Lume de umbre …

Există cărţi în privinţa cărora e mai bine să fi avertizat, altfel rişti să nu le acorzi circumstanţe atenuante. Norocul meu a fost că, în clipa în care am început să citesc „Prinţesa gheţurilor”, ştiam cu ce urma să mă confrunt. În caz contrar, probabil aş fi ratat un roman reuşit.

Care e problema cu cartea? Seamănă extraordinar de mult cu „Bărbaţii care urăsc femeile” de Stieg Larsson, atât din punct de vedere al temei, cât şi al cadrului. Ambele romane dezgroapă secrete din trecut şi au în centrul lor oameni simpli, dar tenace. Dar nu e doar asta. Ceea ce m-a făcut să „conectez” instantaneu cele două romane a fost senzaţia de deja-vu pe care am avut-o nu de puţine ori, citind „Prinţesa gheţurilor”. Anumite pasaje par pur şi simplu rupte din „Bărbaţii care urăsc femeile”. Partea interesantă este, că, în ciuda zecilor de asemănări, niciodată nu m-am simţit tentată să contest originalitatea unuia din cele două romane. Ambele sunt cărţi „cu miez”, pornesc de la un nucleu diferit care ulterior evoluează asemănător.

Personajul central al cărţii este Erica Flack . Întoarsă în oraşul natal, Fjällbacka, ea încearcă să se „vindece” după decesul recent al părinţilor ei. Dar oraşul, odinioară atât de liniştit, îi rezervă o surpriză îngrozitoare: la scurt timp după sosirea Ericăi, prietena acesteia din copilărie, Alex Wijkner, este găsită moartă. Întinsă în cadă, înconjurată de gheaţă şi sânge, defuncta oferă o imagie cutremurătoare.

Ipoteza de la care se porneşte iniţial este cea a suicidului. Dar cumva, Ericăi îi vine greu să accepte această idee. Deşi prietenia dintre ea şi Alex se încheiase cu ani în urmă, femeii îi este greu să rămână pasivă. Decide să întreprindă o investigaţie pe cont propriu, iar eforturile ei nu sunt în van. În clipa în care, aflându-se în casa prietenei ei, Erica surprinde un necunoscut controbăind printre lucruri, ea are certitudinea că ceva nu este în regulă.

În paralel, şi poliţia face progrese. Curând se confirmă ceea ce Erica intuise de mult: moartea lui Alex era de fapt o crimă. Dar cine ar fi avut interes să omoare o femeie care îşi încheiase cu ani în urmă socotelile cu Fjällbacka? Apoi se dovedeşte că Alex fusese însărcinată, şi noi semne de întrebare apar. Poliţia pe un front, iar Erica pe celălalt, caută răspunsuri.

Aflată în plină investigaţie, Erica mai are de înfruntat şi o serie de probleme pe plan personal şi profesional. Acceptă cu greu decesul părinţilor, casa goală, obiectele fără stăpân, iar faptul că sora ei refuză să o sprijine, îi amplifică starea de singurătate. Profesional, Erica se găseşte într-un impas. Este plictisită de romanul pe care îl scrie şi în paralel vede în povestea pe care o trăieşte un subiect excelent pentru o nouă carte.  Pe de altă parte însă, are remuşcări gândindu-se că speculează moartea prietenei ei, iar acest lucru o motivează şi mai mult să caute adevărul.

Când Erica il revede pe Patrick, un amic din copilărie devenit între timp poliţist, vechi sentimente renasc. Erica se trezeşte captivă într-o poveste în care profesionalul se întrepătrunde cu personalul, şi trecutul cu viitorul.  Dar va reuşi ea să îţi croiască drum în acest labirint şi să găsească ucigaşul?

Romanul Camillei Läckberg mi s-a părut o lectură captivantă, cu atât mai mult cu cât l-am perceput ca pe o dublă vânătoare; în romanul scriitoarei nu am căutat doar un criminal, ci şi elemente dintr-o altă carte dragă mie.  Privit din această perspectivă, „Prinţesa gheţurilor” nu este doar un roman bun, ci un adevărat festin pentru orice pasionat al romanelor poliţiste.

A început într-un garaj plin de ziare vechi şi cutii cu cărţi. Într-una din acele zile ploioase, când gândul zburdă aiurea iar realitatea se estompează. Atunci tatăl meu mi-a recitat primele versuri din Păunescu: “Şi totuşi există iubire, şi totuşi există blestem…”. Cuvintele s-au pierdut printre picăturile de ploaie.

