Lume de umbre …

Vă povesteam, acum câteva zile, că romanul „Străini” al lui Taichi Yamada mi-a lăsat un gust amar. M-am apucat de „În căutarea unei voci din depărtare” cu foarte puţin entuziasm şi am citit-o chiar mai greu.  Simţeam mereu teamă, aşteptam „bomba” care să transforme un roman promiţător într-un kitsch. Dar bomba nu a venit. Finalul s-a dovedit a fi în perfectă armonie cu cartea, lipsit de senzaţional şi totuşi frumos. A trebuit să ajung la finalul poveştii pentru a-mi da seama că ţinusem în mână un roman bun, cu o idee originală, frumos ilustrată.

Povestea debutează puţin ciudat. Tsuneo Kasama, un ofiţer de imigraţie japonez are parte de experienţa vieţii sale în clipa în care, aflându-se pe urmele unui imigrant ilegal, înţepeneşte pur şi simplu în cimitir, pradă unor senzaţii necunoscute până atunci. Fugarul scapă, iar Tsuneo rămâne uimit, înficoşat, şi umilit.

Dar acesta este doar începutul. La scurt timp după întâmplarea din cimitir, personajul constată cu uimire că este capabil să perceapă vocea unei prezenţe, după toate aparenţele, o femeie. Teama de la început este treptat înlocuită de curiozitate. De ce doar el este capabil să perceapă vocea, de ce teama de singurătate a unei femei aflate la kilometrii distanţă a dat naştere acestui canal de comunicaţie cel puţin neobişnuit?

Om respectabil, aflat pe punctul de a se logodi cu o tânără pe care abia o cunoaşte, Tsuneo constată curând că puterea „vocii” este mult mai mare. La petrecerea de logodnă, personajul cade pradă celor mai diverse stări, pierde controlul propriului său trup, reacţionând complet nepotrivit. Viitorul mariaj este compromis, însă obsedat de ceea ce i se întâmplă, Tsuneo abia dacă mai observă că un prezent sigur este pe punctul de a fi definitiv compromis.

Două întrebări îl chinuie pe barbat: cine este femeia şi de ce refuză cu îndârjire orice întâlnire, orice contact menit să atenueze distanaţ dntre ei. În paralel, Tsuneo luptă cu o altă „fantomă”: amintirea prietenului său Eric, care îl găzduise în lunile pe care personajul le petrecuse, la rândul său, ca imigrant ilegal, în America.

Situaţia se precipită în clipa în care , în ciuda tuturor promisiunilor, vocea refuză să se arate. În faţa furiei lui Tsuneo, femeia promite să dispară pentru jumătate de an. Dar ce se va întâmpla la capătul celor şase luni? Prins între furie şi dorinţă, Tsuneo se abandonează aşteptării. Dar la sfârşitul termenului-limită impus nu ies la iveală răspunsuri, ci doar noi incertitudini.        

„În căutarea unei voci din depărtare” a atenuat, în parte, impresia neplăcută lăsată de „Străini”. Romanul are tot ce îi trebuie pentru a fi unul de succes. Trecând peste acţiune, un  lucru care m-a atras a fost imaginea Japoniei. O cunoşteam mai ales din descrierile lui Clavell. Acum, prin intermediul lui  Taichi Yamada, am descoperit o lume care tehnologia şi progresul nu împiedică vechile tradiţii şi crezuri să se manifeste în continuare.

Un alt aspect interesant a fost modul în care fanstasticul îşi face loc în cotidian. La Yamada, fantasticul devine ceva de la sine înţeles. Uimeşte, intrigă, înspăimântă şi totuşi, este acceptat. Personajele interacţionează cu supranaturalul, se lasă atrase de el şi uneori i se abandonează. Evenimentele neobişnuite sunt privite ca atare, însă reacţiile eroilor se datorează mai mult curiozităţii decât fricii.

Vă recomand  „În căutarea unei voci din depărtare”, ca pe un roman frumos şi uşor de citit. Poate că nu toţi îl vor găsi pe gustul lor, ţinând cont de temă, dar merită încercat.

