Lume de umbre …

„Femeia nisipurilor” face parte din acea categorie de romane pe care poţi să le guşti doar în anumite momente, când eşti într-o stare prielnică meditaţiei. Am avut ghinion. Am început să citesc „Femeia nisipurilor” din dorinţa de a-mi distrage gândurile de la „Zorba grecul”. Vroiam ceva vesel sau romantic, oricum, ceva care să mă lecuiască de depresie. N-am avut noroc. Romanul lui Kobo Abe nu este neapărat deprimant, însă o doză de amărăciune tot ascunde.

Destinul uman, la umbra nisipurilor mişcătoare. Zi de zi, munţii de nisip ameninţă să strivească totul. Zi de zi, oameni înarmaţi cu lopeţi duc îşi duc resemnaţi lupta cu inevitabilul. La prima vedere, o amplă metaforă a cotidianului. Însă la Kobo Abe, diferenţele dintre metafore şi realitate dispar. Personajul principal, un colecţionar de insecte de nisip chiar este prizonierul cadrului descris mai sus. Cum a ajuns acolo, nici el nu ştie prea bine. Sosit în tărâmul nisipurilor pentru a descoperi noi specii de insecte, bărbatul este găzduit de o localnică. Curând, personajul constată că amabilitatea afişată de săteni este doar de faţadă. Adevăratul lor scop este acela de a-l face prizonier într-o lume în care nimeni nu îşi doreşte să pătrundă.

Din acest punct, începe o adevărată luptă. Închis în casa localnicei, într-o groapă de nisip, personajul încearcă prin toate mijloacele să scape: imploră, ameninţă, o ia ostatică pe femeie, încearcă să escaladeze culmea de nisip. În zadar. Oamenii şi natura par a se fi aliat pentru a-i îngrădi toate posibilităţile de evadare.

În paralel, modul în care bărbatul vede lumea se schimbă: nisipul nu mai este un simplu element al universului, ci este universul însuşi. Se infiltrează peste tot, pătrunde în cele mai ascunse cotloane, ia în stăpânire case, oameni, vieţi. În acest mic infern, fiinţele umane captive cu sau fără voie, luptă cu îndârjire. Noapte de noapte, localnicii scot din adâncurile gropilor coşuri pline cu nisip. Zi de zi, nisipul recuperează terenul pierdut. Când personajul încearcă să se revolte, refuzând participarea la o muncă absurdă, mica societate îl sancţionează în cel mai crud mod cu putinţă: îl lasă fără apă. O încercare de evadare eşuează şi ea, lamentabil.

Treptat, până şi dorinţa de a evada se estompează. Rutina şi nisipul înghit tot, fuga devine un eveniment probabil din viitorul îndepărtat. Apoi, şansa apare dar bărbatul nu profită de ea. Stă, contemplând întinderea de nisip, şi refuză să se gândească la fugă …

Romanul lui Kobo Abe poate fi interpretat în multiple moduri: ca revoltă a individului faţă de absurdul existenţei cotidiene,  ca un portret al adaptării la absurd, sau pur şi simplu ca o poveste inedită. Oricum ai privi-o, cartea este una reuşită. Dar, aşa cum am spus şi la început, trebuie să îţi alegi momentul, pentru că nu e tocmai o lectură uşoară.   

Partea bună, atunci când călătoreşti mult cu trenul, este că ai ocazia să citeşti fel de fel de cărţi, pe care în caz contrar le-ai abandona fără regrete. În cursul unei astfel de călătorii, mi-am îmbogăţit cultura literară cu Graham Greene. Îmbogăţit este un fel de a spune, căci în afara unei poveşti din cale afară de plictisitoare, romanul nu are nimic de oferit.

„Sfârşitul unei iubiri” urmăreşte evoluţia unui triunghi conjugal format din Maurice Bendrix, un scriitor relativ cunoscut, Sarah Miles şi soţul ei, Henry Miles.  Henry şi Maurice sunt prieteni. Sarah şi Henry, amanţi. O combinaţie perfectă, până în clipa în care Sarah îşi abandonează, aparent fără motiv, iubitul, şi dispare.

