Lume de umbre …

O carte care promite multe şi oferă puţine. M-am grăbit să judec „Fata sălbatică” după descrierea de pe copertă şi am inclus-o prosteşte în categoria unor romane de valoare gen „La răscruce de vânturi” sau „Rebecca”. Din acest motiv, dezamăgirea a fost de două ori mai mare.

Cartea începe destul de bine, însă ideea centrală se „dizolvă” relativ repede într-un şir de amănunte nu inutile, însă prost conturate. Apoi, registul stilistic dăunează mult atmosferei. Naraţiunea se realizează din nouă perspective, evenimente legate între ele sunt relatate de persoane diferite. Rezultatul este că suspansul este mult redus. Ce nu ştie Samuel Godwin, află sau deduce Charlotte Agnew. Pe la mijloc, „misterul” devine evident, iar următoarele zeci de pagini, chinuitoare. Aştepţi finalul, dar el nu mai vine, în schimb eşti compleşti de o serie de detalii aproape plictisitoare. Personajele sunt slab conturate, iar „fata sălbatică” e mai puţin sălbatică decât te-ai aştepta.

Despre ce e vorba, până la urmă? După moartea tatălui său, Samuel Godwin, un tânăr student la Şcoala de Arte Plastice se vede nevoit să renunţe la ambiţiile sale, pentru a accepta o slujbă de profesor de desen la conacul Fourwinds.

Încă din prima seară devine clar că lucrurile nu sunt ceea ce par. Samuel este întâmpinat de o tânără foarte tulburată, care se dovedeşte a fi Marianne Farrow, una dintre viitoarele sale eleve. Ulterior sunt introduse şi restul personajelor: Juliana Farrow, sora Mariannei şi Charlotte Agnew, însoţitoarea fetelor. În ceea ce-l priveşte pe stăpânul conacului, domnul Farrow, acesta rămâne mult timp o prezenţă discretă, a cărui personalitate reiese mai degrabă din contururile armonioase ale casei pe care o proiectase.

Dar şi casa ascunde mistere. Vântul de Vest, statuia pe care Marianne o meţionase într-un moment de rătăcire, lipseşte. De ce arhitectul care le proiectase a dispărut subit, şi de ce prima profesoară a fetelor a fost demisă? Sunt întrebări la care Charlotte şi Samuel caută răspuns. Dar nici Charlotte nu este ceea ce pare…

Dacă „misterul” mai e cum e, finalul dezamăgeşte cumplit. Nu transmite nicio emoţie. Personajele şi-au revenit miraculos în urma tristelor evenimente, iar singurul nefericit rămâne Godwin; constată că şi-a ratat viaţa şi porneşte pe un nou drum la vârsta când alţii culeg deja roadele muncii lor.

În ceea ce priveşte „fata sălbatică”, ea este redusă la un personaj comun, o artistă a perioadei de avangardă care duce o viaţă plină, dar totuşi banală. Până la urmă, Marianne Farrow este un personaj supralicitat, iar faptul că în traducerea în limba română, ea (sau tabloul ei) dau titlul romanului nu poate decât să dăuneze cărţii. Sincer, cred că titlul original se potriveşte mult mai bine: „Set in stone” . O poveste despre efemeritatea oamenilor şi tăria pietrelor…

Nu, n-am dispărut, nici n-am renunţat la blog. Atâta doar că în ultima vreme m-am dedicat unor activităţi mai puţin intelectuale (sesiune, proiecte etc.). Greul a trecut şi iată-mă cu forţe proaspete. Dar, înainte de a mă arunca în vâltoarea lecturilor, trebuie să achit de o obligaţie faţă de Bia, care mi-a trimis cam de mult o leapşă, evident, despre cărţi.

Semne de carte. În caz de extremă urgenţă memorez numărul paginii, dar absolut niciodată nu îndoi paginile.

Dintre cărţile primite cadou în ultima vreme:

Grădinarul spaniol-A.J.Cronin

Al cincilea as-R.O.Braşoveanu

Fata sălbatică-L. Newbery

Grădinarul nopţii-G.Pelecanos

Foarte rar. Pe cât posibil, încerc să ţin cărţile departe de orice sursă de apă.

Da, am avut mai multe tentative de acest gen, inclusiv un roman poliţist şi un roman de dragoste. Până la urmă am ajuns la concluzia că e mai bine să citesc ce au scris alţii decât să terorizez lumea cu „producţii” proprii.

