vin cu intenţii războinice, dar acţiunea pe care urmeză să o întreprindă nu este lipsită de pericole, nici de dramatism: cei trei au fost însărcinaţi să dezgroape şi să identifice cadavrele a sute de soldaţi italieni căzuţi în război.
Generalul este încrezător, conştient de importanţa misiunii lui. Au informaţii precise, au fonduri suficiente. Nimic nu poate să meargă prost. Dar colindând o Albanie cufundată în primitivism, personajul constată că nu scoate la lumină doar cadavre, ci şi răni. Fapte petrecute cu două decenii în urmă încă mai găsesc răsunet în sufletul locuitorilor, umilinţele din trecut s-au transformat în cicatrici greu de ascuns. Impasibil la prezent, generalul se cufundă în amintiri ce nu-i aparţin; memoriile soldaţilor glăsuiesc din vechi jurnale de front, disperarea lor, dorinţele lor, utimele lor cuvinte se transmit unui om care experimentează sentimentul neputinţei şi dorinţa de a reinventa trecutul. Se vede în fruntea unei imense armate de schelete, câştigând bătălii, rescriind istoria. Se visează erou. Îl recheamă prezentul: un om îşi aduce viaţa tribut macabrei sale misiuni.
Drumul continuă, tot mai departe în Albania. Cruculiţele din dreptul numelor se înmulţesc, zeci de soldaţi morţi îşi încep lunga călătorie spre casă. Lipseşte Generalul Z, comandant renumit pentru brutalitate, omagiat în patrie, detestat în ţara în care s-a pierdut. 1,82 , doi dinţi de aur.
Treptat, locul visării este luat de o stare de exaltare, care devine periculoasă în clipa în care generalul soseşte pe nepusă masă la o nuntă a localnicilor. Ospitalitatea acestora este pusă la grea încercare şi nu toţi sunt dispuşi să tacă. Nu cei care au suferit în timpul războiului, nu cei care şi-au pierdut fiinţele iubite. În toiul nunţii, un sac aterizează la picioarele generalului. Un sac plin de oase, alături de un craniu în a cărui dantură încă mai strălucesc dinţii de aur. O mostră calcificată a urii şi a suferinţei ajunsă dincolo de limita suportabilului.
Într-un moment de necugetare, generalul aruncă sacul, dar gestul nu-l linişteşte, din contră. O nouă dramă interioară se conturează, imaginea sacului ajunge să-i bântuie prezentul.
Misiunea se încheie în modul clasic, cu multe discursuri şi strângeri de mână. Apoi, avionul ducându-l pe general părăseşte Albania, iar un vapor plin de oase îşi începe lungul drum către Italia.
„Generalul armatei moarte” m-a impresionat plăcut. În primul rând, prin modul în care este perceput timpul: faptele de arme vin şi se duc, iubiri se nasc în cele mai ostile condiţii, dar în final totul este acoperit de pământ. Oamenii sunt sortiţi efermerului, întregul lor destin se rezumă, în cel mai bun caz, la un jurnal pierdut într-un altfel de prezent.
Apoi, cartea mi-a trezit interesul pentru Albania, ţară pe care o cunoşteam cel mult din bancuri. Kadare descrie o lume care se luptă să supravieţuieacă, şi care îşi găseşte în ură resortul necesar pentru a merge mai departe. Locuitorii sunt irascibili şi umblă înarmaţi îndiferent de oră, dar se caracterizează în acelaşi timp prin ospitalitate şi respect pentru tradiţii.
„Generalul armatei moarte” este genul de roman care nu se uită. Ceva din esenţa lui îţi rămâne în minte, te bântuie, te fascinează sau te înspăimântă. În amintirile mele, „Generalul armatei moarte” va rămâne veşnic legat de un citat :

„Dacă o să mor, îmi spunea mereu, îngroapă-mă adânc, să nu mă găsească câinii. [...] Iar acum, că el era mort, scormonind în pământ, vorbeam şi eu de unul singur: n-ai grijă, te îngrop adânc, foarte adânc”.