Ani mai târziu, printre aceleaşi cutii pătate de muşte, o adolescentă plină de revoltă şi sentimente vag conturate, se regăsea în versurile unui contemporan:

Dar, hai, să ne spunem minciuni importante,
Dar, hai, să ne spunem minciuni şi mai mici,
Aşa cum amanţii le mint pe amante
Şi ele îi mint pe pământ pe aici.

Păunescu a fost pentru mine vocea revoltei, a tuturor sentimentelor refulate, a iubirilor pierdute şi dorinţei de evadare. Am cântat cu patos “Antiprimăvara” şi am lăcrimat pe furiş citind “Rugă pentru părinţi”. Am colindat luni în şir cu “Cântec femeiesc” în minte (Aşa e mama şi a fost bunica /Aşa suntem femei lângă femei/ Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica/ Doar nişte “ele” ce slujesc pe “ei”) oscilând între exaltare şi furie.  Am revenit la “Şi totuşi iubirea” şi mi-am regăsit speranţa.

Cândva am abandonat volumurile de versuri, alături de alte relicve devenite inutile ale adolescenţei. Versurile s-au închis în cărţi, viaţa şi-a urmat cursul. Iar azi, vestea: Adrian Păunescu a murit. Poetul Adrian Păunescu a murit.

Puţin îmi pasă de ce a făcut ca om, puţin îmi pasă de orientările lui politice şi de scandalurile în care a fost implicat. Pentru mine, azi a murit un om care a ştiut să atingă suflete. Ale cărui cuvinte au înflăcărat generaţia părinţilor mei, şi şi-au croit drum în timp spre inima copiilor lor.  Acţiunile lui Păunescu vor fi acoperite de uitare, dar versurile lui vor răzbate ca un tainic ecou, ani de-acum încolo: “şi totuşi există iubire, şi totuşi există blestem …”

Vă pomeneam, acum o lună, despre Lecturi Urbane Timişoara.  Evenimentul s-a dovedit un real succes, motiv pentru care organizatorii plănuiesc o a doua ediţie. Cu precizarea că, de data aceasta, acţiunea se defăşoară nu în aer liber, ci … în tramvai. Tramvaiul nr. 4, mai exact. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu sunt fan declarat al lecturii în mijloacele de transport în comun. O carte bună umple mereu cu succes golul lăsat de inevitabilele deplasări din oraş şi pretutindeni . Ca să nu mai menţionez conversaţiile plăcute care pot lua naştere atunci când doi cititori se întâlnesc. Iată numai câteva dintre motivele pentru care vă invit să participaţi, din nou, la Lecturi Urbane Timişoara.  Evenimentul va avea loc începând cu orele 18. 00, punctul de plecare fiind staţia de tramvai din Piaţa Libertăţii.

Mai multe detalii găsiţi, ca de obicei, pe site-ul organizatorilor.

Când am primit „Înscenarea lui Roger Murgatroyd” habar nu aveam la ce să mă aştept. Ştiam că e un roman poliţist şi atât. Informaţia în sine m-a făcut să fiu puţin … atentă. Romanele poliţiste bune sunt greu de găsit, iar cartea în cauză nu părea să se numere printre ele. Umor şi aventură: o combinaţie riscantă, care are toate şansele să se transforme în ceva de prost gust.

N-a fost aşa. „Înscenarea lui Roger Murgatroyd” s-a dovedit a fi un roman poliţist aproape desăvârşit. Stilul lui Adair se apropie mult de cel al lui Agatha Christie, însă rezultatul nu este o imitaţie, ci o creaţie originală, un roman care te atrage şi te ţine în suspans până la final.

Scenariul este unul clasic: o seară de Crăciun petrecută între prieteni îşi pierde din savoare în clipa în care Raymond Gentry apare în peisaj. Evenimentul în sine ar putea fi trecut cu vederea, însă Gentry nu pare să se integreze în atmosfera specifică sărbătorilor. Cumva, reuşeşte să strice cheful tuturor oaspeţilor, scoţând la iveală informaţii compromiţătoare din trecutul lor. Lucru firesc, devine cât ai clipi cea mai detestată personă din casă, însă înainte ca gazdele să poată interveni, Gentry este găsit mort. Întâmplarea, tulburătoare în sine, este aplificată de faptul că personajul este găsit într-o cameră închisă.