Referindu-mă strict la colecţiile distribuite de anumite ziare, le consider o iniţiativă lăudabilă de a stimula interesul oamenilor faţă de lectură. Păcat că mulţi văd în ele numai obiecte care dau bine în bibliotecă.

În ceea ce priveşte colecţiile editurilor, doar seria de romane „Agatha Christie” scoasă pe piaţă de Rao mi-a trezit interesul.

6. Care este cartea preferată?

„Pe aripile vântului”- Margaret Mitchell

În general nu îmi place să revin asupra cărţilor. O excepţie ar fi romanul menţionat la întrebarea 6, pe care l-am recitit de vreo 15 ori, şi de fiecare dată am rămas fascinată de el.

Hmmm… Probabil aş întâmpina un asemenea eveniment cu teamă. Citind, sunt tentată să atribui unui autor anumite calităţi, un anumit caracter sau mod de a acţiona şi probabil aş rămâne dezamăgită dacă imaginea formată nu ar fi în concordanţă cu realitatea.

În altă ordine de idei, nu cred că aş putea formula o frază coerentă în prezenţa unei persoane pe care o admir…

Da, este motivul pentru care mi-am făcut un blog . În conversaţii am tendinţa de a fi puţin mai rezervată, pentru că nu doresc să par pedantă.

Sunt o persoană destul de spontată şi nu aleg cărţile după un anumit criteriu. Însă în momentele când doresc o lectură de un anumit tip mă ghidez după recenziile de pe anumite site-uri de profil, reputaţia autorului/autoarei, comentariile de pe copertă sau recomandările cunoscuţilor.

Nu există lecturi „obligatorii”. Există doar cărţi care plac şi care nu plac, iar până la urmă totul depinde de gusturile cititorului.

12. Care este locul preferat pentru lectură?

Patul

Nu ascult muzică. Partea cu liniştea e discutabilă. Când citeşti în tren, staţii de autobuz sau săli de curs nu poţi avea prea multe pretenţii.

Da, câteva. E o activitate obositoare dar de cele mai multe ori calitatea romanului compensează efortul.

Citesc şi multe cărţi imprumutate. La pofta mea de lectură, probabil aş da faliment dacă aş începe să cumpăr toate cărţile la care visez.

O lume de umbre în care aş vrea să trăiesc o eternitate.

O carte bună, masacrată de o traducere proastă. Cineva (nu ştiu cine) a avut o imaginaţie foarte bogată când s-a decis să traducă sugestivul titlu „Dead man’s folly” prin „Misterul crimelor înlănţuite”. Ce sugerează acest titlu? Nimic! Dacă n-ar fi intervenit reputaţia Agathei Christie, probabil nici n-aş fi citit cartea. Aşa, am început-o, dar încă o dată blestemul traducătorilor amatori m-a urmărit.

Sunt traduceri care pun în valoare o carte, şi altele care o distrug. Iar cei de la „Excelsior-Multi Press” se pare că şi-au facut o vocaţie din a transforma romane bune în cărţi, în cel mai bun caz, acceptabile. Nu e prima oară când citesc romane de Agatha Christie de la această editură, iar de fiecare dată senzaţia este aceeaşi: ceva nu e în regulă . Ce, nu aş putea spune cu exactitate. Sunt detalii care creează o anumită atmosferă, mici cuvinte care întreţin suspansul. Le-am simţit lipsa citind „Misterul crimelor înlănţuite”. Apoi, am încercat să-mi imaginez aceeaşi poveste, tradusă înapoi, în engleză şi efectul a fost peste aşteptări: am avut în faţa mea o carte excelentă, cu acţiune şi personaje bine conturate . Iar personajul meu preferat este, bineînţeles, Poirot.

Totul începe cu un telefon ciudat, pe care micuţul belgian îl primeşte de la prietena sa, scriitoarea de romane poliţiste Ariadne Oliver care îl pofteşte, fără prea multe menajamente, să o viziteze la o casă din Devon. Iar Ariadne nu este exact genul de femeie care să poată fi refuzată cu uşurinţă. Aşadar, ore mai târziu Poirot se trezeşte invitatul de onoare în casa lui George Stubbs unde tocmai se organizează un eveniment ceva mai deosebit: un joc de-a „găseşte criminalul”. Sosită tocmai pentru a regiza jocul, Ariadne nu poate scăpa de senzaţia că cineva o manipulează. Înainte ca Poirot să-i poată infirma temerile, are loc o crimă. Victima: o tânără cercetaşă care acceptase să joace rolul cadavrului în piesă. Ulterior, Hattie, soţia lui George Stubbs dispare.