Share

 

Cum să uiţi o femeie-Dan Lungu

0 Comments | Blogway iti zice Salut
Pe Dan Lungul îl îndrăgisem încă de la romanul „Sînt o babă comunistă”. Ironic, lucid, scriitorul reuşeşte să redea veridic românia postcomunistă. „Cum să uiţi o femeie” abordează însă o altă temă : amorul, of eternul amor.
Adi duce o viaţă cu nimic ieşită din comun: lucrează la un ziar unde se bălăceşte confortabil în mizeriile specifice presei din România, are o iubită şi îi cam bate vântul prin buzunare. O existenţă, dacă nu fericită, cel puţin acceptabilă. Asta până când Marga, iubita lui, dispare fără urmă. Un bilet ambiguu şi un mare gol. Din acest punct romanul se centrează pe perioada de „convalescenţă” oferind o imagine detaliată a etapelor pe care un om le parcurge până a găsi uitarea. Am spus un om. Totuşi, până spre sfârşitul cărţii este vorba, cel puţin aparent, despre două destine. Asemănătoare, însă lipsite de acel element-cheie care să ducă la o identificare a lor. Senzaţia de confuzie este sporită şi de registrul stilistic, o poveste fiind relatată la persoana întâi, iar cealaltă, la persoana a treia. Dezlegarea misterului vine abia spre final: „Nici nu bănuiam că de a doua zi aveam să fiu mai puţin singur. Mai mult de atât, că în curând voi putea vorbi despre „eu”ca despre „el”, că aveam să încep s-o uit cu adevărat pe Marga”.
Revenind la mecanismele uitării, personajul experimentează două modalităţi : uitarea prin aducere aminte şi… uitare prin religie. Cu ocazia unui reportaj, Adi cunoaşte membri unei biserici noprotestante. Printre ei îl identifică pe un fost coleg şi, aflat într-o situaţie disperată, decide să-i ceară acestuia ajutorul în găsirea unei locuinţe temporare. Astfel, Adi se trezeşte peste noapte musafir la un fost profesor de matematică, momentan mebru activ al congregaţiei. Ia contact cu viaţa religioasă şi este la un pas de a-şi schimba părerea despre „pocăiţi”. Deşi până la final nu devine clar dacă Adi se lasa convertit, anumite gesturi dau de gândit: donează bani pentru un copil bolnav şi începe să vadă mâna divinităţii peste tot.
Deşi nu egalează „Sînt o babă comunistă”, „Cum să uiţi o femeie” are un „ceva” care o transformă într-o carte bunicică. Şi până la urmă, este un mod plăcut de a lua contact cu unul dintre cei mai talentaţi autori români în viaţă.
Share

 

Orele-Michael Cunningham

0 Comments | Blogway iti zice Salut
O întâmplare nefericită face ca, cu câteva luni înainte să fi dat peste romanul lui Cunningham, să fi văzut filmul cu acelaşi nume. Din acest motiv cartea nu a mai constituit, propriu-zis, o surpriză. Mi-ar fi plăcut mult să o analizez prin prisma cititorului neavizat. În aceste condiţii însă, nu pot decât să bănuiesc că mulţi vor fi probabil puţin derutaţi de structura romanului.
Până aproape de final, acţiunea se desfăşoară pe trei planuri paralele, care nu par să aibă nicio legătură unul cu celălat. Cartea începe abrupt, cu ultimele momente din viaţa scriitoarei Virginia Woolf, pentru ca apoi să se realizeze o trecere bruscă spre destinul liniştit al Clarissei Vaughn supranumită „Doamna Dalloway”. Clarissa este în multe privinţe exemplul tipic de hippie ajuns la bătrâneţe: nonconformistă până la un punct, ea priveşte cu un vag regret către trecut. Dar nu reneagă prezentul. Se bucură de relaţia cu iubita ei Sally, îşi acceptă fiica, pe Julia, fără să o poată înţelege şi îşi îngrijeşte un vechi prieten, Richard Brown, bolnav de SIDA.
Ca un interesant artificiu de compoziţie, capitolul care ne introduce în viaţa Clarissei Vaughn debutează similar cu romanul „Doamna Dalloway”, al Virginiei Woolf. Aş merge mai departe afirmând că Clarissa este o Doamnă Dalloway a anilor `90. Un element diferă însă: sentimentul dominant. Acţiunea se desfăşoară într-un deceniu în care nimic nu mai este privit drept spectaculos. Rutina pare să mănânce totul. Până şi relaţiile între persoane de acelaşi sex capătă o tentă de şters, de căsnicie mâncată de molii. Dramele umane se desfăşoară în întuneric. Morţile nu mai dor cum dureau odată. Richard Brown se sinucide. Clarissa îl vede plutind pe fereastră şi timp de câteva lungi secunde nu conştientizează faptul în sine. Apoi capul lui Richard se sfarmă pe pavaj, iar vraja dispare.
Al doilea plan urmăreşte chiar destinul scriitoarei Virginia Woolf. Sfătuită să părăsească Londra din cauza bolii, ea trăieşte într-un spaţiu pe care îl percepe claustrant. Lumea întreagă pare să evolueze în afara ei, sarcini simple, precum strunirea unei servitoare, îi par insurmontabile. Singura scăpare este scrisul. Dar şi scrisul se desfăşoară anevoios. Paginile pentru „Doamna Dalloway” cresc cu greu, durerile de cap ameninţă constant să inhibe un val de inspiraţie. Şi totuşi, pentru Virginia Woolf un lucru e clar: cineva trebuie să se sinucidă. Nu va fi doamna Dalloway, cea plină de viaţă ci un om … inadaptat. Septimus Warren Smith . Un personaj care capătă deodată cu totul alte valenţe. Până recent, mi se părea un „accesoriu” al unei cărţi bune. În cele din urmă însă, Septimus este proiecţia viitorului scriitoarei. Doi oameni pe care lumea nu i-a acceptat. Doi oameni a căror viaţă a devenit subiect de roman.
Ultimul destin este cel al Laurei Brown. Se crede specială, într-o vreme în care femeilor încă le mai stătea bine în ipostaza de „neveste disperate,” soţii model cu odrasle bine educate în costum de marinar. Dar Laura nu e aşa. Citeşte, se pierde într-o altă lume. Căsnicia, visul împlinit al oricărei femei, nu o satisface, ci o înspăimântă. Intregul ei „eu” se revoltă. Dragostea bărbatului şi adoraţia mută a copilului nu o animă, ci îi insuflă un sentiment de claustrare. Dar va avea Laura curajul să fugă?
Răspunsul vine abia în capitolul final. „Actorii” se întâlnesc. Laura Brown, mama lui Richard şi Clarissa Vaughn, prietena şi iubita lui Richard. Lumini şi umbre, lacrimi şi cuvinte de consolare. Şi peste toate, orele, mereu orele …
„Orele”. O carte care, mai presus de toate, a trezit amintiri. Zeci de scene rupte din „Doamna Dalloway” care, printr-o amară ironie, îşi modifică cu totul semnificaţia în umbra timpului. Cunningham nu încearcă să imite. El recompune, iar rezultatul este formidabil.
Share