Doi ani mai târziu, Maurice încă nu a reuşit să treacă peste despărţire. O iubeşte pe Sarah, dar în acelaşi timp este furios pe ea. O întâlnire întâmplătoare cu Henry îl antrenează pe scriitor într-un joc periculos. Henry se teme că este înşelat de soţia  sa, motiv pentru care Maurice se oferă să angajeze un detectiv particular pentru a o spiona pe Sarah.

Din acest punct, lucrurile o iau razna. Maurice constată relativ repede că dorul de fost amantă nu l-a părăsit, însă dorinţa de a-i imputa eşecul relaţiei nu scade, din contră. Cei doi se reîntâlnesc, însă cuvintele nu fac decât să amplifice misterul unei despărţiri aparent nejustificate. Apoi detectivul angajat fură jurnalul femeii, iar la iveală ies lucruri de necrezut: în timpul unui bombardament (vorbim de cel de-al doilea Război Mondial) Sarah jurase să îşi părasească amantul, dacă acesta va scăpa cu viaţă de sub dărâmături. Ateu convins, scriitorul vede în jurământ o chestiune fără importanţă, şi decide să o recucerească pe Sarah, dar aceasta moare în mod stupid, lăsând în urmă un soţ şi un amant dezolat.

Misterul ce înconjoară femeia nu dispare odată cu moartea ei. Zvonurile că Sarah ar fi dorit să se convertească la catolicism se amplifică, şi are loc un adevărat război între Bendrix, adept al incinerării, şi un preot. Paradoxal, în loc să se distanţeze, Maurice şi Henry devin tot mai apropiaţi odată ce infidelitatea lui Sarah este dezvăluită. Se mută împreună, îşi caută apropierea, se menajează reciproc. Aşa se sfârşeşte romanul: soţul şi amantul, mergând braţ la braţ să bea ceva.

„Sfârşitul unei iubiri” mi s-a părut un roman plictisitor, poate şi pentru că insistă prea mult pe tema găsirii unei identităţi prin religie. În general înghit greu toată vorbăria despre reîntoarcerea în sânul bisericii şi regretul faţă de greşelile trecutului. Iar Sarah mi se pare complet superficială. O Otilie în variantă britanică, căreia toţi bărbaţii se grăbesc să-i atribuie mister, profunzime, ignorând esenţa.  Până la urmă, cel mai reuşit element al romanului mi s-a părut… titlul. „Sfârşitul unei iubiri” … O carte care ar fi putut fi o capodoperă, dacă n-ar fi stricat-o conţinutul.

De o vreme încoace pisicile mă „persecută” în toate modurile posibile. La Tomata pe blog a apărut un post cu o felină adorabilă, în faţa scării şi-au stabilit domicilui temporar trei pui imposibil de ignorat, iar zi de zi vreo zece mâţe negre îmi străbat calea. În mijlocul acestei nebunii, nu puteam să citesc decât… o carte despre pisici, bineînţeles.

Carsten Wunn s-a dovedit o alegere ciudată, însă cum nu se poate mai inspirată. Ciudată, pentru că romanul aminteşte vag de o poveste pentru copii mici. Înspirată pentru că, în ciuda acestui fapt, te acaparează.

Aşa cum sugerează şi coperta, romanul ne vorbeşte despre o pisică, dar nu o pisică oarecare, ci Bozo, o mâţă cu foarte multă personalitate. Vorbeşte, bea şampanie, urmăreşte meciuri de fotbal şi are un real talent de a-şi enerva stăpânul, nefericitul Carsten Wunn.

Cu Bozo viaţa este orice, numai monotonă nu. Răsfăţată, voluntară şi cam prostuţă, mica pisicuţă intră din belea în belea. Umple naratorului casa de motani, se îmbată şi sabotează un eveniment important, îşi atrage ura colectivă în clipa în care joacă un rol cam neinspirat într-un film. Totuşi Bozo are şi latura ei simpatică. De fapt, de cele mai multe ori, e irezistibilă. Acesta este probabil motivul pentru care Carsten nu poate fi niciodată supărat pe ea prea mult timp. O dezaprobă, dar o protejează şi chiar… dă în mintea ei. Proastă decizie, după cum se va dovedi ulterior. Ideile pisicii îl vor duce pe naratorul nostru prin toată Germania, iar, într-un final (ne)fericit, tocmai în cosmos.