Căile de acces fiind blocate de căderile de zăpadă, oaspeţii trebuie să înfrunte trista perspectivă de a-şi petrece sărbătorile în casă cu un cadavru. Curând devine clar că asasinul nu poate fi decât unul dintre cei prezenţi. În aceste condiţii, decizia de a-l chema pe Trubshawe, un poliţist ieşit la pensie, este acceptată în unanimitate.

Trubshawe nu este tocmai genul de detectiv inteligent şi plin de sine promovat de literatură. Mai degrabă  tipicar decât spontan, el recurge la procedeul standard: interogarea oaspeţilor. Însă se loveşte de un zid: fiecare dintre cei prezenţi are ceva de ascuns, iar teama de a fi discreditat de ceilalţi este aproape mai mare decât aceea de a scoate la iveală un trecut incomod. În cele din urmă se recurge la o soluţie de compromis, interograrea în grup.

Scenele prezentate de autor în continuare sunt de-a dreptul savuroase. Personajele se dezvăluie treptat, fiecare scoate la lumină secrete şi suferinţe. Malpraxis, minciuni , infidelităţi, homosexualitate… Sunt poveşti care se împletesc, care au un numitor comun: Raymond Gentry, păpuşarul din umbră care se trezeşte stăpân de destine.

Apoi o nouă tentativă de crimă are loc: domnul ffolkes, gazda, este împuşcat.

Deşi evenimentul sperie pe toată lumea, el oferă şi cheia către dezlegarea misterului. Soluţia nu vine însă de la Trubshawe, aşa cum v-aţi aştepta poate, ci de la  Evadne Mount, o scriitoare de romane poliţiste aflată în vizită.

Câteva cuvinte despre Evadne Mount, personajul meu preferat din carte: scriitoare de succes, activă, şi mai degrabă curioasă decât temătoare, ea reuşeşte să fie mereu în centrul acţiunii. În ciuda imaginaţiei debordante, îşi  păstrează simţul proporţiilor şi este singura care întrezăreşte adevărul.

Ce nu mi-a plăcut la carte a fost finalul. A fost interesant, dar nu are acel „ceva” care te face să te întrebi cum de nu ţi-ai dat seama de adevăr până atunci.

Un aspect interesant a fost modul în care romanul a fost construit. Este original, însă în acelaşi timp este ciudat de familiar. Multe elemente amintesc de scrierile lui Agatha Christie. E ca un fel de glumă între cititor şi autor, simboluri care te fac să zâmbeşti cărţii cum ai zâmbi unui prieten vechi, pe care îl regăseşti schimbat, şi totuşi, în esenţa lui, la fel.

„Înscenarea lui Roger Murgatroyd” mi-a plăcut mult. Îmbină cu succes elemente ale romanului poliţist clasic cu un umor subtil, care nu încarcă, ci desăvârşeşte acţiunea. Vă recomand cartea cu căldură.

Se întâmplă în Timişoara: prima ediţie de “Lecturi Urbane” va avea loc vineri, începând cu ora 18.00 în Piaţa Unirii. Vă invit cu mic cu mare să ne alăturăm zecilor de cititori care, înarmaţi cu cărţi, impresii despre cărţi şi multă pasiune pentru lectură vor împânzi Piaţa, pentru a o transforma în cea mai mare sală de lectură în aer liber.

Totodată, dacă aveţi cărţi care vă prisosec, încă mai aveţi timp să le duceţi la una dintre cele 3 cutii de colectare existente (una la Universitatea de Vest, în Holul Mare, una în Irish Public House și una lângă sala de lectură a Bibliotecii Județene)

Mai multe detalii cu privire la eveniment găsiţi pe site-ul organizatorilor: http://timisoara.orasulciteste.ro/.