 

Misterul din Caraibe-Agatha Christie

0 Comments | Blogway iti zice Salut
Până la urmă, Miss Marple este un personaj foarte reuşit. Iată concluzia la care am ajuns după ce, timp de trei ore, în tren, m-am pierdut în lumea scriitoarei mele preferate. Totul ţine de decor. Cadrul influenţează personajele, le face să îşi scoată în relief una sau alta din laturi.
Miss Marple călătoreşte. Nu oriunde, ci în Caraibe. Departe de casă, bătrânica reuşeşte totuşi să se simtă în largul ei. Feţele se schimbă, însă tipologiile umane rămân aceleaşi: domnul Rafiel, bătrânul bogat, aflat pe moarte, care găseşte totuşi forţa să se bucure de ultimele clipe; Esther Walters, secretara acestuia; Jackson, tânărul Cassanova ahtiat după bani; tinerii soţi Kendal, care şi-au investit toată averea într-un hotel iar acum urmăresc temători dacă afacerea va avea succes; maiorul Palgrave, care plictiseşte pe toată lumea povestindu-şi aventurile din tinereţe; soţii Hillingdon şi Dyson.
Fire sociabilă, Miss Marple devine curând ascultătorul preferat al bătrânului maior Palgrave. Şi, aşa cum se întâmplă întotdeanua, discuţia alunecă într-un final spre crime. Dar fix în clipa în care bătrânul se pregăteşte să scoată la iveală poza unui criminal neprins, el se întrerupe brusc, îngrozit . Ore mai târziu, maiorul Palgrave este găsit mort în bungaloul său. La prima vedere cazul pare simplu: uitase să îşi ia pastilele împotriva tensiunii iar consumul excesiv de alcool îşi spusese cuvântul.
Totuşi, Miss Marple nu poate să uite scena cu poza. Dispariţia ulterioară a fotografiei nu face decât să îi confirme cele mai mari temeri: maiorul Palgrave fusese asasinat. Din păcate o insulă exoctică nu este totuna cu St Mary Mead, iar simpatica bătrână întâmpină dificultăţi serioase în cercetările ei. Ajutorul vine de unde se aşteaptă mai puţin: un bătrân bolnav, însă suficient de lucid pentru a privi dincolo de aparenţe.
„Misterul din Caraibe” m-a făcut să trag o concluzie neaşteptată cu privirea la relaţia dintre mine şi Miss Marple. Credeam că bătrâna mă enervează, însă nu era ea, ci cadrul sufocant al satului St. Mary Mead care mi se părea de fapt ridicol: parohia, aristocraţia de provincie, tineretul rebel care animă din când în când atmosfera.
Din acest motiv „Misterul din Caraibe” nu este doar un roman poliţist foarte reuşit, ci şi primul citit de mine care o pune cu adevărat în valoare pe Miss Marple.
Share

 

Twitter Updates

    Carti anticariat

    Sustin

    Altele


      View My Stats

      toateBlogurile.ro