Pe de altă parte, ar fi o nedreptate să spunem că Bozo şi Carsten nu formează o echipă pe cinste: sunt fani ai mâncării, ai televizorului, adoră să nu facă nimic şi trăiesc o dramă de proporţii în clipa în care telecomanda rămâne fără baterie. Nu în ultimul rând, iubirea pare să-i ocolească cu încăpăţânare pe amândoi: cotoi lipsiţi de stil şi femei intolerante sunt singurele persoane de sex opus care aterizează sporadic în destinul pisicii şi al stăpânului. Dar toate lucrurile vin la timpul lor… În final Bozo îşi găseşte perechea în persoana unui minunat motan albastru, iar şi pe Carsten fericirea îl pândeşte din umbră. Păcat doar că iubirea cere mici sacrificii.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu m-am bucurat enorm când am dat de această cartea. „Bozo şi cu mine” s-a dovedit un pretext excelent ca să mă întorc la lecturile „neserioase” ale copilăriei. Mărturisesc că la unele pagini am râs cu lacrimi. Amestecul fin între ironie şi umor m-a cucerit instantaneu. Însă mi-au trebuit câteva zile bune ca să desluşesc adevărata esenţă a cărţii. Critică socială… un subiect demodat şi uzat, până când Wunn reinventează întregul concept, propunându-ne o lume cu susul în jos unde pisicile fac pe psihologii, blind-date-urile (aproape că) se termină cu o cerere în căsătorie, iar proteii de peşteră sunt vedete în sport. Scenariu apocaliptic sau doar o viziune amuzantă asupra realităţii? Cititorul este liber să aleagă. Un fapt este cert: „Bozo şi cu mine”, reuşeşte performanţa de a-ţi aduce zâmbetul pe buze. Suficient pentru a clasifica acest roman drept „reuşit”.

De ceva vreme îmi tot doream să citesc „Noi”, romanul care l-a consacrat  pe Zamiatin. Am făcut ce-am făcut şi, până să mă apuc de „Noi”, am dat de „Năvala apelor”. O decizie inspirată, după cum s-a dovedit.

„Năvala apelor” este un roman simplu. Acţiunea lui poate fi rezumată în câteva rânduri. Ceea ce transformă cartea într-una deosebită, este modul în care situaţia este redată. Zamiatin se dovedeşte un fin psiholog, iar personajele pe care le construieşte remarcabile. Oamenii cuvântează prin tăcere. Zbuciumul lor se exprimă în gesturi, gânduri, dar niciodată în vorbe.

Relaţia dintre Sofia şi Trofim Ivanîci se încadrează în limitele normalului până când între cei doi se conturează tot mai intens … o lipsă. În căsnicia celor doi nu există copii, iar toate încercările de a schimba situaţia sunt zadarnice. Apoi Sofia o cunoaşte pe Ganka, o fetiţă de doar 12 ani. Când tânăra rămâne orfană, Sofia decide, cu asentimentul soţului, să o adopte.

Dar ceea ce ar fi trebuit să fie un vis împlinit, devine curând sursă de noi tensiuni. Sofia nu îşi poate infrâna o teamă şi o vagă antipatie faţă de Ganka. Fata are ceva sfidător, iritant. Apoi Sofia îşi descoperă soţul în pat cu Ganka,  dar nu reacţionează tipic. Acceptă în schimb  un rolul de umbră în cadrul propriei familii. Ascultă noaptea gemetele celor doi, asistă la nerăbdarea amantului şi indiferenţa simulată a amantei, dar tace.

Năvala apelor distruge o vreme un dezechilibru intrat în cotidian. Refugiaţi la o vecină, Sofia şi  Trofim Ivanîci se apropie prea puţin. Împart un pat, dar nu şi o viaţă.