Tentaţia de a-l acuza pe Etienne de Sousa, vărul lui Hattie, este mare, însă lipsesc dovezile. Cazul este închis, însă ceva nu-i dă pace lui Poirot. În cele din urmă, o convorbire telefonică cu Ariadne îi deschide ochii.

„Misterul crimelor înlănţuite” ar fi o carte bună, tradusă aşa cum trebuie. În cazul meu, tangenţa anterioară cu stitlul lui Agatha Christie m-a ajutat mult. Am văzut romanul aşa cum ar fi trebuit să fie şi nu în forma în care un traducător neglijent l-a adus. Oricum, cu Excelsior-Multi Press mi-am încheiat definitv socotelile. Pe viitor voi apela fie la romanele publicate de Rao, fie voi reveni la cititul în format electronic a cărţilor în original.

Am citit „O mie de monede de aur” la recomandarea Runiei. Mă aşteptam la o carte bună, însă romanul lui Ruthanne Lum McCunn este mai mult decât bun, este aproape desăvârşit.

Bazat pe povestea reală a lui Polly Bemis, o imigrantă americană de origine chineză, romanul este o adevărată lecţie despre supravieţuire, despre capacitatea omului de a se adapta, indiferent de condiţii.

Născută într-o familie de fermieri chinezi, Lalu Nathoy cunoaşte din copilărie insecuriatea şi lipsurile. Tatăl ei riscă totul pe o recoltă şi pierde, iar tânăra are de ales între a fi vândută sau a-şi asuma responsabilităţi încompatibile cu statutul ei de femeie. Alege a doua opţiune şi ani la rând munceşte pe câmp, în timp ce toate perspectivele ei la un mariaj se destramă. Apoi satul este atacat de hoţ şi, în mijlocul panicii, tatăl lui Lalu acceptă să îşi vândă fiica în schimbul a doi săculeţi cu seminţe de soia.

De la hoţi, Lalu ajunge la un bordel însă este vândută mai departe şi introdusă în secret în America. „Visul American” se destramă repede: în locul străzilor pietruite cu aur, Lalu găseşte o lume depravată, în care sclavii negri au fost înlocuiţi de sclavi chinezi. Scoasă la licitaţie, ea devine proprietatea lui Hong King, deţinătorul unui salon într-un sat de căutători de aur. Drumul pe care îl parcurge până la noul stăpân îl serveşte eroinei drept prilej pentru a se împrieteni cu Jim, un comerciant. Cei doi se îndrăgostesc, dar nici Jim n-o poate salva pe Lalu de la soarta care i-a fost hărăzită. Ajunge la salonul lui Hong King şi devine Polly, tânăra dansatoare obligată să-i amuze pe mineri.

Jim moare, însă lasă prietenei sale un sprijin de nădejde: pe Charlie Bemis şi el deţinător al unui salon. Polly şi Charlie devin iubiţi, însă curând regimul la Hong King devine de nesuportat. Tânăra decide să îşi omoare stăpînul, însă în aceeaşi seară acesta o pierde la un joc de cărţi cu Charlie.

Libertatea dobândită de Polly este doar aparentă. Scăpată de sub influenţa unui tiran, ea constată că are de luptat cu cu un duşman mult mai greu de infrânt: legea americană, prea puţin binevoitoare faţă de imigranţii chinezi. Căsătoria cu Charlie devine, în acest context, o cale uşoară de a scăpa dintr-o situaţie dificilă, însă trec ani înainte ca Polly să accepte legalizarea vechii ei iubiri.

Căsătoriţi, cei doi se retrag în munţi şi îşi construiesc o fermă. Trăiesc fericiţi, iar necazurile (riscul de a pierde ferma, un incendiu care devastează totul) nu fac decât să le întărească legătura. Când Charlie moare, Polly se trezeşte din nou singură şi vulnerabilă. Ajunsă la bătrâneţe, ea colindă America în încercarea de a da un nou sens vieţii ei, însă constată că nu poate fugi de amintiri. Se întoarce la vechea fermă, unde rămâne până la moarte. O ultimă lovitură este dată eroinei postum: nu este îngropată, conform dorinţei, alături de Charlie, ci într-un cimitir plin de pietre anonime.

Apoi, pe măsură ce povestea ei devine cunoscută, Polly Bemis devine faimoasă. Moartă, ea continuă să întruchipeze un simbol al luptei pentru supravieţuire, o luptă de două ori mai grea pentru că a fost dată de o femeie.

