Lume de umbre …

Când am primit „Înscenarea lui Roger Murgatroyd” habar nu aveam la ce să mă aştept. Ştiam că e un roman poliţist şi atât. Informaţia în sine m-a făcut să fiu puţin … atentă. Romanele poliţiste bune sunt greu de găsit, iar cartea în cauză nu părea să se numere printre ele. Umor şi aventură: o combinaţie riscantă, care are toate şansele să se transforme în ceva de prost gust.

N-a fost aşa. „Înscenarea lui Roger Murgatroyd” s-a dovedit a fi un roman poliţist aproape desăvârşit. Stilul lui Adair se apropie mult de cel al lui Agatha Christie, însă rezultatul nu este o imitaţie, ci o creaţie originală, un roman care te atrage şi te ţine în suspans până la final.

Scenariul este unul clasic: o seară de Crăciun petrecută între prieteni îşi pierde din savoare în clipa în care Raymond Gentry apare în peisaj. Evenimentul în sine ar putea fi trecut cu vederea, însă Gentry nu pare să se integreze în atmosfera specifică sărbătorilor. Cumva, reuşeşte să strice cheful tuturor oaspeţilor, scoţând la iveală informaţii compromiţătoare din trecutul lor. Lucru firesc, devine cât ai clipi cea mai detestată personă din casă, însă înainte ca gazdele să poată interveni, Gentry este găsit mort. Întâmplarea, tulburătoare în sine, este aplificată de faptul că personajul este găsit într-o cameră închisă.

Căile de acces fiind blocate de căderile de zăpadă, oaspeţii trebuie să înfrunte trista perspectivă de a-şi petrece sărbătorile în casă cu un cadavru. Curând devine clar că asasinul nu poate fi decât unul dintre cei prezenţi. În aceste condiţii, decizia de a-l chema pe Trubshawe, un poliţist ieşit la pensie, este acceptată în unanimitate.

Trubshawe nu este tocmai genul de detectiv inteligent şi plin de sine promovat de literatură. Mai degrabă  tipicar decât spontan, el recurge la procedeul standard: interogarea oaspeţilor. Însă se loveşte de un zid: fiecare dintre cei prezenţi are ceva de ascuns, iar teama de a fi discreditat de ceilalţi este aproape mai mare decât aceea de a scoate la iveală un trecut incomod. În cele din urmă se recurge la o soluţie de compromis, interograrea în grup.

Scenele prezentate de autor în continuare sunt de-a dreptul savuroase. Personajele se dezvăluie treptat, fiecare scoate la lumină secrete şi suferinţe. Malpraxis, minciuni , infidelităţi, homosexualitate… Sunt poveşti care se împletesc, care au un numitor comun: Raymond Gentry, păpuşarul din umbră care se trezeşte stăpân de destine.

Apoi o nouă tentativă de crimă are loc: domnul ffolkes, gazda, este împuşcat.

Deşi evenimentul sperie pe toată lumea, el oferă şi cheia către dezlegarea misterului. Soluţia nu vine însă de la Trubshawe, aşa cum v-aţi aştepta poate, ci de la  Evadne Mount, o scriitoare de romane poliţiste aflată în vizită.

Câteva cuvinte despre Evadne Mount, personajul meu preferat din carte: scriitoare de succes, activă, şi mai degrabă curioasă decât temătoare, ea reuşeşte să fie mereu în centrul acţiunii. În ciuda imaginaţiei debordante, îşi  păstrează simţul proporţiilor şi este singura care întrezăreşte adevărul.

Ce nu mi-a plăcut la carte a fost finalul. A fost interesant, dar nu are acel „ceva” care te face să te întrebi cum de nu ţi-ai dat seama de adevăr până atunci.

Un aspect interesant a fost modul în care romanul a fost construit. Este original, însă în acelaşi timp este ciudat de familiar. Multe elemente amintesc de scrierile lui Agatha Christie. E ca un fel de glumă între cititor şi autor, simboluri care te fac să zâmbeşti cărţii cum ai zâmbi unui prieten vechi, pe care îl regăseşti schimbat, şi totuşi, în esenţa lui, la fel.

„Înscenarea lui Roger Murgatroyd” mi-a plăcut mult. Îmbină cu succes elemente ale romanului poliţist clasic cu un umor subtil, care nu încarcă, ci desăvârşeşte acţiunea. Vă recomand cartea cu căldură.

