Lume de umbre …

Reinaugurez seria romanelor „de senzaţie” cu o carte care a născut un mit: „Dracula” , de Bram Stocker.

Este romanul care a contribuit la naşterea „isteriei vampirilor” şi i-a oferit României faima de „ţara lui Dracula” , suficient motiv ca să citesc cartea.

Începutul nu mi-a plăcut, părându-mi plin de idei şi scene „uzate”. Am încercat atunci să privesc romanul nu din perspectiva cititorului experimentat şi sătul de teme comerciale. Am citit ca un om pentru care toate acestea prezentau o noutate. Treptat, cartea a început să mă captiveze.

„Dracula” se înscrie în genul de romane capabile să atragă o anumită categorie de cititori.

Chemat în Transilvania, în castelul contelui Dracula, Jonathan Harker descoperă în curând că ceva nu este în ordine cu misteriosul său client: de ce castelul nu e locuit de nimeni în afară de conte, de ce acesta nu apare decât după apusul soarelui, de ce nu se reflectă imaginea lui în oglindă?

Curând, Jonathan descoperă că e prizonier în castel, la cheremul unui om imprevizibil, rupt de orice contact cu exteriorul.

În paralel, logodnica lui Jonathan, Mina, devine personajul central al unor întamplări la fel de ciudate: în timpul unei crize de somnambulism, prietena Minei, Lucy, este atacată de o făptură ciudată. Chemat să o trateze pe Lucy, doctorul van Helsing constată că aceasta a fost victima unui vampir. Evenimentele se precipită în momentul în care Lucy moare, devenind o „moartă vie”.

Întors din România, Jonathan e convins că evenimentele petrecute acolo au fost iluzii. Se căsătoreşte cu Mina şi încearcă să uite tot. Dar o scrisoare a lui van Helsing, anunţându-i Minei moartea lui Lucy, schimbă din nou cursul evenimentelor.

Întâlnirea dintre Mina şi van Helsing şi mărturisirile din jurnalul lui Jonathan constituie primul pas într-o aventură palpitantă, căci Jonathan, Mina, van Helsing, alături de Arthur, logodnicul lui Lucy , doctorul Seward şi vânătorul Quincey Morris îşi propun să-l ucidă pe Dracula. Dar atingerea scopului propus cere sacrificii…

Un roman pentru toţi iubitorii cărţilor cu vampiri şi nu numai.

Dacă în trecut manierele reprezentau o trăsătură distinctivă a unui individ superior, aspirant la un anumit rang social, în prezent importanţa acordată lor a scăzut. Până la un punct, acest lucru este firesc. Prea puţini sunt cei dispuşi să îşi mai « piardă vremea » cu nişte norme rigide şi deseori inutile, considerate adversari de temut ai naturaleţii si spontaneităţii. Dar este un comportament lipsit de maniere aşa de avantajos precum pare ? Răspunsul clar al autorului cărţii este « Nu !». « În afara faptului că manierele sunt considerate superficiale , o formalitate şi o constrângere asupra individualităţii şi a exprimării de sine, multe persoane au spus că s-ar simţi mai în largul lor dacă ar fi mai siguri pe felul lor de a se comporta….Felul nostru libertin de a fi ne-a lăsat într-un vid al nesiguranţei şi al strânjenelii, iar acest fapt nu face decât să se amplifice », afirmă dânsul.
Fidel crezului că ironia subtilă este mai de efect decât critica directă, autorul ne dăruieşte o carte în care sfaturile referitoare la comportamentul în societate, se combină în mod strălucit cu mici « înţepături » la adresa unor atitudini prea libertine.

Într-o societate guvernată de viteză, în care femeile au devenit egale bărbaţilor, se pune bineînţeles întrebarea : este termenul de « lady » depăşit ?
Autoarea cărţii vine în întâmpinarea acestei întrebari, prin intermediul unui mic tratat de eleganţă, ghid al femeii moderne. Concepută sub formă de mici sfaturi, grupate în capitole, cartea redefineşte conceptul de « lady » . Cum însăşi autoarea afirmă « o lady ce corespunde definiţiei actuale a termenului, ştie că autoeducaţia în toate domeniile, începând cu învăţământul superior şi terminând cu manierele de bun-simţ, îi conferă forţa de a deveni o femeie realizată şi elegantă ». Femeia modernă, aşa cum este prezentată în carte, diferă mult de vechiul concept, conform căruia o « lady » trebuie să fie în primul rând supusă şi decorativă. Adaptată perfect timpurilor noi, cartea în cauză oferă răspuns la întrebări precum « Cum ar trebui să mă comport în relaţiile cu şeful/secretara etc. ? » , « Cum se prezintă scuze ? » , « Telefonul mobil- când e mai bine să-l închid ? » , motiv pentru care ea ar trebui să-şi găsească loc în biblioteca oricărei adolescente