Cititorilor, Polly le spune, prin vocea scriitoarei Ruthanne Lum McCunn şi o altă poveste. În ea se vorbeşte despre sutele de femei naive care se lasă înşelate de vorbe mari şi sfârşesc ca prostituate în periferiile marilor oraşe. Despre chinezii care au devenit sclavi după abolirea sclaviei. Despre pioneri care au mers în căutare de aur şi au murit în munţi. Despre viaţă, sălbatică, dură şi totuşi frumoasă. Pentru mine, Polly Bemis va ilustra mereu triumful iubirii pentru viaţă în faţa unui univers ostil.

„Quand Madame Bovary paraît en feuilleton dans ” La Revue de Paris “, en 1856, le roman subit plusieurs coupures. Flaubert est traîné en justice : l’avocat Ernest Pinard voit dans le roman ” une peinture admirable sous le rapport du talent, mais une peinture exécrable au point de vue de la morale.” Suite à la plaidoirie de son avocat, Maître Senard, Flaubert est acquitté le 7 février 1857.” , relata site-ul http://auteurs.normands.free.fr/senard.htm . 154 de ani mai târziu, „Madame Bovary” şi-a pierdut de mult puterea. A rămas un roman interesant, însă pe măsură ce anii trec, devine tot mai greu de înţeles. Nu e uşor să te transpui în lumea în care trăia Emma Bovary, să accepţi o societate în care femeile sunt prizonierele a zeci de norme nescrise şi să adopţi, măcar pentru câteva ore un mod de gândire … depăşit.

Emma nu este o femeie deosebită, cel puţin la începutul poveştii. Tânără, plină de vise, cu o zestre acceptabilă ea devine curând obiectul pasiunii lui Charles Bovary, un medic rămas văduv. Când acesta o cere în căsătorie, viaţa Emmei pare desăvârşită. Pare, deoarece mariajul este un cuţit cu două tăişuri. Unul câte unul, visele doamnei Bovary se destramă în faţa unei realităţi implacabile. Minunatul soţ se dovedeşte un mediocru cu prea puţine înclinaţii către poezie, iar căsnicia, monotonă. Pentru o femeie care s-a hrănit de timpuriu cu iluzia unei mari iubiri, dezamăgirea este cruntă. Toate încercările de acomodare la o viaţă banală eşuează, Emma se adânceşte tot mai mult în nefericire.

Invitată la un bal, ea simte mai acut ca niciodată tot ceea ce un destin ostil i-a refuzat: luxul, o societate aleasă, distracţiile, iubirile cosumate sub clar de lună.

Apoi soţul ei decide să se mute cu familia în Yonville, un mic sat în apropiere de Rouen. Aici Emma întâlneşte iubirea după a tânjit. Însă curând, sentimentele nemărturisite dintre ea şi Leon Dupuis, secretar în sat, nu o mai satisfac. Înainte ca idila să ia o formă concretă, Leon pleacă. La scurt timp după aceea, Rodolphe Boulanger o descoperă pe doamna Bovary şi decide să o facă amanta lui.Însă jocul merge prea departe. Ahtiată după dragoste, Emma este decisă să înfrunte orice pentru ceea ce ea consideră o relaţie ideală. Nu şi Rodolphe. Când bărbatul o părăseşte, tânăra se trezeşte din nou singură, soţie model pentru un barbat faţă de care a încetat să mai simtă ceva. Apoi soarta i-l scoate din nou în cale pe Leon, iar Emma se aruncă orbeşte în braţele pasiunii. Dar nici această relaţie nu e sortită să dureze.

Datoriile şi şirul nesfârşit de dezamăgiri o fac în cele din urmă pe eroină să se sinucidă. Luni mai târziu, soţul ei descoperă scrisorile care dovedesc adulterul, însă fidel şi iubitor, el îşi iartă soţia şi îşi petrece restul vieţii jelind-o.

Aşa cum am spus şi la început, „Madame Bovary” nu mai poate fi înţeleasă, nu de o minte puternic ancorată în principiile societăţii de azi. Romanul revoltă, stârneşte compasiunea, dar şi ironiile. Pentru mulţi, zbuciumul eroinei va părea nejustificat. De ce nu şi-a părăsit soţul, de ce nu şi-a căutat împlinirea în alt loc? Pentru că în timpul în care trăia ea, acest lucru nu era cu putinţă. Într-o lume dominată de bărbaţi, femeile erau doar umbre, obligate să ducă până la moarte o identitate care nu le aparţinea. Erau „mesdames” şi atât. Madame … Madame Bovary.