Se întâmplă în Timişoara: prima ediţie de “Lecturi Urbane” va avea loc vineri, începând cu ora 18.00 în Piaţa Unirii. Vă invit cu mic cu mare să ne alăturăm zecilor de cititori care, înarmaţi cu cărţi, impresii despre cărţi şi multă pasiune pentru lectură vor împânzi Piaţa, pentru a o transforma în cea mai mare sală de lectură în aer liber.

Totodată, dacă aveţi cărţi care vă prisosec, încă mai aveţi timp să le duceţi la una dintre cele 3 cutii de colectare existente (una la Universitatea de Vest, în Holul Mare, una în Irish Public House și una lângă sala de lectură a Bibliotecii Județene)

Mai multe detalii cu privire la eveniment găsiţi pe site-ul organizatorilor: http://timisoara.orasulciteste.ro/.

Leapşa care urmează vine în întâmpinarea unei vechi dorinţe, aceea de a vă povesti puţin despre prima mea experienţă în „lumea de umbre” pe care o iubesc atât.

Relaţia mea cu cărţile a fost mereu ceva mai specială, iar începuturile acestei iubiri, puţin ieşite din comun.  Nu mi-am petrecut anii de primară buchisind din „Poveşti nemuritoare” nici nu am idolatrizat-o pe Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici. Părinţii mei m-au învăţat încă de timpuriu să preţuiesc altfel de cărţi. La 3 ani, mama mi-a citit pentru prima dată din „Heidi”. A continuat cu romanele lui May iar în paralel tatăl meu m-a condus în lumea altui scriitor faimos: Jules Verne. Au fost lecţii bune, care mi-au trezit pasiunea pentru lectură şi m-au făcut să-mi doresc, la rândul meu, să citesc. Rezultatul a fost că pe la 7 ani puteam să citesc acceptabil. Ca un fel de „recomensă” ai mei mi-au dăruit o variantă ilustrată din „Cartea de aur a poveştilor nemuritoare”. M-am simţit amărâtă, nu asta îmi doream. Visam la cărţi „de oameni mari” pe care să le citesc cu sufletul la gură.

Cam în aceeaşi perioadă îmi formasem un alt obicei: citeam titlurile cărţilor din bibliotecă. Îmi lăsam privirea să colinde, silabiseam cu greu „Ma-rin Pre-da de-li-rul” şi altele asemenea, fără un scop anume, din simpla plăcere de a mă auzi citind. Aşa am dat într-o zi de ea, o carte mică şi destul de veche: „Cei mai frumoşi ani” – A.J. Cronin. Pe copertă eterna poză, parcă ruptă dintr-un film american, cu un el şi o ea. Titlul mi-a rămas în minte, m-a bântuit zile întregi. Când am deschis pentru prima dată cartea, am făcut-o cu sentimentul că comit un sacrilegiu. Citeam prima mea carte „de oameni mari”, o lectură pe care mama ar fi privit-o, poate, dezaprobator. Totuşi, ispita a învins. Citind „Cei mai frumoşi ani” am simţit fiorul primei iubiri. Intram într-o lume nouă, cu oameni care îndrăzeau să viseze, să îşi înfrunte părinţii, să fugă în lume de dragul unui ideal. L-am adorat pe Duncan şi i-am detestat mama. Am plâns de nenumărate ori. Începeam să înţeleg lucruri, iar atâtea altele mi se păreau de neînţeles: durerea, puterea unui om de a le alina… Finalul cărţii m-a surprins râzând şi plângând în acelaşi timp.

Asta a fost prima mea evadare. Apoi, pentru o vreme, am revenit la vechea mea matcă: basme şi alte „poveşti pentru copii” care erau deliciul mamei şi oroarea mea. Nu mai ştiu care carte a urmat.  Probabil ceva sugerat de tati. O fi fost „Zora cea roşie şi banda ei”? Sau poate ceva de Jules Verne, din vechea colecţie a bunicilor.  Nu mai îmi amintesc.  Ştiu doar că undeva prin clasa a 5-a am revenit la Cronin. L-am redescoperit şi l-am reîndrăgit. Apoi l-am clasificat drept „de prost gust” şi l-am uitat.

Vara trecută am dat întâmplător din nou peste „Cei mai frumoşi ani”. Nu am rezistat tentaţiei şi am recitit-o. Am regăsit gustul primei iubiri nealterat. La fel ca şi în trecut, au fost scene care m-au mişcat şi altele care m-au înfuriat.  Un lucru m-a surprins însă: că relativa maturitate dobândintă în ceva mai mult de un deceniu nu m-a făcut să privesc cartea cu… desconsiderare. „Cei mai frumoşi ani” a fost simbolul unui început. Prima dragoste, prima evadare … Prima încercare la care a fost supus „insitinctul” meu de cititor.  J

p.s. Mulţumesc Oanei pentru leapşă. O dau mai departe unei bloggeriţe care şi-a pierdut recenziile, nu şi pofta de lectură: Laurei.