Puţini sunt cei care nu au auzit de Giacomo Casanova. Aventurier de origine italiană , fiu al actriţei Zanetta Farussi şi al actorului Gaetano Giuseppe, Casanova şi-a câştigat popularitatea datorită vieţii lui pline de căutări romantice. Numele lui a supravieţuit în istorie, devenind sinonim pentru cuceritorul absolut, căruia nicio femeie nu-i poate rezista.
Dar ce l-a determinat pe acest om, care ar fi putut obţine fără greutate favorurile unor oameni influenţi, să aleagă o viaţă nesigură şi deseori periculoasă ? Nimic nu ar putea răspunde mai limpede acestei întrebări decât memoriile lui Casanova scrise, după cum afirmă însuşi autorul, nu pentru a compromite pe cineva, ci pentru a-şi oferi plăcerea de a-şi retrăi tinereţea (în perioada în care a început să-şi dicteze memoriile, Casanova avea vârsta de 70 de ani).
Încă din primele capitole ale autobiografiei, ni se dezvăluie portretul unui personaj lipsit, încă din fragedă pruncie, de orice afecţiune, chinuit de boală şi persecutat în multiple rânduri.
Beneficiind de un fizic plăcut şi o inteligenţă sclipitoare, completată de o vastă cultură generală, Casanova reuşeşte să fie acceptat de o societate dependentă de lux şi de distracţii, cu care ajunge să se identifice în curând.
Viaţa lui devine o continuă goană după plăceri, care nu reuşesc să-l satisfacă însă niciodată pe deplin.
Despre Casanova putem afirma că este un om chinuit de imposibilitatea de a-şi găsi un mediu cu care să se identifice. Trăieşte succesiv în Italia, Franţa şi Anglia, frecventează de-o potrivă oameni de cultură şi parveniţi, fără a reuşi să se ataşeze de cineva sau ceva.
Interesant este şi portretul societăţii, care se despinde din autobiografie. Deşi şi-a petrecut aproape întreaga existenţă în compania oamenilor bogaţi, Casanova nu se sfieşte să le dea în vileag ignoranţa, care constituie deseori subiect de amuzament pentru personaj.
Din întreaga autobiografie, rezultă nu atât portretul unui cuceritor, cât a unui om aflat într-o permanentă căutare, dar care nu reuşeşe niciodată să-şi găsească locul, dovedind astfel că o viaţă dedicată plăcerilor nu este, în fond, decât o viaţă irosită.

Am cumpărat această carte dintr-un impuls de moment şi am citit-o din acelaşi motiv. Mă aşteptam la orice, de la un stil alambicat şi încărcat de simboluri gen „Orbitor” până la un elogiu cam deplasat, menit doar să satisfacă vanităţi. Însă micuţa cărţulie, decorată cu o pictură la limita pornografiei (admiratorii lui Durer mă vor scuza) îmi rezerva o surpriză de proporţii. Căci între filele ei am avut ocazia să descopăr o faţetă cu totul nouă a lui Cărtărescu.

Abandonând stilul pretenţios cu care ne-a obişnuit, scriitorul dovedeşte că poate fi şi sentimental. Cartea în sine este concepută sub forma mai multor povestiri. În ciuda titlului, ele nu reprezintă ceea ce s-ar putea numi un studiu asupra dragostei şi chiar mă îndoiesc că scopul final al cărţii este acela de a da răspuns la ceva atât de abstract cum ar fi motivul pentru care iubim. Toate povestirile, cu excepţia, poate, a ultimei, mi-au apărut ca nişte evocări parţial nostaligice ale tinereţii autorului. Depăşind stadiul unei banale prezentări a femeilor din viaţa lui, Cărtărescu se avântă în interpretarea unor concepte, dovedind că diferenţele dintre sexualitate şi posesiune sunt mari, că o femeie şi un bărbat îşi pot aparţine complet doar atunci când ei coexistă ca un tot, când legătura dintre ei se răsfrânge şi dincolo de sfera sexualului.

Ultima poveste a cărţii, mult-citata „De ce iubim femeile” reprezintă complimentul suprem pe care un bărbat îl poate face unei femei, dovedindu-i că dragostea lui nu se sprijină pe nişte noţiuni în esenţă abstracte, precum frumuseţea sau inteligenţa, ci pe acel farmec pe care doar femeia îl are, chiar şi atunci când face lucruri absurde.

O carte pentru toate reprezentantele sexului frumos şi nu numai.

Poate părea ciudat, la prima vedere, să încep seria mea de comentarii cu acest roman. Motivele care mă determină să fac acest gest, sunt, fără îndoială subiective şi se leagă în primul rând de sugestia unei prietene de a recomanda şi cărţi mai “accesibile” , cărţi care să te relaxeze. În al doilea rând, am observat singură că publicitatea sau lipsa de publicitate de care se bucură anumite scrieri nu reflectă întotdeauna valoarea lor.