În sfârşit, după multe şi nesfârşite tatonări, a venit vremea romanului „Noi” să aterizeze în lista mea de lecturi.  Primele câteva pagini mi-au provocat o reacţie puţin bizară, dacă e să ţinem cont de conţinutul cărţii: am izbucnit în hohote de râs, şi cu greu m-am putut calma. Motivul ? Universul imaginat de Zamiatin miroase a matematică de la o poştă. Pasionată atât de literatură, cât şi de ştiinţele exacte, am suferit un mic şoc când am văzut ce grozăvii iau naştere din combinarea celor două materii. Ceea ce nu înseamnă că romanul nu mi-a plăcut. Din contră, cred că în amintirea mea va ocupa un loc de cinste, tocmai pentru modul original în care a fost scris.

Într-un univers postapocaliptic, oamenii duc o viaţă „perfectă”, într-o lume „perfectă”. Întreaga lor existenţă este reglementată de reguli stricte, au ore de muncă riguros planificate, ore de plimbare şi se împerechează frumos, odată la trei zile, cu persoana care le-a fost repartizată. Nu există familii, nu există intimitate, nici sentimente. Oamenii sunt uniformizaţi până la confundare. Poartă uniforme identice, îşi duc viaţa în locuinţe transparente (care se întunecă doar pe durata Orei Personale), au numere în loc de nume şi aproape că gândesc la fel. Imaginaţia, creativitatea, sentimentele, aspiraţia către un alt ideal sunt privite drept ceva nociv, iar deseori Binefăcătorul intervine cu mâna lui de fier pentru a înăbuşi pentru totdeauna orice elan revoluţionar.

În această lume trăieşte şi D-503. D-503 nu este doar un număr perfect integrat în sistem, ci şi constructorul  unui vehicul cosmic, menit să răspândească noua ordine în toate colţurile galaxiei. Bineînţeles, descrierea unei civilizaţii se poate face cel mai bine prin cuvinte, iar ce vorbe ar fi mai potrivite decât cele ale unor supuşi îndrăgostiţi de sistem? Aşa că D-503 începe să scrie, să îşi povestească viaţa, să prezinte minunata lume unde trăieşte. Admiraţia lui pentru ordinea instaurată depăşeşete graniţele normalului. Faptul că oamenii sunt monitorizaţi aproape necontenit, că viaţa lor este planificată în cele mai mici detalii, este pentru D-503 caracteristica cea mai importantă a unei civilizaţii evoluate.

În clipa în care în viaţa lui D-503 apare frumoasa I-330, convingerile bărbatului sunt puse la grea încercare. I-330 nu este un număr obişnuit. Adoră să cânte la vioară (o muzică atât de enervantă comparativ cu sunetele matematizate care au înlocuit vechile cântece) să se îmbrace după moda de dinainte de criza energetică, fumează, îşi neglijează obligaţiile şi împlică multe alte numere pentru a-şi ascunde fapta. I-330 reprezintă, aşadar, tot ceea ce lumea „normală” condamnă. Şi totuşi D-503 se îndrăgosteşte de ea, deşi nu îşi va mărturisi niciodată acest sentiment. O urmăreşte, doreşte să-i descopere misterul. Când iese la iveală că  I-330 face parte dintr-o mişcare de disidenţă, D-503 se pomeneşte la răscruce. Să o ajute pe I sau să se comporte aşa cum îi cer regulile, şi să raporteze totul superiorilor? Finalul este, dacă nu dramatic, cel puţin şocant.

„Noi” mi-a plăcut, deşi la început nu am ştiut dacă voi putea să privesc romanul din perspectiva cititorului pasionat de literatură şi atât, sau dacă matematicianul din mine se va trezi să strige „wow” în cele mai inoportune momente. Un lucru e cert: indiferent cum priveşti romanul, „Noi” te intrigă, te cucereşte şi te devastează. Vi-l recomand cu căldură!

Cât de amuzantă poate fi o carte despre un om care se sinucide non-stop? Foarte amuzantă, dacă autorul se numeşte, din întâmplare, Martin Page. 

Eroul pe care scriitorul îl propune este, fără îndoială, puţin excentric. Un inadaptat lipsit de tragism, personajul sfidează cu fiecare gest normalul. Apartamentul său nou îi inspiră oroare, motiv pentru care devastează totul, îşi construieşte propiul univers haotic într-o lume mult prea ordonată. Cadrul în care evoluează personajul se situează la graniţa dintre două extreme: exteriorul absurd de perfect, rigid, populat de măşti umane şi spaţiul interior, lumea paralelă, în care evoluează un barbat care nu vrea nimic, care există doar pentru a se sinucide.