În ultima vreme îmi place tot mai mult Marquez. Cu „Povestea târfelor mele triste” l-am descoperit pe autor într-o cu totul altă ipostază: cea de scriitor de romane de dragoste. Ştiu, ipoteza pare cam trasă de păr, dar cartea, complexă în ciuda dimensiunilor, mi s-a părut un minunat elogiu al iubirii, sentimentelor frumoase pe care nu e niciodată prea târziu ca să le descoperi.

În ziua în care împlineşte 90 de ani, Mudarra decide să îşi ofere o noapte de dragoste, poate ultima, cu o virgină. Apelează la o veche prietenă, patroana unui bordel, iar aceasta reuşeşte să-i ofere o tânără muncitoare, dispusă să se vândă pentru a-şi întreţine familia.

Pe când dificultăţile de ordin practic par a fi depăşite, pe plan emoţional Mudarra se afla abia la început de drum.  Un personaj care a trăit mereu singur, care s-a izolat întâi din dorinţă, iar apoi din comoditate, simte acum, la o vârstă înaintată, povara unei vieţi irosite.  Nu a iubit niciodată, nu a căutat niciodată împlinirea alături de o femeie. Sexul nu a avut conotaţii prea profunde: cu cine se nimerea, unde se nimerea.

Sub imperiul acestor sentimente, bărbatul se simte incapabil să îşi atingă fecioara. Stă alături de ea în pat, o priveşte dormind, o admiră dar nu poate să o facă a lui. Copila îi inspiră lui Mudarra tot ceea ce nicio femeie nu i-a inspirat în nouă decenii: dorinţa de a iubi, de a proteja, de a se oferi, de a da totul cuiva, fără a primi ceva în schimb. O numeşte pe fată Delgadina. O adoră în tăcere. Seară de seară, la adăpostul unei camere de bordel, Mudarra se culcă alături de muza lui. O priveşte dormind, îi citeşte poveşti sau îi pune muzică. Îi umple camera de tablouri. O cultivă fără a-i adresa o vorbă, o transformă fără să-şi dea seama în întrunchiparea unui ideal dorit, dar niciodată găsit.

În paralel, viaţa lui Mudarra se modifică sub imperiul sentimentelor. Se redescoperă ca scriitor. Articolele sale devin sursă de inspiraţie, entuziasmează tineretul, îl transformă pe personaj într-un fel de erou local, protector al iubirii şi al romantismului.

Când un asasinat are loc la bordel, Mudarra îşi vede iubirea distrusă în cel mai barbar mod: Delgadina dispare fără urmă. O caută disperat, făureşte, în minte, cele mai tulburătoare scenarii. Se reîntoarce în singurătate şi meditaţie. Acceptă ruina vieţii şi a sufletului său. Casa în sine devine, încet, încet, o ruină fără şanse de salvare.

Apoi Delgadina reapare, iar personajul se vede nevoit să lupte cu un ultim duşman, singurul pe care, până la vârsta lui, nu l-a cunoscut: gelozia.

Finalul este, în ciuda aşteptărilor, unul fericit. Utopicul devine realitate, la vârsta la care alţi oameni se gândesc la moarte, Mudarra abia începe să trăiască cu adevărat, să cunoască împlinirea pe plan sentimental.

Am spus la început că am perceput „Povestea târfelor mele triste” ca pe un roman de dragoste. Spuneam doar jumătate de adevăr. Romanul lui Marquez este, în egală măsură şi o meditaţie asupra destinului uman, asupra irosirii, în singurătate. Ideea centrală, aceea că omul nu se poate realiza decât prin iubire, nu este nouă, însă contextul în care este abordată diferă. Omul nu poate fi complet fără iubire. Trăieşte ani de zile, se iroseşte puţin mai mult cu fiecare secundă iar într-un final constată că totul nu este altceva decât o lungă căutare. Caută iubirea, caută un ideal. Când nu îl găseşte, îl proiectează asupra cuiva şi modelează idealul pe om. Delgadina de exemplu. E tânără, neprihănită, simplă. Şi totuşi, pentru un om care nu a învăţat să aleagă, din simplul motiv că nu a ştiut niciodată că i se cere o alegere, Delgadina este mai mult calea spre un scop decât un scop în sine. Venită să pună capăt unui şir de târfe triste, ea este incapabilă să sesizeze absurdul propriei situaţii. Este un corp în mişcare şi atât. Numele, caracterul ei sunt proiecţii… Dar poate că la asta se rezumă iubirea în general: la un şir de proiecţii perfecte, asupra unor oameni imperfecţi.

