Lume de umbre …

După aproape un an, revin la Marquez. Spontan, fără să mă aştept la nimic. Nici chiar sugestia, destul de evidentă de altfel, din titlu, nu m-a împins spre verdicte. Am luat cartea pentru că simţeam că a venit timpul să o citesc. Am lecturat-o în ritm alert, ca-n vremurile bune. Ore mai târziu, când am pus-o deoparte, aveam o certitudine: criza trecuse. „Cronica unei morţi anunţate” m-a lecuit de apatie, m-a făcut să-mi doresc, mai intens decât niciodată până acum, să citesc, să descopăr, să mă pierd. Nu are calităţi „terapeutice” , dar a fost romanul potrivit la momentul potrivit.

Admiratorii lui Marquez vor avea poate o mică surpriză citind „Cronica unei morţi anunţate”. Naraţiunea este lipsită de complexitate, faptele se înlănţuie logic, avem cauze şi efecte, dar mai interesant chiar, totul pare perfect plauzibil, subiectivismul este înlocuit de o relatare obiectivă, lipsită de exagerări . Se porneşte de la asasinarea lui Santiago Nasar. O crimă de onoare se transformă într-o ocazie unică pentru autor de a analiza nu doar circumstanţe, ci şi oameni.

Când Bayardo San Roman debarcă în sat, el este un străin şi atât.  Curând, numeroasele sale calităţi ies la iveală şi nu durează mult până când personajul devine o partidă râvnită. Tânărul o alege pe Angela Vicario să-i devină soţie şi, în ciuda unor ezitări, tânăra acceptă. Însă Angela ascunde un secret: nu mai este virgină. În clipa în care acest lucru iese la iveală, în noaptea nunţii, destinul a trei familii este iremediabil afectat. În timp ce Bayardo îşi îneacă dezamăgirea şi mândria rănită în alcool, fraţii Angelei visează la un singur lucru, la răzbunare. Întrebată cine este tânărul care a dezonorat-o, Angela răspunde fără să ezite: „Santiago Nasar”. Prin aceste cuvinte, ea îi semnază condamnarea lui Santiago.

Cei doi fraţi ai Angelei, Pedro şi Pablo, nu fac un secret din dorinţa lor de a-l ucide pe tânăr, însă din modul în care o fac reiese clar că în fond ei caută doar pe cineva care să-i oprească de la un act barbar. Interesant este că, deşi întreg satul ştie că Santiago se află în pericol, nimeni nu întreprinde ceva concret pentr a-l salva. Inconştienţa şi pasivitatea unei întregi lumi sunt minunat reflectate de acţiunile sătenilor care se pierd în acţiuni lipsite de importanţă, asumându-şi crezul că nimic rău nu se poate întâmpla.

Aşa cum anticipează şi titlul, Santiago este ucis în final. Asasinii sunt achitaţi după doar trei ani, crimei atribuindu-i-se epitetul de „crimă de omoare”. Dar lucrurile nu se opresc aici. Naratorul îşi conduce personajele dincolo de momentul crimei, le urmăreşte evoluţia nu lipsăt de întorsături ciudate. Angela, de pildă, cultivă, ani după ce a fost părăsită, sentimente faţă de soţul ei. Sfârşeşte prin a se îndrăgosti de Bayardo, îl caută, îi trimite scrisori şi îşi ţese în pânză melancolia.

În ciuda relatării clare, concise, sunt momente în care vocea naratorului ezită, când din tonul obiectiv iese la iveală o urmă de îndoială. A fost Santiago Nasar cu adevărat vinovat, sau este el doar o victimă a unei femei care încerca să îşi protejeze iubitul? Cred că tocmai umbra de îndoială care planează asupra romanului îi oferă acestuia veridicitate. Dubla morală a cărţii îmi place: niciun om nu scapă de destinul ce i-a fost hărăzit şi nicio investigaţie nu poate dezvălui în cele mai mici detalii un fapt. O carte bună, pe care v-o recomand.