Moartea devine, în carte, un laitmotiv. Eroul lui Page se sinucide zi de zi, pentru ca în mod miraculos să revină la viaţă. O face în cele mai ciudate locuri, la cele mai diferite ore, în cele mai ingenioase moduri. Îşi transformă casa într-un câmp minat, closetul declanşează o armă mortală, dozatorul de apă devine locul perfect pentru a te îneca. Motivul lipseşte, suicidul este un gest intrat în rutină, reflex aproape.

În lumea din afară, personajul joacă un rol, pe care îl interpretează riguros, dar lipsit de convingere. Angajează actori pentru a crea poza de familie perfectă, are o dublură care face figură bună de fiecare dată când situaţia o impune, poartă perucă pentru că „normalitatea” implică oameni cu cu păr pe cap.    

Portretul vieţii personajului este întregit de un rechin. Ce caută un peşte în povestea de faţă? Cel mai probabil, un loc confortabil, aprovizinat din plin cu mâncare. Şi cum cea mai simplă soluţie se dovedeşte şi cea mai bună, rechinul nostru îşi face culcuş în corpul personajului şi nu se dă ieşit în ciuda unui regim vegetarian şi a unei porţii duble din „Fălci 1”.

Cam acesta este, în mare, subiectul romanului. O viaţă atipică, redată într-o formă care te face să asimilezi absurdul, cotidianului. Citindu-l pe Page, ajungi la concluzia că este absolut firesc să-ţi îmbunătăţeşti zilnic sucul de portocale cu o cutie de calmante, să te arunci pe geam iar apoi să îţi duci mai departe viaţa ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Cartea mi-a plăcut. Este genul de poveste care îţi înseninează dimineaţa, care te face să zâmbeşti situaţiilor tragice şi să le identifici latura hazlie. V-o recomand; este o lectură scurtă, uşoară, şi … profitabilă.

De câteva zile tot amân să scriu despre „Străini”. Adevărul e că nu mi-a lăsat o impresie prea plăcută, iar dezamăgirea a fost cu atât mai mare cu cât, până aproape de final, am fost convinsă că am dat peste o carte excepţională. Din păcate, sfârşitul m-a dat peste cap. Sincer, cartea nu merita să se termine aşa. Avea atmosferă, avea o acţiune interesantă, ingrediente suficiente pentru a da un roman bun. Aşa, „Străini” se încadrează, cu indulgenţă, în categoria romanelor bunicele, dar în niciun caz strălucite.   

Hideo Harada, un scenarist proaspă divorţat are parte de surpriza vieţii lui în clipa în care, revenind după o absenţă de 10 ani în Asakusa, cartierul în care a copilărit, dă nas în nas cu propriul său tată, decedat cu ani în urmă.  Mai interesant este că trecerea timpului nu şi-a lăsat defel impresia asupra acestuia: este la fel ca în anul morţii, tânăr, înfloritor, spontan.

Din acest punct Hideo este atras într-o lume în care graniţele dintre real şi fabulos dispar. Îşi (re)întâlneşte propria mamă (moartă şi ea, în acelaşi accident de maşină) se reintegrează într-o viaţă de familie pe care nu a trăit-o, până atunci, în acea formă: un tată de 39 de ani şi un fiu trecut de 40 jucând mingea pe stradă… o mamă făcând îngheţată cu un modern aparat de bucătărie… un apartament mic, fără frigider sau telefon, pierdut undeva într-un cartier al amintirilor…

Personajul nu încearcă să îşi explice situaţia. De fiecare dată când revine în biroul care îi slujeşte drept casă, pune totul pe seama unei iluzii. Apoi dorul şi incertitudinea îl recheamă în Asakusa, iar visul reîncepe.

Cam în aceeaşi perioadă, în viaţa nu prea tânărului divorţat apare o altă prezenţă feminină, pe nume Kei. Într-o zi, pur şi simplu sună la uşa lui Harada, cu o sticlă de şampanie în mână. Este respină puţin cam brutal, dar reuşeşte totuşi să se insinueze în viaţa personajului principal. Cei doi devin amanţi, însă, la fel ca orice alt element al realităţii, Kei se dovedeşte incapabilă să-l sustragă pe Hideo influenţei părinţilor săi. Apoi lucrurile se precipită: Hideo incepe să îmbătrânească, să slăbească dramatic, dar nu percepe aceste schimbări. Totuşi, în faţa presiunii exteriorului, decide să rupă, odată pentru totdeauna, legătura că părinţii abia regăsiţi. Însă lucrurile nu decurg conform planului.