În urmă cu aproximativ un an vă povesteam despre prima mea „întâlnire” cu Simenon şi al lui faimos Maigret. Departe de a fi entuziasmată de autor, l-am clasificat atunci drept previzibil, iar cărţile, lipsite de savoare. A urmat o nouă încercare cu „Pisica”, roman pe care l-am abandonat după primele zece pagini. „Memoriile lui Maigret” le-am achiziţionat mai mult din impuls, cu ocazia târgului Gaudeamus. Am pus-o pe raft şi am abandonat-o, cu gândul să o citesc cândva, într-un viitor incert. Însă cartea avea alte planuri cu mine…

Cunoaşteţi acele seri de vineri ploioase, când nimic nu te atrage mai mult decât perspectiva unor ore de linişte, petrecute în pat, cu o carte în braţe? Pe un astfel de fundal s-a desfăşurat al treilea act al „idilei” mele cu Simenon. Ceea ce se anunţa o dramă, s-a dovedit, în final, o poveste cu final fericit. „Memoriie lui Maigret” m-a cucerit din prima clipă, deşi nu se încadrează în tiparul meu obişnuit de lecturi. Cartea nu este un roman poliţist, ci un roman despre poliţişti şi despre autorii de romane poliţiste.

Maigret cel „real” poveşteşte despre Maigret eroul romanelor lui Simenon. O clarificare care, din spusele personajului, nu vine din dorinţa de a-l discredita pe Simenon, cât pentru a aduce la lumină anumite realităţi pe care autorii de romane poliţiste au tedinţa, în general, de a le trece sub tăcere. Maigret nu ne vorbeşte despre cazuri palpitante, nu asistăm la anchete întortocheate sau urmăriri palpitante. Personajul ne poveşteşte o viaţă. Viaţa lui, viaţa oricărui alt poliţist…

Născut într-un sat, Maigret nu este altcineva decât un copil cu un destin previzibil. Creşte la ţară, apoi, după moartea tatălui, la nişte rude. Devine poliţist mai mult din întâmplare decât din vocaţie. Sfârşeşte prin a se îndrăgosti de meserie. Îşi întâlneşte soţia într-un fel mai degrabă umilitor decât romantic. Se căsătoreşte, dar nu are niciodată copii. Se izolează de nişte rude prin alianţă care nu îi iartă niciodată originea modestă. Rezolvă cazuri, se implică în lupte fără sorţi de izbândă. Rămâne, mai presus de toate, un poliţist, pasionat de meserie, permanent în alertă, chiar şi în timpul liber.

Într-un moment oarecare al vieţii, îl întâlneşte apoi pe Georges Simenon, un tânăr scriitor de romane poliţiste. Îl introduce în secţie, îi sprijină fără entuziasm munca de cercetare. Peste noapte se trezeşze erou de roman. Redus la o caricatură de om fără trecut sau viitor, gras şi demodat, atotprezent şi atotputernic, Maigret cel real începe o luptă fără sorţi de izbândă. Este lupta unui om obişnuit împotriva unui alter ego ce îi falsifică viaţa. Maigret începe să scrie nu pentru a nega, nici pentru a umili sau modifica, ci doar dintr-o încercare disperată de a salva adevărul. Relatarea este lipsită de dramatism, nu asistăm la vreun război ciudat între Maigret şi Simenon. Şi totuşi, ceva trece de frontiera hârtiei: o urmă de antipatie, greu înăbuşită, un fior de revoltă al fiinţei, împotriva propriului ei creator.

„Memoriile lui Maigret” mi-a plăcut la nebunie, poate şi pentru că aruncă o altă lumină în viaţa personajelor de romane poliţiste. Am sfârşit prin a înţelege că un autor este un înşelător de mare clasă, că singura lui şansă de a părea veridic, este să falsifice adevărul. Imaginaţi-vă un caz real … Zeci de poliţisti forfotind, birocraţie, tergiversări. O perspectivă deloc palpitantă, care prin mâna unui scriitor se transformă. Poliţiştii devin un personaj omniprezent, fie că se numeşte Maigret, Poirot sau Miss Marple. Acţiunea se reduce la câteva săptămâni, cel mult. Mici falsificari, fără de care romanul poliţist ar fi lipsit de savoare.