În urmă cu aproximativ un an vă povesteam despre prima mea „întâlnire” cu Simenon şi al lui faimos Maigret. Departe de a fi entuziasmată de autor, l-am clasificat atunci drept previzibil, iar cărţile, lipsite de savoare. A urmat o nouă încercare cu „Pisica”, roman pe care l-am abandonat după primele zece pagini. „Memoriile lui Maigret” le-am achiziţionat mai mult din impuls, cu ocazia târgului Gaudeamus. Am pus-o pe raft şi am abandonat-o, cu gândul să o citesc cândva, într-un viitor incert. Însă cartea avea alte planuri cu mine…

Cunoaşteţi acele seri de vineri ploioase, când nimic nu te atrage mai mult decât perspectiva unor ore de linişte, petrecute în pat, cu o carte în braţe? Pe un astfel de fundal s-a desfăşurat al treilea act al „idilei” mele cu Simenon. Ceea ce se anunţa o dramă, s-a dovedit, în final, o poveste cu final fericit. „Memoriie lui Maigret” m-a cucerit din prima clipă, deşi nu se încadrează în tiparul meu obişnuit de lecturi. Cartea nu este un roman poliţist, ci un roman despre poliţişti şi despre autorii de romane poliţiste.

Maigret cel „real” poveşteşte despre Maigret eroul romanelor lui Simenon. O clarificare care, din spusele personajului, nu vine din dorinţa de a-l discredita pe Simenon, cât pentru a aduce la lumină anumite realităţi pe care autorii de romane poliţiste au tedinţa, în general, de a le trece sub tăcere. Maigret nu ne vorbeşte despre cazuri palpitante, nu asistăm la anchete întortocheate sau urmăriri palpitante. Personajul ne poveşteşte o viaţă. Viaţa lui, viaţa oricărui alt poliţist…

Născut într-un sat, Maigret nu este altcineva decât un copil cu un destin previzibil. Creşte la ţară, apoi, după moartea tatălui, la nişte rude. Devine poliţist mai mult din întâmplare decât din vocaţie. Sfârşeşte prin a se îndrăgosti de meserie. Îşi întâlneşte soţia într-un fel mai degrabă umilitor decât romantic. Se căsătoreşte, dar nu are niciodată copii. Se izolează de nişte rude prin alianţă care nu îi iartă niciodată originea modestă. Rezolvă cazuri, se implică în lupte fără sorţi de izbândă. Rămâne, mai presus de toate, un poliţist, pasionat de meserie, permanent în alertă, chiar şi în timpul liber.

Într-un moment oarecare al vieţii, îl întâlneşte apoi pe Georges Simenon, un tânăr scriitor de romane poliţiste. Îl introduce în secţie, îi sprijină fără entuziasm munca de cercetare. Peste noapte se trezeşze erou de roman. Redus la o caricatură de om fără trecut sau viitor, gras şi demodat, atotprezent şi atotputernic, Maigret cel real începe o luptă fără sorţi de izbândă. Este lupta unui om obişnuit împotriva unui alter ego ce îi falsifică viaţa. Maigret începe să scrie nu pentru a nega, nici pentru a umili sau modifica, ci doar dintr-o încercare disperată de a salva adevărul. Relatarea este lipsită de dramatism, nu asistăm la vreun război ciudat între Maigret şi Simenon. Şi totuşi, ceva trece de frontiera hârtiei: o urmă de antipatie, greu înăbuşită, un fior de revoltă al fiinţei, împotriva propriului ei creator.

„Memoriile lui Maigret” mi-a plăcut la nebunie, poate şi pentru că aruncă o altă lumină în viaţa personajelor de romane poliţiste. Am sfârşit prin a înţelege că un autor este un înşelător de mare clasă, că singura lui şansă de a părea veridic, este să falsifice adevărul. Imaginaţi-vă un caz real … Zeci de poliţisti forfotind, birocraţie, tergiversări. O perspectivă deloc palpitantă, care prin mâna unui scriitor se transformă. Poliţiştii devin un personaj omniprezent, fie că se numeşte Maigret, Poirot sau Miss Marple. Acţiunea se reduce la câteva săptămâni, cel mult. Mici falsificari, fără de care romanul poliţist ar fi lipsit de savoare.

„Memoriile lui Maigret” merge citită poate înainte oricărui roman poliţist. Cartea deschide ochii cititorului, îl face capabil să accepte o nouă lume, să facă distincţia dintre ficţiune şi realitate şi să o îmbărţişeze apoi, cu entuziasm, pe cea din urmă.

A venit şi-a trecut târgul de carte Gaudeamus. Cum era de aşteptat, am aterizat şi eu pe-acolo (deh, avantajul de a trăi într-un oraş mare). Iar rezultatul acestui de shopping mult premeditat arată cam aşa: 12 cărţi cumpărate. Pe unele mi le doream, pe unele le-am văzut şi n-am putu rezista, dar ca de obicei m-am lăsat şi puţin dusă de val şi am investit în câteva romane despre care nu am nicio informaţie.