Finalul este neaşteptat, dar asta nu îl face mai bun. L-am perceput ca o încercare nereuşită de a imprima romanului un caracter comercial. Toată vorbăria despre vampiri , fantome ucigaşe şi alte specii înrudite poate fi amuzantă în general, însă ataşată unui roman bun, aduce o notă patetică.

Cam atât despre „Străini”. Am început „În căutarea unei voci îndepărtate” dar lectura avansează greu. Citesc în alertă, aşteptând mereu o surpriză neplăcută.  Sper să nu am parte de ea. Revin cu detalii.

Despre „Firmin – Aventurile unei vieţi subterane” am aflat de la Tomata, şi, contrar obiceiului, nu m-am limitat la a pune cartea pe o listă şi aşa neîncăpătoare de romane pe care vreau să le citesc. E drept, povestea unui şobolan pasionat de lectură nu avea cum să mă lase indiferentă. Totuşi, mă aşteptam la ceva mai … infantil. „Firmin” însă m-a surprins prin porfunzime, prin mesajul care răzbate din spatele poveştii.

Aşa cum am spus, romanul relatează aventurile unui şobolan. Născut în subsolul unei librării, Firmin, cel mai plăpând membru al unei familii cu 13 pui, se vede nevoit să înceapă, încă din primele luni ale existenţei sale, o acerbă luptă pentru existenţă. Fiind mereu privat de harnă, micul şobolan se reorientează relativ repede şi începe să ronţăie cărţi. Poate că din caza acestei alimentaţii, personajul se dezvoltă diferit de cedilalţi fraţi ai săi: constată că ştie să citească, iar curând descoperă bucuria lecturii. Cărţile nu mai sunt (doar) o resursă de hrană, ci porţi către alte lumi, în care Firmin se pierde. Începe să viseze, să se pună în pielea altor personaje. Concomitent, devine conştient de propriul său statul, acela de şobolan fără posibilităţi de afirmare în lumea oamenilor. Acest lucru îl face să adopte o atitudine aparte, atât faţă de proprii semeni, cât şi faţă de sine; fuge de propria-i reflexie şi se refugiază tot mai mult în lumea cărţilor. Apoi descoperă cinematograful Rialto, se îndrăgosteşte de Fred Astaire, Ginger Rogers, precum şi de actriţele porno care evoluează în filmele de după miezul nopţii.

Când familia lui Firmin părăseşte  Pembroke Books, personajul decide să rămână. Cele patru camere pline de cărţi îl fascinează în aceeaşi măsură ca şi proprietarul magazinului, Norman. Urmărindu-l zi de zi pe Norman, Firmin sfârşeşte prin a se îndrăgosti de vânzător. În mintea lui, micul şobolan asociază pasiunii pentru cărţi un suflet mare, un caracter admirabil. Însă Norman, deşi iubeşte cărţile mai presus de orice, detestă rozătoarele. Firmin scapă cu greu unei încercări de a fi otrăvit.

Apoi personajul îl întâlneşte pe  Jerry Magoon, un scriitor ratat care îşi duce veacul desupra prăvăliei lui Norman.  Excentric, sărac, şi plin de idei ieşite din comun, Magoon se dovedeşte totuşi un prieten nepreţuit. Îl acceptă pe Firmin, iar nici chiar faptul că micul şobolan citeşte şi cântă la pian nu îi dau de gândit scriitorului. Pentru Magoon, Firmin rămâne  un rozător haziul şi atât.

Când Magoon suferă un accident, viaţa lui Firmin se află, din nou, la o răscruce. Ducându-şi viaţa între Rialto,  locuinţa lui Jerry şi prăvălia lui Norman, personajul devine martorul mut al dispariţiei unui cartier şi la năruirea unui vis. Pe măsură ce Scollay Square se transformă, dintr-un cartier animat, într-un spaţiu plin cu ruine şi dărâmături, magazinul, odată cunoscut, al lui Norman, înfruntă un destin previzibil: cumpărătorii se răresc, dispar cu totul, iar în urmă rămân doar rafturi plin de cărţi fără stăpân. Într-un ultim gest de sfidare la adresa autoritoţilor, şi poate a întregii lumi, Norman îşi mai deschide odată prăvălia. „Cărţi gratis. Oricâte puteţi lua în 5 minute”, este anunţul care prefugrează sfârşitul.