„Memoriile lui Maigret” merge citită poate înainte oricărui roman poliţist. Cartea deschide ochii cititorului, îl face capabil să accepte o nouă lume, să facă distincţia dintre ficţiune şi realitate şi să o îmbărţişeze apoi, cu entuziasm, pe cea din urmă.

A venit şi-a trecut târgul de carte Gaudeamus. Cum era de aşteptat, am aterizat şi eu pe-acolo (deh, avantajul de a trăi într-un oraş mare). Iar rezultatul acestui de shopping mult premeditat arată cam aşa: 12 cărţi cumpărate. Pe unele mi le doream, pe unele le-am văzut şi n-am putu rezista, dar ca de obicei m-am lăsat şi puţin dusă de val şi am investit în câteva romane despre care nu am nicio informaţie.

Iată şi lista cărţilor (ordine aleatoare)

1. Verişoara mea Rachel – Daphne du Maurier (o căutam de mult timp şi nu am lăsat să-mi scape ocazia)
2. Omul care era Joi- G.K. Chesterton (cumpărată dintr-un impuls de moment. Rămâne de văzut dacă m-am înşelat sau nu)
3. Badenheim 1939-Aharon Appelfeld
4. Şantierul-fantomă – Juan Carlos Onetti
5. Grasă şi proastă – Rodica Ojog-Braşoveanu (vechea mea dragoste pentru scriitoare loveşte din nou)
6. Fabrica de mătase- Tash Aw (descrierea de pe copertă m-a convins)
7. Portocalele nu sunt singurele fructe – Jeanette Winterson (una din cărţile pe care mi le doream de mult timp)
8. Vechiul oraş imperial- Yasuri Kawabata
9. Spionaj la mânăstire – Rodica Ojog-Braşoveanu
10. Un pension de domnişoare – Charlotte Bronte
11. Christine – Stepehen King (ar fi timpul să citesc şi ceva de el)
12. Memoriile lui Maigret – Georges Simenon (da, am decis să-i mai dau o şansă şi nu am regretat)

Cât despre edituri, Humanitas şi Nemira au fost, din punctul meu de vedere, cele mai bine reprezentate: multe oferte bune, şi, element de absolută noutate, vânzători care chiar se pricepeau să recomande cărţi. De Polirom (de fapt, câteva cutii cu cărţi de la editură) am dat cu mare greutate, însă a meritat: preţuri mici şi cărţi grozave. Marea dezamăgire a fost Rao. Ofertă limitată (în mare cărţi de senzaţie din categoria „Twilight” şi compania) şi preţuri imposibile.

Impresia lăsată de târg a fost una favorabilă. Abia îl aştept pe cel de anul viitor.

De „Muzica unei vieţi” am auzi pe blogul Mădălinei. Recenzia ei, mi-a rămas întipărită în memorie poate şi pentru că în aceeaşi perioadă şi eu îi descopeream pe Makine, cu „Fiica unui erou al Uniunii Sovietice”. Mi-am propus atunci să citesc mai mult de autor, aşa că recomandarea în cauză a picat numai bine.

Acţiunea se desfăşoară în Rusia postbelică, într-o lume în care întreaga existenţă poată pecetea resemnării şi a fatalismului: „De altfel, din ce-i făcută viaţa în oraşele ca ăsta, la mii de kilometrii de civilizaţie? Din aşteptări, resemnări, căldură jilavă în pâslari. Iar gara asta asediată de viscol nu-i decât rezumatul istoriei acestei ţări. A naturii sale profunde. Spaţii ce fac să pară absurdă orice tentativă de a acţiona. Exces de spaţiu care înghite timpul, nivelează toate termenele, toate duratele, toate proiectele. Mâine înseamnă „poate, cândva”, când spaţiul, zăpezile, soarta o vor îngădui. Fatalismul…”

Într-o gară pierdută undeva în zona asiatică a Rusiei, viscolul îşi face de cap. Mase umane aşteaptă cu resemnare trenuri întârziate. Se îngrămădesc, mănâncă, dorm, resemnaţi, mulţumiţi de culcuşul improvizat de hârtii de ziar. Într-un colţ, un narator blazat meditează la toată această irosire. Apoi, de undeva, se aude un pian, începe o poveste …

O istorie care are toate şansele la un happy-end se transformă într-o dramă de proporţii. Alexei, un pianist debutant, logodit şi cu un viitor frumos în faţă, se trezeşte deodată singuri într-o Rusie ostilă. Cu părinţii areştati, el însuşi devenit fugar, Alexei înfruntă un destin sumbru, în care războiul nu este o nenorocire, ci o şansă. Refugiat în altă ţară, fără puterea de a scăpa vreodată de statutul de duşman al patriei, personajul decide să îşi schimbe identitatea. Lucru simplu, printre atâţia soldaţi morţi. Devine el însuşi un combatant, colindă păduri şi râuri înroşite de sânge, cunoaşte moartea, mizeria, săvârşeşte acte de bravură.