Cândva totul devine prea mult pentru Sofia. O altă năvală, pe plan psihologic, duce la crimă. Ganka dispare din viaţa cuplului şi nimeni nu bănuieşte nimic. Sofia rămâne însărcinată, dar remuşcările îşi fac treptat apariţia. Apele năvălesc din nou, iar numai o mărturisire poate readuce echilibrul …

„Năvala apelor” poate fi văzut ca o nou variantă a „femeii sfâşiate”. Pentru Sofia compromisul a devenit un mod de viaţă. Niciodată nu îi trece prin minte să îşi acuze soţul, cu atât mai puţin să îl părăsească. Ganka, cu moţul ei blond fluturând sfidător, este singura vinovată. Sau poate nici ea … Sofia nu analizează, doar constată.  Vede cum zi de zi existenţa îi devine tot mai insuportabilă şi găseşte un corespondent al propriilor sentimente. Năvala apelor anticipează o altă năvală, de ordin emoţional. Produce femeii eliberare şi o inspiră:

„Sofia şi-a simţit dintr-o dată inima mai uşoară, ca şi cum tocmai de aşa ceva avea nevoie – tocmai de un vânt ca ăsta, ca totul să dispară cu desăvârşire, să fie luat de ape, să se scufunde. S-a întors să-l întâmpine cu gura deschisă, vântul a intrat cu putere, şi-a simţit dinţii reci, i-a fost bine”.  

Mi-a plăcut mult „Năvala apelor”. Este o poveste simplă, uşor de citit, dar cu substanţă. Abia aştept să citesc „Noi”.

Ai zice că Rodica Ojog-Braşoveanu şi-a jucat toţi aşii.  Nimic mai fals. „Al cincilea as” este ceea ce s-ar putea numi un roman desăvârşit. Are toate ingredientele: parfum de epocă, acţiune bine conturată, suspans, personaje marcante şi o naraţiune bine închegată. „Al cincilea as” m-a făcut să plâng, să tremur, dar mai ales, m-a făcut să reconsider anumite aspecte ale existenţei.

Nimic nu transformă mai mult oamenii decât războaiele. Anonimii devin peste noapte  eroi, iar oameni cu prestanţă constată deodată că demnitatea acumulată de-a lungul anilor nu îi apară de dezastru.

„Al cincilea as” ne vorbeşte despre eroi, mai bine zis o categorie de eroi. În anii zbuciumaţi al celui de-al doilea Război Mondial, Magda Savu nu este chiar genul de persoană care poate fi ignorată. Nu beneficiază propriu-zis de putere, dar are acel „ceva” care face diferenţa intre o persoană comună şi o lady.

Angajată-model la Komandamentul german, Magda  reuşeşte să îşi ascundă cu succes antipatia faţă de regimul impus de nemţi. Asta până în clipa în care este forţată să acţioneze: în camera ei pătrund doi bărbaţi care o obligă să intervină in favoarea unui spărgător. Aşa pătrunde în viaţa Magdei Chat Noir , un escroc şarmant şi plin de surprize.

Atunci când Moş Toma şi Roman Iuga îi racolează pe Chat Noir şi pe Magda într-o operaţiune deosebit de riscantă, dubla latură a Magdei iese la iveală: tânăra este un spion român, infiltrat în Komandamentul german. Curajoasă şi întrucâtva influenţabilă, femeia se avântă într-o acţiune menită să schimbe soarta războiului. Dar lucrurile nu descurg conform planului, iar cele patru personaje, împreună cu alţi doi adolescenţi, un traficant şi un debil mintal se trezesc prizonieri într-o închisoare subpământeană, aproape fără alimente sau apă.  Începe o luptă pentru supravieţurire, însă nu toţi sunt destinaţi să reziste până la final.

Pe măsură ce situaţia devine tot mai tensionată, Magda se lasă purtată de amintiri. Rememorează începuturile relaţiei cu Alex şi frânturi din copilărie. Trecutul şi prezentul se împletesc într-o minunată poveste despre curaj, sacrificiu, dragoste, şi război.