Iar Firmin? Pierdut între dărâmături, îşi revede viaţa, o regretă şi încercă să o evoce. Dar şobolanilor nu le e dat să scrie. Ei pot doar să povestească, sperând că cineva, undeva, le va prinde din zbor cuvinele rostite pe muţeşte.

„Firmin” mi-a plăcut mult, poate şi pentru că ilustrează, de fapt, destinul oricărui cititor. Ne pierdem între cuvinte, ne amăgim cu impresia că suntem ceva mai buni decât alţii, dar apoi ne privim în oglindă şi constatăm că nu suntem altceva decât inadaptaţi, incapabili să-şi depăşească propriul statut.

Un alt lucru care m-a impresionat a fost povestea cartierului Scollay Square. O zonă odată animată, plină de fel de fel de indivizi, este transformată, prin voinţa necruţătoare a unor oameni, într-o amintire. Case unde placajele baricadează ferestrele, ruine, şi poate un vânt suflând trist peste toate acestea; o imagine care nu te poate lăsa indiferent. Până la urmă, „Firmin” combină, două poveşti, două morţi: moartea unei iluzii şi moartea unui loc. Dar trecând peste nota dramatică din final, „Firmin” are şi darul rar de a trezi pasiunea pentru lectură.  Este motivul pentru care vă recomand această carte; o lectură uşoară de week-end, care satisface toate gusturile.   

Cu Ernesto Sabato nu m-am mai întâlnit până acum. Privind în urmă, nu ştiu dacă a fost o idee prea bună să încep cu autobiografia scriitorului. Pe de o parte, cartea a fost o lectură instructivă, o poveste despre un om a cărui viaţă poate să inspire. Finalul însă mi-a lăsat un gust amar. Se pare că şi cei mai culţi oameni nu pot rezista tentaţiei de a da sfaturi preţioase.

Şi poate că ar fi bine să încep cu asta, cu ce nu mi-a plăcut la carte. Poate v-aţi dat seama că „Înainte de tăcere” depăşeşte uşor limitele unei simple autobiografii. Este în egală măsură şi un testament lăsat de Sabato generaţiilor viitoare, sau în orice caz, aceasta a fost intenţia. Din păcate, ceea ce a început ca o idee bună a sfârşit … penibil. După ce îşi evocă cu luciditate viaţa, şi dă viaţă, în cuvinte pline de bun-simţ, un întreg sistem de concepţii şi idealuri, Sabato cade în păcat şi se apucă să enumere toate lipsurile societăţii: văduve, cerşetori, dezastre. Relatarea  e însoţită de o mulţime de imagini, scene care l-au emoţionat pe scriitor. Poate sunt dură, dar totul mi s-a părut … patetic. Mesajul este clar: generaţiile viitoare trebuie să rezolve toate relele lumii, doar pentru că un scriitor ajuns la venerabila vârstă de 86 de ani îşi face timp să le aşterne pe hârtie. Ştiu, sunt poate exagerat de critică, dar ajunsă în acel punct al cărţii nu am simţit nicio diferenţă între ideile lui Sabato şi cele ale bătrânelului din faţa blocului. Tonul este mai elevat, atât.

Trecând la părţile care m-au impresionat plăcut, întreaga viaţă a scriitorului este făcută parcă să ispire. Un intelectual de mare clasă, preocupat în egală măsură de matematică, fizică, literatură, pictură,   Sabato şochează lumea în clipa în care decide să renunţe la o carieră promiţătoare ca om de ştiinţă pentru a se dedica scrisului.

O altă parte interesantă este dedicată politicii, Sabato fiind, la vremea lui, anarhis şi comunist. Fuge în Franţa, unde ia contact cu mişcare de avangardă, iar ulterior, după ce alege scrisul în defavoarea ştiinţelor exacte, se retrage în munţi, având-o mereu alături pe soţia lui.

Familia este evocată cu cele mai tandre cuvinte, iar moartea fiului său, Jorge, îl lasă pe scriitor neconsolat.  

Interesantă este şi descrierea întâlnirii dintre Sabato şi Cioran. Scepticismul iniţial lasă loc sentimentelor de apreciere faţă de sciitorul de origine română.

Nu în ultimul rând, cartea lasă un motto celebru: „Citiţi ceea ce vă pasionează, va fi singurul lucru care vă va ajuta să suportaţi existenţa”.