Iată şi lista cărţilor (ordine aleatoare)

1. Verişoara mea Rachel – Daphne du Maurier (o căutam de mult timp şi nu am lăsat să-mi scape ocazia)
2. Omul care era Joi- G.K. Chesterton (cumpărată dintr-un impuls de moment. Rămâne de văzut dacă m-am înşelat sau nu)
3. Badenheim 1939-Aharon Appelfeld
4. Şantierul-fantomă – Juan Carlos Onetti
5. Grasă şi proastă – Rodica Ojog-Braşoveanu (vechea mea dragoste pentru scriitoare loveşte din nou)
6. Fabrica de mătase- Tash Aw (descrierea de pe copertă m-a convins)
7. Portocalele nu sunt singurele fructe – Jeanette Winterson (una din cărţile pe care mi le doream de mult timp)
8. Vechiul oraş imperial- Yasuri Kawabata
9. Spionaj la mânăstire – Rodica Ojog-Braşoveanu
10. Un pension de domnişoare – Charlotte Bronte
11. Christine – Stepehen King (ar fi timpul să citesc şi ceva de el)
12. Memoriile lui Maigret – Georges Simenon (da, am decis să-i mai dau o şansă şi nu am regretat)

Cât despre edituri, Humanitas şi Nemira au fost, din punctul meu de vedere, cele mai bine reprezentate: multe oferte bune, şi, element de absolută noutate, vânzători care chiar se pricepeau să recomande cărţi. De Polirom (de fapt, câteva cutii cu cărţi de la editură) am dat cu mare greutate, însă a meritat: preţuri mici şi cărţi grozave. Marea dezamăgire a fost Rao. Ofertă limitată (în mare cărţi de senzaţie din categoria „Twilight” şi compania) şi preţuri imposibile.

Impresia lăsată de târg a fost una favorabilă. Abia îl aştept pe cel de anul viitor.

Tomata cu Scufiţă mi-a trimis o leapşă foarte interesantă, referitoare la lecturile mele din acest an. În 2010 mi-a mers prost, foarte prost. Am avut o pauză destul de lungă de lectură, iar acest lucru nu a rămas fără consecinţe: doar 38 de cărţi citite în 5 luni. Oricum, trecând peste asta, pot măcar să mă bucur că, în mare, am dat de cărţi bune şi am descoperit încă câţiva autori valoroşi. Revenind la leapşă, ea arată cam aşa:

1. Câte cărţi ai citit până acum în 2010?

38. Slăbuţ, ţinând cont că pe anul 2010 mi-a propus să citesc în jur de 100 de cărţi. Oricum, sper să îmi măresc ritmul de lectură peste vară  .

2.Câte cărţi de ficţiune şi câte de non-ficţiune?

Am citit doar cărţi de ficţiune.

3.Care e proporţia de scriitori bărbaţi vs. femei?

20 de bărbaţi şi 8 femei

4. Care e cartea preferată citită până acum în 2010?

„O mie de monede de aur”- Ruthanne Lum McCunn .

5. Care e cartea care ţi-a plăcut cel mai puţin până acum în 2010?

„Sfârşitul unei iubiri”-Graham Greene . Atât de plictisitor …

6. Ai început vreo carte şi n-ai putut să o termini?

Da, „Spre far” de Virginia Woolf. Nu e o carte rea, dar nu m-a prins într-un moment prielnic. Probabil voi reveni asupra ei ceva mai târziu, în cursul acestui an.

7. Care e cea mai veche carte citită?

„Doamna Bovary”-Gustave Flaubert

8. Dar cea mai nouă?

„Igiena asasinului” –Amelia Nothomb

9. Cel mai lung şi cel mai scurt titlu?

Cel mai scurt : „Noi”-Evgheni Zamiatin

Cel mai lung: „ În căutarea unei voci din depărtare”-TaichiYamada

10. Cea mai lungă şi cea mai scurtă carte?

Cea mai lungă: „Pasărea Spin”- Colleen McCullough

Cărţi scurte am citit mai multe, dar cred că „Năvala apelor” de Evgheni Zamiatin bate toate recordurile.

