Lume de umbre …

Când am început „Verişoara mea Rachel”, am pornit cu idee clară: aceea de a redescoperi peisajele care m-au fermecat în „Rebecca”. Nu cred că există om care, citind „Rebecca”, a putut să rămână indiferent la magia exercitată de Manderley, casa de pe marginea mării, atât de încărcată de mister şi farmec.

Ce m-a determinat în prima fază să citesc „Verişoara mea Rachel” a fost tocmai faptul că întreg cadrul poartă amprenta aceluiaşi peisaj care a inspirat şi „Rebecca”. În privinţa asta, am rămas dezamăgită. Imaginile vizuale nu frapează, marea devine o prezenţă vagă şi nicidecum o entitate atotprezentă. Lumea descrisă în roman este populată de personaje decolorate, lipsite de vigoare. „Rebecca” inspira energie. „Verişoara mea Rachel” miroase a câmp şi a zile leneşe de vară.

Interesant este faptul că, în ciuda acestei impresii prea puţin favorabile, romanul a reuşit să mă captiveze. O carte nu trebuie să semene cu alta pentru a te atrage. „Verişoara mea Rachel” nu m-a cucerit nici prin peisaj, nici prin personaje. Totuşi, cartea are acea notă specifică stilului lui Daphne du Maurier, o doză de mister bine proporţionată, care te face să nu mai laşi romanul din mână.

Rămas orfran din copilărie, Philip Ashley este crescut de către vărul său Ambrose. Relaţia dintre cei doi este foarte strânsă. Au preocupări comune, impart aceeaşi viaţă lipsită de complicaţii, se aseamănă atât la fire, cât şi la chip.

Când Ambrose pleacă într-o călătorie în Florenţa, nimic nu pare să prevestească întâmplările ce vor urma. Nici întârzierile repetate ale vărului său nu îl alarmează pe Philip. Apoi cade „bomba”: o scrisoare, în care Ambrose îşi anunţă căsătoria cu o rudă îndepărtată, pe nume Rachel. Evenimentul, pe cât de neaşteptat, pe atât de binevenit, provoacă agitaţie în comunitatea unde locuieşte Ambrose. Singurul care nu poate să guste noutăţile este Philip. Pentru el, Rachel este o rivală, un element perturbator care va distruge pentru totdeauna armonia de pe moşie. Antipatia tânărului se transformă în teamă în clipa în care îi parvin câteva scrisori incoerente de la vărul său.

Philip pleacă în Florenţa. Sosit acolo, află că vărul său a murit, iar Rachel a dispărut fără urmă. Revine în Anglia şi se străduieşte să ia locul vărului său. Dar tocmai când lucrurile par să se aşeze, Rachel apare din nou, de data aceasta în postura de văduvă îndurerată, care a bătut drumul până în Anglia pentru a returna lucrurile soţului ei.

Contrar aşteptărilor, Philip nu poate să o urască pe Rachel. Femeia îl cucereşte. Are umor, e plină de compasiune şi înţelegere. Previzibil, Philip se îndrgăsteşte de verişoara sa. Dar ca un ghimpe în inimă, îndoielile în chinuie. Noi misive din parte lui Ambrose apar. Scrisori aşternute cu puţin timp înainte de moarte aruncă o lumină nou asupra femeii. Şi-a omorât Rachel bărbatul? Este imaginea de femeie lipsită de ambiţie doar o mască, menită să ascundă un om lipsit de scrupule? Până la final, adevăratul caracter al femeii rămâne un mister.

Philip, pe de altă parte, este mult mai previzibil. Asemenea unui adolescent care cunoaşte pentru prima dată dragostea, el devine orb şi surd la vocea raţiunii. Oscilează între extreme, sfidează normele şi suportă consecinţele comportamentului său nesăbuit.

Finalul se aseamănă mult cu cel din „Rebecca”. Un personaj ajuns la bătrâneţe priveşte înapoi în trecut şi îşi aminteşte. Timpul a trecut, au rămas doar îndoielile. Ele, şi un gol într-un fotoliu.