Războiul se termină fără ca viaţa personajului să capete cât de cât contur. Devine protejatul şi şoferul generalului căruia îi salvase viaţa, însă, prizonier al unei false identităţi, nu face niciodată saltul către un destin propriu, nedirijat de alţii. Până când se îndrăgosteşte de Stella, fiica generalului. Sau poate nici nu se îndrăgosteşte? Poate doar se simte atras de perspectiva unei poveşti născute pe acorduri de pian. Sau poate nu mai simte nimic. Devine învăţăcelul neexperimentat pe care Stella, în momentele ei jucăuşe, îl învaţă să cânte la pian. Un pianist învăţând să cânte… Iată numai unul dintre absurdităţile pe care războiul le-a născut. Apoi soseşte var, iar perspectiva unei romanţe cu un soldat plin de cicatrici îşi pierde din strălucire pentru Stella. Se logodeşte cu un bărbat de nivelul ei. Alexi se resemnează, sau crede că o face. Cândva urmează noaptea logodnei. Prezent într-o anticameră, personajul, redus la statutul de simplu şofer al oaspeţilor, aşteaptă. Apoi însă, un pian schimbă totul. Rasună o muzică, ultima poate. Muzica unei vieţi…

Cartea mi-a plăcut, m-a atras prin tragismul ei lipsit de spectaculos. Cartea e tristă, însă nu revoltă. Vorbele lui Makine te modelează, devii la rândul tău rus, prizonier al fatalismului. Accepţi moartea, şi lucruri mai rele decât ea. Ai senzaţia că le înţelegi infinitatea de nunaţe. Totuşi, un lucru rămâne de neînţeles: cum au putut artişti, aceste firi sensibile şi pline de har, să supravieţuiască, să se transforme, să se abrutizeze, rămânând, în acelaşi timp, sufleteşte, aceiaşi. Makine nu ne oferă răspunsul. El doar ne povesteşte, şi o face într-un fel minunat.

Tomata cu Scufiţă mi-a trimis o leapşă foarte interesantă, referitoare la lecturile mele din acest an. În 2010 mi-a mers prost, foarte prost. Am avut o pauză destul de lungă de lectură, iar acest lucru nu a rămas fără consecinţe: doar 38 de cărţi citite în 5 luni. Oricum, trecând peste asta, pot măcar să mă bucur că, în mare, am dat de cărţi bune şi am descoperit încă câţiva autori valoroşi. Revenind la leapşă, ea arată cam aşa:

1. Câte cărţi ai citit până acum în 2010?

38. Slăbuţ, ţinând cont că pe anul 2010 mi-a propus să citesc în jur de 100 de cărţi. Oricum, sper să îmi măresc ritmul de lectură peste vară  .

2.Câte cărţi de ficţiune şi câte de non-ficţiune?

Am citit doar cărţi de ficţiune.

3.Care e proporţia de scriitori bărbaţi vs. femei?

20 de bărbaţi şi 8 femei

4. Care e cartea preferată citită până acum în 2010?

„O mie de monede de aur”- Ruthanne Lum McCunn .

5. Care e cartea care ţi-a plăcut cel mai puţin până acum în 2010?

„Sfârşitul unei iubiri”-Graham Greene . Atât de plictisitor …

6. Ai început vreo carte şi n-ai putut să o termini?

Da, „Spre far” de Virginia Woolf. Nu e o carte rea, dar nu m-a prins într-un moment prielnic. Probabil voi reveni asupra ei ceva mai târziu, în cursul acestui an.

7. Care e cea mai veche carte citită?

„Doamna Bovary”-Gustave Flaubert

8. Dar cea mai nouă?

„Igiena asasinului” –Amelia Nothomb

9. Cel mai lung şi cel mai scurt titlu?

Cel mai scurt : „Noi”-Evgheni Zamiatin

Cel mai lung: „ În căutarea unei voci din depărtare”-TaichiYamada

10. Cea mai lungă şi cea mai scurtă carte?

Cea mai lungă: „Pasărea Spin”- Colleen McCullough

Cărţi scurte am citit mai multe, dar cred că „Năvala apelor” de Evgheni Zamiatin bate toate recordurile.