„Al cincilea as” este o carte care nu lasă pe nimeni indiferent. Fără voie, cititorul devine martor la minunaţii ani de dinainte de război, la idilele care supravieţuiau anilor. Apoi realitate loveşte: războiul, iar deodată lumea se transformă într- un loc în care nimeni nu face ceea ce era predestinat să facă. Bătrânii devin, pentru ultima dată eroi, iar tinerii visează neputincioşi la zile care poate nu vor mai veni niciodată.

O carte splendidă, pe care v-o recomand cu toată inima.

Trecerea de la Mrs. Marple la Poirot se dovedeşte dificilă. Pare greu de crezut, dar deodată micul belgian şi-a pierdut din farmec. Cu sau fără intenţia autoarei, detectivul face mai mult impresia unui bătrân ramolit, care de dragul unei glorii apuse, ia asupra lui oboseala unei călătorii la ţară.

Criminalii au un comportament aparte… Aceasta este ideea de la care pleacă romanul. Când James Bentley este închis pentru crimă, nimeni nu se îndoieşte de vinovăţia lui. Există un motiv plauzibil, iar comportamentul acuzatului este cel tipic al unui om ajuns în încurcătură. Totuşi, detectivul Spence nu este în totalitate mulţumit de verdict.  Deşi el a furnizat dovezile necesare condamnării, Spence nu îl vede pe Bentley comiţând o crimă. Profilul acuzatului nu este cel al unui criminal: se ascunde în minciuni, ezită, pare a ascunde ceva, însă nu afişează acea aroganţă specifică oamenilor care au sfidat justiţia.

În aceste condiţii, Spence decide să se adreseze vechiului său prieten, Hercule Poirot. Ajuns la o vârstă înaintată, Poirot nu este chiar în formă pentru a călători. Totuşi, povestea îi trezeşte interesul iar curând micul detectiv se trezeşte într-un oraşel mizer, investigând moartea domnişoarei McGinty. Cazul pare simplu: bătrâna fusese ucisă cu o lovitură în cap, iar apoi prădată de bani. În mod ciudat, banii au fost găsiţi la o mică distanţă, ascunşi sub o piatră. Bentley, chiriaşul falit al domnişoarei McGinty, a fost descoperit plin de sânge victimei.

Curând, Poirot ajunse să împărtăşească opinia lui Spencer: Bentley nu e un criminal. Dar dacă nu el a comis crima, atunci cine a făcut-o?  Lucrurile se complică mai mult în clipa în care detectivul dă de o posibilă pistă: câteva tăieturi din ziare, în care se vorbeşte despre „femei martir”  sau, mai vulgar spus, infractoare care chipurile s-au reabilitat cu anii. Să fi recunoscut victima, în pozele vechi de decenii, o faţă cunoscută? Să fi încercat un şantaj, care s-a dovedit fatal? Investigaţiile îl conduc pe Poirot în lumea bună a oraşului, şi îi oferă şansa unei întâlniri neaşteptate cu prietena lui, Ariadne Oliver. Cu intuiţia ei feminină, Ariadne idetifică, sau crede că identifică, adevăratul criminal. Dar are dreptate? Curând o altă femeie devine victima „mâinii nevăzute”, iar până şi viaţa lui Poirot se află într-un real pericol. Dar care e cheia întregii afaceri?

Aş minţi spunând că „Doamna McGinty a murit” m-a captivat. Din când în când, până şi Agatha Christie scrie romane mediocre, iar acesta se numără, din păcate, printre ele. Prea puţin accent pe acţiune, prea puţin suspans şi o atenţie inutilă acordată disconfortului în care trăieşte detectivul (paragrafele despre mâncare prost făcută m-au lăsat rece) scad mult din valoarea cărţii. Păcat… O idee bună, prost fructificată.