Vă povesteam într-o postare anterioară de prima mea întâlnire cu Vonnegut. La acea vreme nu eram tocmai încântată de scriitor. Primele pagini din „Abatorul cinci” mi se păreau atunci cam fără sens. Consecventă ca de obicei în ale lecturii, am reuşit să duc romanul până la capăt, şi nu regret. Mi-a luat ceva timp până să mă obişnuiesc cu stilul narativ, dar a meritat efortul.  Şi, contrar aşteptărilor, romanul de referinţă a lui Vonnegut mi s-a părut în final excelent. Îţi pune nervii la încercare dar este în acelaşi timp o experienţă literară unică.

Se vrea un roman anti-război şi convinge. Nu prin imagini şocante, nici prin cuvinte de circumstanţă. „Abatorul cinci” te transformă într-un participant lipsit de idealuri, într-un copil aruncat prea curând într-o lume a cărei cruzime nu e nici măcar în stare să o  priceapă. Subtitlul romanului devine astfel cum nu se poate mai potrivit: „Cruciada copiilor” .

Romanul este povestea unui personaj ciudat. Billy Pilgrim este exact genul de om pe care l-ai cataloga drept inofensiv, lipsit de imaginaţie şi, într-o anumită proporţie, puţin ridicol. Un om pe care îl aşteaptă o viaţă liniştită, lipsită de senzaţional. Însă soarta ţine prea puţin cont de etichete. Căci viaţa lui Billy este marcată puternic de două evenimente: razboiul şi întâlnirea cu tralfamadorienii, o populaţie extraterestră.

În ziua în care este răpit de tralfamadorieni, Billy Pilgrim se află în acel punct al vieţii în care nimic nu mai poate merge prost. A supravieţuit războiului, a încheiat o căsătorie avantajoasă, a adus pe lume doi copii, e un om de afaceri respectat. Şi, deodată, o populaţie extraterestră consideră că Billy ar da excelent într-un zoo de pe altă planetă, alături de un star porno.

Cu pasivismul care îl caracterizeză, Billy acceptă răpirea drept ceva normal. De altfel, este fascinat de modul de gândire al extratereştrilor. Pentru aceştia, moartea nu există.  Clipa se conservă, orice fiinţă trăieşte în paralel mai multe faze ale existenţei. Fericirea devine astfel ceva uşor de obţinut. Nu trebuie decât să revii într-o clipă oarecare din trecut, să retrăieşti ceea ce îţi face plăcere. Nici morţii nu trebuie jeliţi, în fond, în alt timp, ei încă mai există.

Dar Billy primeşte mai mult decât o filosofie utilă. Personajul dobândeşte în acelaşi timp abilitatea de a călători în timp, de a retrăi la infinit anumite momente-cheie ale vieţii lui. Astfel Billy ajunge să retrăiască războiul. Nu cronologic, ci sub formă de „flash-uri”. Revede primele zile pe front, clipa când a fost luat prizonier de germani, atmosfera din închisori. Cândva în cursul războiului, ajunge la Dresda. Alături de alţi prizonieri este cazat într-un abator. Abatorul cinci. Este pus să lucreze la o fabrică, şi se achită de această obligaţie onorabil. Apoi însă, Dresda este bombardată, şi un oraş întreg dispare sub dărâmături.

Este parte din roman care m-a impresionat cel mai mult. Un oraş animat, ferit în mare măsură de distrugerea provocată de război, dispare peste noapte. Şi odată cu el, sute de oameni. Rămâne un peisaj sinistru pe care autorul îl compară, nu fără motiv, cu întinderile prăfuite şi lipsite de viaţă de pe lună. Dar ce-i mai rău abia acum vine. Căci sub mormane de praf şi moloz zac oameni, mulţi morţi chiar în poziţiile în care îi suprinsese asediul.