„Familia Watson” face parte din romanele neterminate ale lui Jane Austen. Început de scriitoare în anul 1803, romanul a fost ulterior abandonat. Povestea însă, aşa cum şi-o imagina scriitoarea, nu a rămas necunoscută. Prin vocea Cassandrei, sora şi confidenta lui Jane Austen,  romanul (mai bine spus, proiectul romanului) a devenit cunoscut familiei. Ani mai târziu, Catherine Hubback publica prima versiune completată din „The Watsons” , sub numele de „The younger sister”. Au urmat variantele lui John Coates, Laura Wade şi Helen Baker. Despre ediţia completată de Meryn Williams nu există prea multe informaţii. În primul moment, am fost tentată să cred că poeta încerca doar să îşi asigure „nemurirea”, legându-şi numele de cel al cunoscutei Jane Austen. Apoi am citit romanul, şi l-am plăcut. În mod cert, nu poate fi inclus în rândul romanelor de seamă ale scriitoare, precum „Emma” sau „Mândrie şi prejudecată”. Un ochi vigilent sesizează rapid anumite lipsuri ale romanului. Limbajul seamănă cu cel al lui Jane Austen dar în acelaşi timp anumitor scene le lipseşte eleganţa stilului. Austen era expertă în a transforma scene pasionale în relatări pline de tact.  Meryn Williams nu are acest talent.

Tema romanului nu face abstracţie de la tiparul general al lui Jane Austen: o eroină bine-crescută, plină de toate calităţile apreciate la acea vreme, este nevoită să accepte un mod de viaţă care nu o satisface. Crescută la o mătuşă bogată, Emma Watson are parte de o decepţie cumplită în clipa în care, ani mai târziu, mătuşa se recăsătoreşte, dezmoştenind-o. Emma este forţată să se reîntoarcă la familia tatălui ei, într-o casă în care până şi proprii ei fraţi nu sunt altceva decât străini, mai mult sau mai puţin bine crescuţi. Se apropie relativ repede de sora ei Elizabeth, însă nu îşi poate înfrânge un sentiment de dezamăgire în clipa în care descoperă că surorile ei Penelope şi Margaret nu sunt mai mult decât nişte fiinţe vulgare, aflate în căutare de soţi.

Pe măsură ce se adaptează noului ei mediu, Emma câştigă prieteni noi. Un astfel de prieten este şi John Howard. Total dependent de generozitatea familiei Osbourne, domnul Howard nu este chiar omul care să poate oferi ceva unei soţii, însă acest lucru nu îi umbreşte calităţile. Howard este o persoană cultă, manierată iar Emma se îndrăgosteşte rapid de el. Visele ei sunt curmate de două evenimente dureroase: tatăl lui Emma moare, iar orice iluzie privitoare la o căsătorie piere, în clipa în care doamna Osbourne, o femeie trecută binişor de a doua tinereţe, îi dă de înţeles, în termeni duri, că Howard va prefera oricând iubirii o situaţie înfloritoare ca soţ al doamnei Osbourne.

Rănită dar demnă, Emma decide să îşi accepte destinul. Se mută în familia fratelui ei dar tocmai când lucrurile par să se aşeze, o scrisoare de la domnul Osbourne, fiul doamnei Osbourne, dă totul peste cap: în termenii cei mai cordiali, Emma este cerută în căsătorie.

Finalul cărţii nu suprinde cu adevărat, nu dacă sunteţi cât de cât familiarizat cu stilul lui Austen. Totuşi, el aruncă o lumină nouă asupra situaţiei femeilor, la  începutul secolului XIX. Uşurinţa cu care tinere pline de calităţi acceptă compromisul, în iubire şi nu numai, imposibilitatea de a alege, transformă „Familia Watson” într-un portret trist al unei lumi în care femeile nu se afirmaseră încă.