11. Câte cărţi împrumutate şi /sau de la bibliotecă?

Cam 25 de cărţi împrumutate (trăiască biblioteca Universităţii de Vest  ) şi 13 din biblioteca personală.

12.Câte cărţi citite sunt traduceri?

37 din 38 …

13. Care e cel mai citit autor anul acesta?

Agatha Christie

14. Ai recitit vreo carte?

Anul acesta nu. Am avut o tentativă de a reciti „Contract de căsătorie” a lui Gardonyi Geza, însă am renunţat după ce am constatat că aproape că ştiu cartea din memorie

15. Care e personajul preferat din cărțile citite până acum în 2010?

Polly Bemis, din „O mie de monede de aur”

16. Ce ţări ai vizitat prin cărţile citite?

Germania, Rusia, Grecia, Japonia, România, Australia, Italia,  Anglia, Spania, Imperiul Otoman, Franţa

17. Ce carte nu ai fi citit dacă nu ţi-ar fi fost recomandată?

„O mie de monede de aur”, noroc cu Runia care m-a ajutat să descopăr un roman superb

8. Ce scriitori descoperiţi în 2010 ai vrea să citeşti mai mult?

Andrei Makine şi Gabriel Garcia Marquez. Ah, da, şi puţin Kadare …

19. E vreo carte a cărei lectură îţi pare rău că ai amânat-o?

Nu. Încă mai cred că fiecare carte „te găseşte” la momentul potrivit.

Leapşa merge mai departe către Runia, Oana, Trifoi cu patru foi şi Cinabru.  :)

După Elena Ferrante, este rândul altei scriitoare de origine italiană să mă surprindă în mod plăcut. Mă refer aici la Milena Agus, care, într-o carte de dimensiuni neglijabile, a reuşit totuşi performanţa de a mă emoţiona.

„Mal di pietre” m-a atras în primul rând datorită ambiguităţii titlului. În materie de italiană (respectiv sardă) stau destul de prost, aşa că nu mică mi-a fost uimirea când am aflat că titlul, căruia îi atribuisem în mintea mea o sumedenie de semnificaţii romantice, înseamnă, de fapt, pietre la rinichi. Absurd, şi totuşi cuprinzător, el reflectă unul dintre ideile de bază ale micii cărticele: rolul hazardului în viaţa oamenilor. Totul începe de la o boală. Sau poate de la o femeie. O femeie care visează la dragoste, care îşi canalizează întreaga pasiune, întreaga încărcătură sufletească spre atingerea acestui ideal suprem. Se comportă ca o nebună şi este calificată ca atare. Stigmatizată, compătimită, ignorată, dar niciodată iubită, tânăra este în cele din urmă luată de soţie. Mariajul este, cel puţin în primii ani, unul de formă. Cei doi soţi coabitează, dar se evită. Sentimentele romantice nu au ce căuta într-o relaţie născută din compasiune pe de o parte, şi resemnare pe de altă parte.

O relativă apropiere apare într-un mod absurd: femeia se oferă să fie târfa soţului, pentru ca acesta să poată economisi banii cheltuiţi la casa de toleranţă. Trupurile se unesc, minţile şi sufletele rămân, în continuare, despărţite.

Apoi femeia pleacă să se trateze de pietre la rinichi într-o staţiune. Singură, departe de un mediu cunoscut, ea face singurul lucru firesc: se îndrăgosteşte. Obiectul acestui sentiment îl reprezintă Veteranul. Interesant este că personajul nu epatează prin nimic, decât, poate, prin sentimentul de însingurare pe care întreaga sa făptură îl degajă. Cei doi au o relaţie scurtă, dar intensă. Nouă luni după aceea, femeia naşte un băiat. „Normalitatea” îşi intră astfel definitiv în drepturi în cuplu. Anii trec, oamenii îmbătrânesc. Femeia devine Bunica, fiul ei, un pianist celebru. Apare o altă femeie, Mama. Apoi încă una, Nepoata.