Finalul cărţii este deschis. Dacă povestea războilui este, în mare măsură credibilă, nu la fel se întâmplă şi cu cealaltă parte a istoriei, în care un om închis într-o grădină zoologică pe Tralfamadore descoperă noi feluri de a privi existenţa. Pentru mine, această parte a cărţii (deşi parte este impropriu spus, în condiţiile în care istoriile se întrepătrund) este mai degrabă un pretext. Tralfamadorienii ne învaţă să ne resemnăm. Nu în manieră umană, e drept. Pentru oameni timpul e limitat. Dar anumite lucruri se aplică indiferent de timp, spaţiu, planetă. Resemnarea este o lecţie pe care trebuie să o învăţăm cu toţii.

„Să-mi dea Domnul puterea de-a accepta ce nu pot schimba, curajul de-a schimba ce pot şi înţelepciunea de-a pricepe ce pot şi ce nu pot.”

În mod cert nu am citit  „Portocalele nu sunt singurele fructe” la momentul potrivit. De fapt, nu cred că există un moment potrivit pentru a citi această carte, cel puţin în cazul meu nu. Cărţile despre religie şi fanatici au marele dar să mă irite la culme. Romanul acesta, cu atât mai mult. Teribil de actual, el mi-a readus în memorie toate prostiile care au loc şi în ziua de azi în numele religiei.

Romanul, în mare măsură autobiografic, surprinde viaţa dintr-o familie de protestanţi extrem de activi. Mama cel puţin bate toate recordurile în materie de fanatism, rigiditate în gândire şi ignoranţă.

„Lumea [ei] se împărţea în prieteni şi duşmani.

Duşmanii erau:

Satana (în multiplele-i înfăţişări)

Vecinii de alături

Sexul (în multiplele-i înfăţişări)

Trântorii

Prietenii erau:

Dumnezeu

Câinele nostru

Tanti Madge

Romanele lui Charlotte Bronte

Insecticidele”

Dată fiind repulsia pentru sex, cel mai convenabil pentru această viitoare mamă devotată de dovedeşte, bineînţeles, adopţia unui copil. Aşa intră în familie Jeanette, o tânără hărăzită, încă de la naştere, misionarismului (încă o hachiţă a minunatei mame).

Lucru aproape firesc, un asemenea mediu nu poate naşte decât inadaptaţi. Întreaga  copilărie a lui Jeanette este influenţată de acest statut aparte. Îndoctrinată şi supraturată de exemple biblice, ea are dificulţi imense în a de adapta la şcoală şi la orice alt mediu diferit de comunitatea religioasă din care face parte. În clipa în care încearcă să se schimbe, constată că lumea deja nu mai e dispusă să o primească. Profesorii, colegii, oamenii din oraş, cu toţii o resping, o evită. Înţelegere găseşte doar la membrii cultului.

În cadrul bisericii, Jeanette reuşeşte să se identifice, devine un membru activ, viitor misionar de succes. Până în clipa în care cunoaşte dragostea faţă de o altă fată. Deşi perfect conştientă că ceea ce face contravine normelor, tânăra se lasă dusă de val. Pentru ea, iubirea, indiferent ce formă îmbracă, este un dar divin. Din păcate, membrii comunităţii nu împărtăşesc această viziune. Deconspirată, Jeanette trebuie să facă o alegere: să se căiască sau să îşi croiască singură destinul. Alege prima variantă, însă nu poate renunţa cu desăvârşire la felul ei de a fi. Repetă „greşeala” şi este definitiv ostracizată. Părăseşte oraşul, familia adoptivă, de fapt, întreaga ei lume, şi o ia de la capăt.

Timpul domoleşte tot. Revolta, ura, durerea. Scena finală a romanului surprinde o scenă familiară: Jeanette revenind acasă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Descoperă o comunitate distrusă de vicii, în care singurul membru fidel a rămas mama.

„Portocalele nu sunt singurele fructe” nu mi-a plăcut. Romanul în sine e bun, tema bine aleasă, frumos exemplificată. Dar până la urmă calitatea unui roman este în strânsă legătură cu sentimentele pe care le trezeşte în inima cititorului. Mie mi-a trezit scârbă, repulsie, ură. Poate că alţi oameni, mai puţin implicaţi emoţional vor aprecia cartea. Eu însă, nu pot.