11. Câte cărţi împrumutate şi /sau de la bibliotecă?

Cam 25 de cărţi împrumutate (trăiască biblioteca Universităţii de Vest  ) şi 13 din biblioteca personală.

12.Câte cărţi citite sunt traduceri?

37 din 38 …

13. Care e cel mai citit autor anul acesta?

Agatha Christie

14. Ai recitit vreo carte?

Anul acesta nu. Am avut o tentativă de a reciti „Contract de căsătorie” a lui Gardonyi Geza, însă am renunţat după ce am constatat că aproape că ştiu cartea din memorie

15. Care e personajul preferat din cărțile citite până acum în 2010?

Polly Bemis, din „O mie de monede de aur”

16. Ce ţări ai vizitat prin cărţile citite?

Germania, Rusia, Grecia, Japonia, România, Australia, Italia,  Anglia, Spania, Imperiul Otoman, Franţa

17. Ce carte nu ai fi citit dacă nu ţi-ar fi fost recomandată?

„O mie de monede de aur”, noroc cu Runia care m-a ajutat să descopăr un roman superb

8. Ce scriitori descoperiţi în 2010 ai vrea să citeşti mai mult?

Andrei Makine şi Gabriel Garcia Marquez. Ah, da, şi puţin Kadare …

19. E vreo carte a cărei lectură îţi pare rău că ai amânat-o?

Nu. Încă mai cred că fiecare carte „te găseşte” la momentul potrivit.

Leapşa merge mai departe către Runia, Oana, Trifoi cu patru foi şi Cinabru.  :)

Am ales „Vila Amalia” orbeşte, fără să am cea mai mică idee despre autor sau despre carte. Din când în când îmi place neprevăzutul, în materie de lecturi cu atât mai mult. Am avut, din nou, mână bună. „Vila Amalia” are un efect hipnotizant asupra cititorului. Nu este un roman de suspans, şi totuşi te acaparează. Citeşti repede, te cufunzi în acţiune ca într-o apă necunoscută, precaut, dar totuşi curios. Vârtejul te fură când te aştepţi mai puţin. Paginile zboară şi deodată te trezeşti cu o lectură terminată în braţe, cu gustul fugii încă viu în memorie.

La vârsta când pentru alte femei viaţa se termină, Ann Hidden riscă un nou început: îşi părăseşte partenerul de viaţă şi se avântă într-o ciudată călătorie spre nicăieri. Nu lasă urme. La întoarcerea din Londra, Thomas, iubitul ei, descoperă o casă goală. Amintiri, lucruri personale, obiecte de valoare şi nimicuri, au luat drumul pubelei.

 Pentru Ann începe un lung drum de eliberare, însă nu reuşeşte niciodată să taie complet lanţurile care o leagă de trecut. Elemente dintr-o existenţă anterioară o cheamă iar şi iar înapoi la realitate: o mamă bolnavă, care de 40 de ani îşi aşteaptă soţul să se întoarcă; o prietenă din copilărie; un amic singur, bolnav de cancer. Pentru eroină libertatea nu mai este o stare firească, ci un privileghiu pe care trebuie să şi-l cumpere, uneori la suprapreţ. Rezistă la presiunea şi la reproşurile unei mame neînţelegătoare, îşi înfruntă prietenii, apoi ia, din nou, drumul Italiei. La Vila Amalia femeia îşi înfiripă un nou cămin, îşi redefineşte existenţa. Compune cu fervoare, se pierde în magia furtunilor, îşi pierde identitatea ca şi femeie. Sau cel puţin eu nu am putut-o percepe pe Ann Hidden ca şi o femeie. Sexul îşi pierde caracterul discriminatoriu. Eroina se dăruieşte unui bărbat, trăieşte în concubinaj cu o altă femeie, compară mărimea sexului ei cu cel al unei fetiţe şi sfârşeşte prin a locui în casa unui (fost) homosexual. Îmbină elemente de feminitate cu trăsături pur masculine. Suferă ca o julietă şi înfruntă viaţa asemenea spadasin încercat.  Dar până la urmă revine la vechea matcă Căci un lucru poate întrece fuga: moartea.

Când mama ei moare, Ann trebuie să înfrunte toată teama refulată de-a lungul anilor. Un tată, care revine după decenii, o tulbură, dar dispare la fel de repede cum a apărut, lăsând în urmă doar amintirea unei melodii cântate la pian. Apoi morţile se succed cu viteza fulgerului: o fetiţă, un prieten dispar într-o fugă neobosită spre tărâmul amintirilor.