Am evitat să scriu până acum despre Cronin, deşi cândva făcusem o adevărată pasiune pentru el. Acum zece ani, cu gusturile încă în formare, am fost suficient de naivă să văd în Cronin un scriitor bun, capabil să atingă o coardă sensibilă în inima cititorului. Timpul a trecut, opiniile mele au suferit şi ele schimbări. Printre altele, m-am săturat de romane siropoase şi a venit şi momentul în care, întrebată fiind ce impresie mi-a lăsat scriitorul scoţian, l-am calificat drept „teribil de inconstant în scris” .
Romanele lui Cronin se află undeva la limita dintre o carte bună şi una de calitate inferioară. Dacă, atunci când vine vorba de descrierea unui mediu sau a profesiunii de medic, scriitorul reuşeşte să rămână realist, relaţiile dintre personaje par, de cele mai multe ori, rupte dintr-o telenovelă: mult dramatism, intrigi, suferinţă şi manifestări bombastice de dragoste.
„Grădinarul spaniol” nu face abstracţie de la tiparul descris mai sus. La început, cartea mai promite ceva. După primele 30 de pagini însă, desfăşurarea acţiunii devine aproape previzibilă.
Având în centrul său povestea consulului Harrington Brade şi a fiului acestuia, Nicholas, romanul se concentrează asupra relaţiei tată-fiu, ilustrând consecinţele pe care le poate avea un comportament dominant, posesiv.
La prima vedere, Harrington Brade are toate motivele să fie un om fericit: este realizat pe plan profesional, îşi plănuieşte debutul în literatură, fiul său îi oferă doar motive de mândrie. Însă în spatele aparenţelor se ascunde un om frustrat, cu puternice tendinţe de victimizare care, rămas singur la o vârstă „critică” îşi canalizează toată energia către Nicholas. Sentimentele consulului nu se încadrează însă în categoria pornirilor paterne altruiste: iubirea se îmbină în chip nefericit cu posesivitatea.
Romanul debutează cu mutarea consulului şi a lui Nicholas în Spania. Noua regiune promite multe, iar Nicholas îşi găseşte curând un prieten în persoana grădinarului Jose. Fire voioasă şi lipsită de complicaţii, Jose îl scoate pe bolnăviciosul Nicholas din letargia-i specifică. Relaţia dintre cei doi trezeşte însă în curând gelozia consulului. Întâi discret, apoi tot mai făţiş, el încearcă să îngrădească contactul fiului său cu Jose. În paralel, o altă „forţă malefică” contribuie la nefericirea lui Nicholas: valetul Garcia. Aparent un slujitor credincios, Garcia este în esenţă un om violent, care nu ezită să facă uz de teroare şi violenţă pentru a-şi atinge scopul.
Gelozia consulului se combină în mod nefericit cu setea de răzbunare a lui Garcia. Victime sunt, ca de obicei, clasa de jos, în cazul de faţă Jose şi familia lui. Obligat să presteze munci inumane, Jose este ulterior acuzat de furt. Dorinţa lui de libertate îi cauzează moartea. Dar nici cei bogaţi şi puternici nu sunt mereu câştigători, iar Harrington Brade cu atât mai puţin.
„Grădinarul spaniol” nu este genul de carte pe care să o apreciez. Vârsta îşi spune cuvântul. La 19 ani nu mă mai simt capabilă să înghit siropuri ieftine, nici telenovele în formă scrisă. Romanul mi se pare slab. Cronin a ratat, din nou.

„Şi pe cînd stăteam întins acolo gîndindu-mă la acea lume străveche, necunoscută, mi-am amintit de uimirea copilărească a lui Gatsby cînd identificase pentru întăia dată lumina verzuie de pe promontoriul vilei unde locuia Daisy. Străbătuse un drum lung pănă la această pajişte albăstrie şi, probabil, visul i se păruse atunci atăt de aproape, atăt de tangibil, încăt nu-i venise să creadă că nu l-ar fi putut atinge dacă şi-ar fi întins braţul. Nu înţelesese, desigur, că visul rămăsese cu mult în urmă, undeva departe, în întunecimea imensă de dincolo de oraş, unde cămpiile necunoscute ale acestei ţări nesfărşite se întindeau sub cerul nopţii.”