Toate marile pasiuni cunosc perioade de secetă şi de înflorire. Pentru a doua oară în viaţă, mă aflu într-o astfel de perioadă de „secetă”. Pofta de lectură mi-a pierit complet. Oboseala, activitatea excesivă îşi spun cuvântul. Cu greu am terminat „Fiica unui erou al Uniunii Sovietice”. Nu a fost o carte rea. În alte circumstanţe m-am fi pierdut în ea, aş fi „devorat-o” în mai puţin de două zile. Acum însă, când lectura ia mai mult forma unui medicament care, deşi are un gust amar,  te ajută să supravieţuieşti, entuziasmul meu a fost mult domolit. Am citit romanul lui Makine într-un mod nou, mai analitic dar mai lipsit de pasiune. Un lucru mi-a devenit clar: ruşii n-ar fi atât de geniali dacă n-ar fi, prin natura firii lor, condamnaţi la tristeţe. Nu sunt melancolici, ci doar realişti. Iar când trăieşti într-o realitate pictată în nuanţe de gri, viaţa îşi pierde pentru totdeauna frumuseţea.

Rusia, cel de-al doilea Război Mondial. Vieţile omeneşti îşi pierd din importanţă, gesturi mici fac diferenţa dintre a trăi sau a muri acoperit de noroi undeva, pe un câmp anonim de luptă. „Viaţa lui, bunăoară, atârnase doar de ciobul acela de oglindă care-şi pierduse luciul şi de degetele învineţite de frig ale unei infirmiere de pe ambulanţă, subţirică precum o adolescentă”. Salvat de la moarte, Ivan Dmitrievici devine erou, decorat cu steaua de a aur, însă constată prea curând că lumea nu se schimbă de dragul eroilor.

Înfruntă foametea şi lipsurile, îşi vede copilul murind de foame la sânul mamei, luptă cu autorităţile şi cade victimă aceluiaşi sistem necruţător care controlează totul.

Odată cu mutarea la oraş, viaţa lui Ivan şi a soţiei lui, Tatiana, se schimbă în bine. Cei doi au o fiică, pe Olia, li se repartizează un apartament, existenţa lor începe să se integreze în normalitate.

Apoi Olia creşte, îşi ia licenţa şi, în calitate de angajată a KGB, devine mai mult sau mai puţin prostituată în interes de stat. Se culcă cu străinii, le smulge acestora informaţii de importanţă vitală, prosperă. În paralel, Ivan cunoaşte un alt fel de celebritate. Steaua de aur se dovedeşte un deschizător de porţi greu de înlocuit. Vechiul soldat născut într-un sat uitat de lume devine veteranul respectat care ţine discursuri în faţa pionierilor şi beneficiază de tratament preferenţial la repeartizarea alimentelor sau a biletelor la spectacol. Dar viaţa loveşte din nou. Tatiana moare, iar Ivan cade în patima băuturii. Singura lui consolare rămâne fiica lui, care îşi clădeşte un viitor strălucit printre diplomaţii ruşi. Când o întâmplare nefericită îi dezvăluie lui Ivan adevărul cu privire la Olia, disperarea lasă loc mândriei de veteran.

Cartea lui   Makine nu este roman pentru oameni slabi de înger. Ne vorbeşte despre o lume pe care nu o cunoaştem de loc. Mecanismele descrise de el, modul de viaţă ne sunt străine cu totul. Însă amărăciunea pe care o transmite pare ciudat de familiară. Makine ne prezintă o lume a învinşilor. Medaliile devin tinichele, veteranii, rataţi. Valorile dispar, oamenii se pleacă în faţa destinului. Rusia anilor `80 este ţara viselor abandonate, a fiinţelor-marionete care visează la rutină dar nu o pot obţine. Pentru că rutina înseamnă certitudine. Iar certitudinea nu există în vocabularul unei lumi gri…

„Există o legendă despre o pasăre care cântă o singură dată în viaţă, mai dulce decât orice altă vietate de pe faţa pământului. Din momentul în care îşi părăseşte cuibul, caută un copac cu spini şi nu-şi găseşte odihna până nu-l află. Apoi, cântând printre ramurile sălbatice, ea se aruncă singură în spinul cel mai lung şi mai ascuţit.