În cele din urmă, evadarea îşi dovedeşte inutilitate. Dar mai grav este când constaţi, deodată, că nu mai ai de cine să fugi. Că trecutul te-a părăsit în cel mai barbar mod, că eşti singur, pierdut, că prezentul tău nu mai valorează nimic, oriunde te-ai duce.

Este poate ideea de bază a cărţii: că evadarea, libertatea, sunt bune doar atâta timp cât nu ai pierdut totul. Iar uneori, nişte lanţuri care te susţin în caz de furtună, sunt mai bune decât o barcă fără vâsle, care se pierde în gol.

„Vila Amalia” m-a cucerit. Mi-a satisfăcut o fantezie greu de pus în practică. Probabil fiecare dintre noi a visat la un moment dat să lase totul baltă. Să-şi taie părul,  să dea foc trecutului şi să se arunce într-un avion spre necunoscut. Ne lipseşte însă curajul, aşa că ne limităm la cărţi.

Amurgul zeilor stepei” diferă mult de romanele care l-au consacrat pe Kadare. Roman autobiografic, aparent lipsit de bogăţia de metafore şi imagini ce caracterizează, în general opera scriitorului albanez, „Amurgul zeilor stepei” mi s-a părut, totuşi, o carte valoroasă. Abordează teme care, pentru mine, reprezintă un element de noutate.

Romanul mi-a oferit răspunsul la întrebări nerostite. Niciodată nu i-am putut înţelege pe deplin pe scriitorii care, în anii comunismului, îşi dedicau talentul pentru a scrie lucrări lipsite de valoare, cu caracter propagandistic, înăbuşindu-şi, poate, adevăratele porniri.  „Amurgul zeilor stepei” descrie o lume căzută în haos. Boemii de odinioară au lăsat locul unor scriitori aspiranţi dezorientaţi, care se dedau la excese şi se lasă purtaţi de val. Devin instrumentele statului, luptă fară a şti măcar pentru ce luptă, critică şi se supun asemenea unor păpuşi mânuite de fire învizibile.

Personajul central al poveştii nu face abstracţie de la tiparul mai sus descris: lipsit de un ţel, el este doar unul dintre numeroşii studenţi străini de la Institutul Maxim Gorki din Moscova. Într-o vreme în care primele tensiuni dintre Albania şi Rusia se fac simţite, tânărul îşi trăieşte propria poveste înţesată de încertitudini, speranţe, crezuri.

Are o relaţie scurtă, dar intensă, cu Lidia Snieghina, însă povestea lor se termină în mod stupid, căzând pradă plictiselii şi dramatismului nejustificat. Şi totuşi Lidia rămâne în inima autorului. Dragostea lui pentru tânără supravieţuieşte anilor, naşte versuri şi frânturi de proză.   

O atenţie deosebită este acordată şi atmosferei din cercurile literare ale timpului. Ne sunt descrişi tinerii de la Institut, ne este prezentată o societate în plină fierbere, în plină revoltă. Acţiunea se desfăşoară în iarna în care Pasternak primea Nobelul pentru „Doctor Jivago”. Vestea are efectul unui trăsnet. În întrega Rusie au loc proteste, fiecare scriitor, scriitor aspirant sau orator de ocazie simte nevoia să spună ceva, să îşi exprime indignarea. Lui Pasternak i se oferă două alternative: să refuze premiul sau să aleagă exilul.

În paralel, tensiunile dintre Rusia şi Albania se amplifică. Scriitorul este forţat să plece. Plecarea lui distruge un mit: „albanezii nu îşi încalcă niciodată cuvântul dat”. Şi totuşi, Kadare o face. Părăseşte o femeie pe care a iubit-o fără să ştie, lasă în urmă o lume.       

„Amurgul zeilor stepei” mi-a plăcut mult. Este o carte care ne vorbeşte despre lumi în schimbare, despre vechi tradiţii care se dizolvă sub efectul prezentului. Ne transportă în Albania şi Rusia, ne face martori la o perioadă de întuneric în care valorile subzistă în cele mai imposibile forme sau nu mai există deloc. O epocă a incertitudinii, în care iubirea nu este sortită să se împlinească, un amurg lipsit de culoare, aceasta este, în mare, „Amurgul zeilor stepei”.