Cândva, nepoata începe să povestească. O poveste simplă, despre o Bunică nebună, care a îndrăznit să viseze, să iubească şi să spere şi a sfârşit în resemnare. Despre un tată care nu a iubit nimic în afară de muzică. Despre o mamă ce şi-a pierdut tatăl de două ori. Despre un Veteran care a dispărut în negura anilor…. Peste toate acestea se aşterne praful timpului. Sau nu. Pentru că fix în clipa în care cititorul este cucerit de ritmul paşnic al trecerii anilor, realitatea apare de după un zid. Faptelor reale le pasă prea puţin de metafore… Şi totuşi, farmecul nu dispare. De ce? Poate pentru că cele mai frumoase poveşti de iubire sunt cele care nu se împlinesc niciodată, care lasă în urmă doar un lung şir de „ce-ar fi fost dacă” plin de semnificaţii.

„Mal di pietre” m-a cucerit. Are atâtea semnficaţii, surprinde atâtea nuanţe ale vieţii încât nu poţi decât să o califici drept o carte de suflet.

Cu Amelie Nothomb am luat ţeapă. Ştiu, e vulgar, nu ţine de limbajul meu obişnuit, dar asta este impresia pe care mi-a lăsat-o cartea.  Asta în ciuda faptului că nu îmi făcusem prea mari speranţe cu privire la roman. Când vine vorba de scriitori celebrii, am tendinţa de a fi de două ori mai circumspectă. Prin urmare, nu m-am aşteptat la nimic.

Cam prima jumătate a cărţii mi s-a părut interesantă, chiar dacă puţin previzibilă. Povestea are în centrul ei pe Pretextat Tach, un scriitor laureat al premiului Nobel. Deşi se bucură, cel puţin teoretic, de apreciere internaţională, Tach trăieşte complet izolat de lume. Puţini sunt cei care ştiu măcar cum arată. Când, la 83 de ani, scriitorul anunţă că este bolnav de cancer, jurnaliştii încep să se „lupte” pentru a-i putea lua un interviu. Însă Tach  nu este exact persoana care să se facă gesturi caritabile. În cele din urmă, el acceptă să acorde o întrevedere la cinci jurnalişti.

Să ne ocupă puţin de Pretextat Tach. După cum probabil v-aţi dat seama deja, el se încadrează în tipologia bătrânilor acriţi de viaţă, care ţin morţiş să îi termine psihic pe ceilalţi, şi fac acest lucru cu cea mai vie satisfacţie. Mai mult însă, personajul nostru este obez, chel, urât mirositor. Pornind de la acestă scurtă descriere, este lesne de închipuit cum decurg întâlnirile cu jurnaliştii. Tach nu iartă nimic, îşi bate joc de ideile preconcepute, de frazele-stas şi concluziile pripite, de replici cu caracter definitiv şi orice altă armă pe care sărmanii reporteri ar îndrăzni s-o folosească.   Curând devine clar că întâlnirile cu jurnaliştii nu sunt altceva decât ocazii pentru scriitor să se amuze, un teribil duel al cuvintelor în care există un singur câştigător: Tach.

Asta până când (iar acesta este locul unde, din punctul meu de vedere, Amelie Nothomb şi-a ratat cartea) în scenă apare Nina, o tânără jurnalistă foarte… diferită. Sau cel puţin aşa doreşte să fie. Căci  ceea ce ar fi trebuit să iasă un personaj puternic, nu este altceva decât o femeie care îndrugă replici parcă luate dintr-un film de prost-gust. Deznodământul este previzibil: Nina, justiţiara, demască o crimă din tinereţe a lui Tach, îl face să pară ridicol, să îşi pună la îndoială propriile concepţii despre realitate. Scriitorul, pe de altă parte, acel monstru insensibil fidel unei iubiri din tinereţe, se îndrăgosteşte subit de Nina însă sfârşeşte tragic.

Citatul cu care se încheie cartea mi-a plăcut, poate şi pentru că am redescoperit tonul de la începutul romanului: „De nepătruns sunt căile care duc la Dumnezeu. Şi mai de nepătruns, cele care duc la succes. După acest incident, oamenii se aruncară pur şi simplu asupra operelor lui Pretextat Tach. Zece ani mai târziu, era deja un clasic.”

Aşa cum am spus la început, cu „Igiena asasinului” n-am avut noroc. Cartea e previzibilă, cuvintele personajelor aduc a replici „ieftine”din filme, iar ideea din ultima partea a cărţii e uzată. Nu mi-a plăcut. Am vrut să cunosc o scriitorare apreciată şi am dat de o autoare de romane de prost-gust. Poate am început cu romanul greşit, iar Amelie Nothomb scrie cu totul altfel în general.  Pentru moment însă, sunt dezgustată şi atât.