Şi, în extazul morţii, ea se înalţă deasupra propriei agonii, scoţând un tril mai dulce decât al privighetorii sau al ciocârliei. Un cântec al cărui preţ suprem este însăşi existenţa. Întreaga lume înmărmureşte ascultându-l şi Dumnezeu în paradisul său zâmbeşte. Pentru că ceea ce este mai bun în viaţa noastră se obţine numai cu preţul unei dureri existenţiale… Ori cel puţin aşa spune legenda”

Despre „Pasărea spin” aş fi preferat să nu vă vorbesc. Subiectivismul inerent oricărei aprecieri se amplifică în clipa în care, citind o carte, ai mereu în minte o alta, mult mai reuşită. Mă refer, bineînţeles, la „Pe aripile vântului”. Comparaţia pare cam trasă de păr, dar de cele două cărţi m-am „lovit” în exact acelaşi mod: am văzut prima parte a filmului, m-am simţit cucerită, apoi am citit cartea şi am revenit la ecranizare. Asemănările nu se opresc aici. Ambele cărţi sunt în egală măsură istoria unei lumi, cât şi a unei iubiri nefericite. Unele lucruri nu sunt menite să se realizeze, unele poveşti de dragoste se nasc, de la început, sub semnul neîmplinirii.  

Povestea din spatele cărţii vă este probabil familiară. Ecranizarea încă este, la 27 de ani de la lansare, un succes, iar romanul lui Colleen McCullough ocupă un loc de cinste în lista best-seller-urilor. În centrul cărţii se află iubirea neîmplinită dintre  Meggie Cleary, fiica unui ţăran irlandez stabilit în Noua Zeelandă şi Ralph de Bricassart, un tânăr preot, exilat în Australia.  Cei doi se întâlnesc în circumstanţe care în mod normal i-ar face rivali. Meggie este nepoata bogatei Mary Carson, stăpâna Droghedei, o imensă fermă de oi. Ralph, pe de altă parte, este doar un om pe care vanitatea şi orgoliul l-au condamnat la ratare, undeva în mijlocul nicăieriului.

În clipa în care Mary Carson, ajunsă la o vârstă respectabilă, decide să îşi cheme fratele, împreună cu familia acestuia, la Drogheda, pentru a-i pregăti să devină stăpânul unei uriaşe averi, şansele lui Ralph să prospereze la moartea bătrânei par sortite eşecului. Însă orice sentiment pe antipatie pe care preotul l-ar putea nutri faţă de familia Cleary dispare în clipa în care el o întâlneşte pe Meggie, o micuţă timidă, ignorată chiar şi de propria familie.

În timp, între Meggie şi Ralph se naşte o prietenie strânsă, care se adânceşte pe măsură ce nenorocirile se abat asupra familiei Clary. Frank, fratele cel mai mare, părăseşte Drogheda după ce o ceartă cu tatăl său îi dezvăluie adevăratele sale origini. Hal, fratele cel mai mic al lui Meggie moare la o vârstă fragedă.

Cândva moare şi stăpâna Droghedei. Om tiranic, dornic să controleze totul în jurul ei, ea are grijă ca prin decesul ei, să distrugă tot ceea ce un om poate distruge: prietenie, iubire, afecţiune. Îi lasă ferma moştenire lui Ralph. Preotul se vede astfel nevoit să aleagă între ambiţie (moştenirea în cauză garantându-i o poziţie importantă în cadrul Bisericii) şi afecţiunea faţă de familia Cleary. Alge banii, şi dispare din viaţa lui Meggie.

Ruptura care are loc între Ralph şi Meggie nu poate fi însă una de durată. Cei doi realizează relativ repede că prietenia care i-a unit cândva a evoluat către un sentiment mult mai profund. Însă preotul refuză să părăsească Biserica. Drept răspuns, Meggie se aruncă în braţele lui Luke, un muncitor lipsit de profunzime, care nu are alte calităţi decât un şarm trecător şi o imensă dorinţă de a parveni. Curând, tânăra constată că mariajul cu Luke nu îi va aduce nici fericire, nici copii. Dintr-o greşeală se naşte apoi Justine, fiica celor doi, însă apariţia ei nu uneşte cuplul.

În paralel, Ralph cunoaşte o ascensiune fulminantă în Vatican, însă succesul în carieră nu îi alungă amintirea eşecului pe plan sentimental. Revine la Meggie, iar cei doi au o legătură   scurtă, dar intensă. În urma ei se naşte Dane. Meggie revine la Drogheda, păstrând secretul asupra originii fiului ei. Până aproape de sfârşitul vieţii sale, Ralph nu va afla că este, de fapt, tată.

Ultima parte a cărţii urmăreşte destinul celor doi copii, Justine şi Dane. Fiecare îşi caută propriul drum, departe de Drogheda, însă calea spre împlinire cere sacrificii importante.