„Familia Watson” nu este genul de roman care să impresioneze. Împrumută multe elemente din cărţi precum „Raţiune şi simţire”, „Emma”, „Mândrie şi prejudecată”. Totuşi, îl recomand ca şi o „experienţă literară”   interesantă. Nu am mai citit romane completate până acum. Când un scriitor decide că un anumit proiect trebuie să moară în faşă, o face dintr-un anumit motiv: fie ideea nu i se mai pare reuşită, fie plăcerea de a lucra la a acea carte a murit, fie… cauze sunt multe. Tocmai de aceea, îi privesc cu dezaprobare pe cei care, dintr-o ambiţie prostească sau doar din dorinţa de a se afirma, se apucă să „completeze” romane. Un astfel de proiect are mai multe şanse să discrediteze un scriitor bun şi prea puţină putere pentru a promova o nulitate. „Familia Watson” nu este un roman celebru, şi nu va fi niciodată. Jane Austen a murit, iar orice încercare de a-i „resuscita” scriterile abandonate duce la o „cârpeală literară”. O cârpeală interesantă poate, dar nu frumoasă.

Acum câteva zile am terminat de citit „Zorba grecul”, o carte care m-a marcat mult mai mult decât am fost dispusă iniţial să recunosc. M-am zvârcolit zile în şir, încercând să dau o formă zecilor de gânduri pe care acest roman mi le-a trezit. N-am fost în stare să emit nimic coerent. Abia apoi mi-am dat seama că „Zorba” este genul de carte care te învaţă să fii, nu să spui.

În general evit să privesc lecturile drept ghiduri. Fragmente din cărţi mă inspiră, anumite personaje îmi dau de gândit însă cel mai târziu după câteva zile, revin la propria mea viaţă, fără a resimţi în profunzime efectul unei cărţi. Cu „Zorba” nu a fost aşa. Cartea mi-a trezit o dorinţă nestăvilită de a fi, chiar şi numai pentru o scurtă perioadă de timp, altcineva, un om care are curajul de a se bucura de viaţă într-un mod sălbatic, primitiv aproape. Mi-am dorit să fiu Zorba, să cânt, să dansez, să iubesc, să mă abandonez în prezent, fără teama viitorului.

„În viaţa mea, cele mai mari foloase le-am avut de pe urma călătoriilor şi a viselor; dintre oameni, vii sau morţi, prea puţini m-au ajutat în lupta-mi. Şi, dacă aş vrea să-i disting pe cei ce mi-au lăsat urme mai adânci în suflet, aş reţine poate vreo trei-patru: Homer, Bergson, Nietzsche şi Zorbas.

Primul  a însemnat pentru mine ochiul albastru, senin – ca discul soarelui – care luminează cu strălucirea lui eliberatoare totul; Bergson m-a scăpat de impasurile filozofice care mă torturaseră în prima tinereţe; Nietzsche m-a îmbogăţit cu noi nelinişti şi m-a învăţat să transform nefericirea, amărăciunea, nesiguranaţa, în mândrie; Zorbas m-a învăţat să iubesc viaţa şi să nu mă tem de moarte.”

Este greu să clasific acestă carte. Este în egală măsură o poveste despre prietenie, dragoste şi dilemele intelectualului. Dar mai presus de toate, „Zorba grecul” este un imn închinat vieţii.

Ar fi o impertinenţă să că romanul este o poveste; cartea ţi se adresează. Naratorul chinuit de gânduri, care ajunge pe ţărâmul Cretei, poate fi, în fond, orice om. Sub soarele Greciei, naratorul descoperă, treptat, un nou mod de a privi lumea, pe măsură ce prietenia lui cu Zorbas, un grec vesel şi plin de foc, se adânceşte.

Zorbas este tot ceea ce o societatea „civilizată” al clasifica drept „barbar”, „primitiv”: colindă lumea în căutarea de aventuri şi iubiri, se dedică cu pasiune celor mai diferite cauze, se aprinde uşor, ţipă, se bate, iubeşte, cântă şi dansează, toate cu aceeaşi forţă, cu aceeaşi dăruire.

În romanul lui Kazantzakis, dansul devine un limbaj care străbate graniţele. Când e fericit sau când vrea să transmită ceva, Zorba dansează.  Trupul lui exprimă ceea ce cuvintele nu pot reda. Zorba se abandonează clipei şi îi face pe ceilalţi să aprecieze prezentul. În faţa vitalităţii covârşitoare a personajului principal, naratorul devine un martor tăcut, care admiră, dar nu face. Prin contrast cu Zorba, naratorul este tipul de intelectual care niciodată nu se va putea zmulge din lanţurile în care singur s-a prins. Creta, Zorbas, iubirea, modul de viaţă nesupus analizei sunt o schimbare binevenită. Sub influenţa personajului principal, naratorul descoperă o altă faţă a vieţii, dar nu găseşte niciodată curajul necesar spre a i se abandona. De îndată ce Zorba dispare, naratorul devine din nou prizonierul raţiunii.