Finalul este, de fapt, o acceptare tacită a destinului. Meggie se pleacă în faţa vieţii, care, cu valurile ei neregulate îndepărtează iubiţi de iubite, surori de fraţi, părinţi de copii. Acceptă, cu acelaşi stoicism, viitorul Droghedei, o fermă care nu va mai naşte noi generaţii de Cleary.  Justine se pierde undeva în Anglia. Renunţă la propria-i vanitate în favoarea iubirii şi devine, poate, fericită.

Cartea mi-a plăcut şi nu prea. Abordează o multitudine de teme: iubirea, destinul, viaţa în Australia, războiul, eterna luptă dintre ambiţie şi sentimente. Personajele sunt bine conturate, puternice, conflictul e de amploare. Totuşi, la sfârşit nu mi-am putut înfrâna sentimentul că am citit ceva de calitate inferioară. Sunt nuanţe care îţi lasă un gust amar. Scenele de sex nu mi-au plăcut. Erau necesare pentru mersul acţiunii însă modul în care au fost ilustrate este unul artificial, prea plin de imagini şi totuşi lipsit de profunzime. La fel şi relaţia din final, dintre Justine şi Rain. Are ceva forţat …

Ei bine, pornind de la premisa că am devenit prea critică în materie de romane de dragoste, vă recomand, totuşi, „Pasărea spin”.În fond, este un roman reuşit, iar morala pe care o transmite (oamenii sunt singurele păsări care se aruncă în mod conştient în vârful spinului, suferind cele mai crunte dureri de dragul unui „cântec”) demnă de a fi reţinută.   Este, aşadar un  roman reuşit. Reuşit, dar nu strălucit.

Am ales „Vila Amalia” orbeşte, fără să am cea mai mică idee despre autor sau despre carte. Din când în când îmi place neprevăzutul, în materie de lecturi cu atât mai mult. Am avut, din nou, mână bună. „Vila Amalia” are un efect hipnotizant asupra cititorului. Nu este un roman de suspans, şi totuşi te acaparează. Citeşti repede, te cufunzi în acţiune ca într-o apă necunoscută, precaut, dar totuşi curios. Vârtejul te fură când te aştepţi mai puţin. Paginile zboară şi deodată te trezeşti cu o lectură terminată în braţe, cu gustul fugii încă viu în memorie.

La vârsta când pentru alte femei viaţa se termină, Ann Hidden riscă un nou început: îşi părăseşte partenerul de viaţă şi se avântă într-o ciudată călătorie spre nicăieri. Nu lasă urme. La întoarcerea din Londra, Thomas, iubitul ei, descoperă o casă goală. Amintiri, lucruri personale, obiecte de valoare şi nimicuri, au luat drumul pubelei.

 Pentru Ann începe un lung drum de eliberare, însă nu reuşeşte niciodată să taie complet lanţurile care o leagă de trecut. Elemente dintr-o existenţă anterioară o cheamă iar şi iar înapoi la realitate: o mamă bolnavă, care de 40 de ani îşi aşteaptă soţul să se întoarcă; o prietenă din copilărie; un amic singur, bolnav de cancer. Pentru eroină libertatea nu mai este o stare firească, ci un privileghiu pe care trebuie să şi-l cumpere, uneori la suprapreţ. Rezistă la presiunea şi la reproşurile unei mame neînţelegătoare, îşi înfruntă prietenii, apoi ia, din nou, drumul Italiei. La Vila Amalia femeia îşi înfiripă un nou cămin, îşi redefineşte existenţa. Compune cu fervoare, se pierde în magia furtunilor, îşi pierde identitatea ca şi femeie. Sau cel puţin eu nu am putut-o percepe pe Ann Hidden ca şi o femeie. Sexul îşi pierde caracterul discriminatoriu. Eroina se dăruieşte unui bărbat, trăieşte în concubinaj cu o altă femeie, compară mărimea sexului ei cu cel al unei fetiţe şi sfârşeşte prin a locui în casa unui (fost) homosexual. Îmbină elemente de feminitate cu trăsături pur masculine. Suferă ca o julietă şi înfruntă viaţa asemenea spadasin încercat.  Dar până la urmă revine la vechea matcă Căci un lucru poate întrece fuga: moartea.

Când mama ei moare, Ann trebuie să înfrunte toată teama refulată de-a lungul anilor. Un tată, care revine după decenii, o tulbură, dar dispare la fel de repede cum a apărut, lăsând în urmă doar amintirea unei melodii cântate la pian. Apoi morţile se succed cu viteza fulgerului: o fetiţă, un prieten dispar într-o fugă neobosită spre tărâmul amintirilor.

În cele din urmă, evadarea îşi dovedeşte inutilitate. Dar mai grav este când constaţi, deodată, că nu mai ai de cine să fugi. Că trecutul te-a părăsit în cel mai barbar mod, că eşti singur, pierdut, că prezentul tău nu mai valorează nimic, oriunde te-ai duce.

Este poate ideea de bază a cărţii: că evadarea, libertatea, sunt bune doar atâta timp cât nu ai pierdut totul. Iar uneori, nişte lanţuri care te susţin în caz de furtună, sunt mai bune decât o barcă fără vâsle, care se pierde în gol.

„Vila Amalia” m-a cucerit. Mi-a satisfăcut o fantezie greu de pus în practică. Probabil fiecare dintre noi a visat la un moment dat să lase totul baltă. Să-şi taie părul,  să dea foc trecutului şi să se arunce într-un avion spre necunoscut. Ne lipseşte însă curajul, aşa că ne limităm la cărţi.

Amurgul zeilor stepei” diferă mult de romanele care l-au consacrat pe Kadare. Roman autobiografic, aparent lipsit de bogăţia de metafore şi imagini ce caracterizează, în general opera scriitorului albanez, „Amurgul zeilor stepei” mi s-a părut, totuşi, o carte valoroasă. Abordează teme care, pentru mine, reprezintă un element de noutate.

Romanul mi-a oferit răspunsul la întrebări nerostite. Niciodată nu i-am putut înţelege pe deplin pe scriitorii care, în anii comunismului, îşi dedicau talentul pentru a scrie lucrări lipsite de valoare, cu caracter propagandistic, înăbuşindu-şi, poate, adevăratele porniri.  „Amurgul zeilor stepei” descrie o lume căzută în haos. Boemii de odinioară au lăsat locul unor scriitori aspiranţi dezorientaţi, care se dedau la excese şi se lasă purtaţi de val. Devin instrumentele statului, luptă fară a şti măcar pentru ce luptă, critică şi se supun asemenea unor păpuşi mânuite de fire învizibile.

Personajul central al poveştii nu face abstracţie de la tiparul mai sus descris: lipsit de un ţel, el este doar unul dintre numeroşii studenţi străini de la Institutul Maxim Gorki din Moscova. Într-o vreme în care primele tensiuni dintre Albania şi Rusia se fac simţite, tânărul îşi trăieşte propria poveste înţesată de încertitudini, speranţe, crezuri.

Are o relaţie scurtă, dar intensă, cu Lidia Snieghina, însă povestea lor se termină în mod stupid, căzând pradă plictiselii şi dramatismului nejustificat. Şi totuşi Lidia rămâne în inima autorului. Dragostea lui pentru tânără supravieţuieşte anilor, naşte versuri şi frânturi de proză.   

O atenţie deosebită este acordată şi atmosferei din cercurile literare ale timpului. Ne sunt descrişi tinerii de la Institut, ne este prezentată o societate în plină fierbere, în plină revoltă. Acţiunea se desfăşoară în iarna în care Pasternak primea Nobelul pentru „Doctor Jivago”. Vestea are efectul unui trăsnet. În întrega Rusie au loc proteste, fiecare scriitor, scriitor aspirant sau orator de ocazie simte nevoia să spună ceva, să îşi exprime indignarea. Lui Pasternak i se oferă două alternative: să refuze premiul sau să aleagă exilul.

În paralel, tensiunile dintre Rusia şi Albania se amplifică. Scriitorul este forţat să plece. Plecarea lui distruge un mit: „albanezii nu îşi încalcă niciodată cuvântul dat”. Şi totuşi, Kadare o face. Părăseşte o femeie pe care a iubit-o fără să ştie, lasă în urmă o lume.       

„Amurgul zeilor stepei” mi-a plăcut mult. Este o carte care ne vorbeşte despre lumi în schimbare, despre vechi tradiţii care se dizolvă sub efectul prezentului. Ne transportă în Albania şi Rusia, ne face martori la o perioadă de întuneric în care valorile subzistă în cele mai imposibile forme sau nu mai există deloc. O epocă a incertitudinii, în care iubirea nu este sortită să se împlinească, un amurg lipsit de culoare, aceasta este, în mare, „Amurgul zeilor stepei”.