 Ce frapează la Zorba este extraordinara putere a personajului de a-şi păstra esenţa nepătată. Într-o lume în care femeile uşoare se visează soţii resepctabile iar oamenii de rând eroi, Zorba nu caută nimic, nici nu tânjeşte la imposibil. Iubeşte viaţa pentru ceea ce îi oferă: femei, mâncare, aventuri, nopţi înstelate şi muzică. Trăieşte dansând şi moare dansând, iar prin asta devine un model.

„Zorba grecul” este o carte minunată, şi minunat de dureroasă, toate în acelaşi timp. Finalul are puterea unui pumnal: te răneşte, te obligă să revii într-o realitate încoloră, unde nu răsună cântece şi zgomot de paşi de dans. Peste câtvea clipe urmează, apoi, a doua deziluzie: conştientizarea faptului că, în lumea în care trăim noi, Zorba este poate un ideal, dar unul nerealizabil. Sunt prinşi în lanţuri, fără puterea de a ne dezlega.

„Femeia nisipurilor” face parte din acea categorie de romane pe care poţi să le guşti doar în anumite momente, când eşti într-o stare prielnică meditaţiei. Am avut ghinion. Am început să citesc „Femeia nisipurilor” din dorinţa de a-mi distrage gândurile de la „Zorba grecul”. Vroiam ceva vesel sau romantic, oricum, ceva care să mă lecuiască de depresie. N-am avut noroc. Romanul lui Kobo Abe nu este neapărat deprimant, însă o doză de amărăciune tot ascunde.

Destinul uman, la umbra nisipurilor mişcătoare. Zi de zi, munţii de nisip ameninţă să strivească totul. Zi de zi, oameni înarmaţi cu lopeţi duc îşi duc resemnaţi lupta cu inevitabilul. La prima vedere, o amplă metaforă a cotidianului. Însă la Kobo Abe, diferenţele dintre metafore şi realitate dispar. Personajul principal, un colecţionar de insecte de nisip chiar este prizonierul cadrului descris mai sus. Cum a ajuns acolo, nici el nu ştie prea bine. Sosit în tărâmul nisipurilor pentru a descoperi noi specii de insecte, bărbatul este găzduit de o localnică. Curând, personajul constată că amabilitatea afişată de săteni este doar de faţadă. Adevăratul lor scop este acela de a-l face prizonier într-o lume în care nimeni nu îşi doreşte să pătrundă.

Din acest punct, începe o adevărată luptă. Închis în casa localnicei, într-o groapă de nisip, personajul încearcă prin toate mijloacele să scape: imploră, ameninţă, o ia ostatică pe femeie, încearcă să escaladeze culmea de nisip. În zadar. Oamenii şi natura par a se fi aliat pentru a-i îngrădi toate posibilităţile de evadare.

În paralel, modul în care bărbatul vede lumea se schimbă: nisipul nu mai este un simplu element al universului, ci este universul însuşi. Se infiltrează peste tot, pătrunde în cele mai ascunse cotloane, ia în stăpânire case, oameni, vieţi. În acest mic infern, fiinţele umane captive cu sau fără voie, luptă cu îndârjire. Noapte de noapte, localnicii scot din adâncurile gropilor coşuri pline cu nisip. Zi de zi, nisipul recuperează terenul pierdut. Când personajul încearcă să se revolte, refuzând participarea la o muncă absurdă, mica societate îl sancţionează în cel mai crud mod cu putinţă: îl lasă fără apă. O încercare de evadare eşuează şi ea, lamentabil.

Treptat, până şi dorinţa de a evada se estompează. Rutina şi nisipul înghit tot, fuga devine un eveniment probabil din viitorul îndepărtat. Apoi, şansa apare dar bărbatul nu profită de ea. Stă, contemplând întinderea de nisip, şi refuză să se gândească la fugă …

Romanul lui Kobo Abe poate fi interpretat în multiple moduri: ca revoltă a individului faţă de absurdul existenţei cotidiene,  ca un portret al adaptării la absurd, sau pur şi simplu ca o poveste inedită. Oricum ai privi-o, cartea este una reuşită. Dar, aşa cum am spus şi la început, trebuie să îţi alegi momentul, pentru că nu e tocmai o lectură uşoară.