Lume de umbre …

Cu aproximativ doi ani în urmă, declaram cu fermitate că Simenon mi se pare un scriitor slab şi că romanele lui nu au nimic atractiv. Apoi am citit „Memoriile lui Maigret” şi am rămas cucerită. Romanul mi se părea de un realism covârşitor, genul de carte care te cucereşte prin simplitate. Am decis atunci să-i dau  nouă şansă lui Simenon, şi aşa a ajuns „Prietena doamnei Maigret” în biblioteca mea.

Am citit-o repede, şi, prevăd eu, o voi uita chiar mai repede. „Prietena doamnei Maigret” e un roman facil, uşor digerabil şi, până într-un anumit punct, chiar captivant. Totuşi, ceva îi ipseşte. Sau poate, îi prisoseşte. Romanul e prea încărcat de cotidian, transmite o atmosferă mic-burgheză care linişteşte, dar nu fascinează. Când citesc un roman poliţist sunt interesată de tipologii, de acţiune, şi nu de numărul de beri pe care îl bea Maigret pe zi. Când cotidianul îşi depăşeşte rolul de cadru, întreaga acţiune are de suferit. Ori, exact asta e problema aici.

Despre ce e vorba? De când merge la dentist, doamna Maigret, soţia cunoscutului inspector, şi-a format obiceiul de a aştepta în parc, alături de o mamă şi un copil. Dar într-o zi, acest obicei îi aduce o mică neplăcere: mama o roagă să aibă de grijă de copil pentru câteva clipe, apoi dispare. Se reîntoarce abia peste câteva ore şi, fără a se scuza sau a da vreo explicaţie, îşi ia fiul şi pleacă.

Evenimentul îi dă de gândit doamne Maigret, însă, incapabilă să acţioneze în vreun fel, ea se mulţumeşte să îi istorisească soţului ei păţania.

În paralel, inspectorul Maigret este prins într-un caz dificil. Un legător de cărţi este acuzat că ar fi ars în soba casei sale un om.  Toate dovezile par a confirma vinovăţia personajului: în cenuşa din sobă s-au găsit doi dinţi, iar, din spusele vecinilor, soba arsese toată noaptea. Totuşi, Steuvles, acuzatul, nu se pliază pe profilul unui criminal; este un om liniştit, cultivat, de care nimeni nu s-a plâns niciodată.

Ca pentru a complica lucrurile, în scenă apare şi Liotard, un avoacat dornic de afirmare. Devine apărătorul lui Steuvles şi inamicul lui Maigret. Liotard contestă metodele inspectorului, catalogându-le drept învechite.

Apoi noi indicii apar şi curând Maigret constată că între păţania soţiei sale şi crima pe care o investighează există o legătură. Liotard nu scapă prilejul şi îl acuză pe inspector că ar fi înscenat totul, din dorinţa de a-şi face reclamă. Prins în „războiul” cu Liotard, Maigret găseşte totuşi ocazia să facă nişte conexiuni interesante. În cercetările lui îl ajută … doamna Maigret. Da, bătrâna blândă şi puţin grăsuţă se dovedeşte un investigator excelent când vine vorba de lucruri pe care, un bărbat, în general, le trece cu vederea.

Fără a mă da pe spate, „Prietena doamnei Maigret” s-a dovedit, totuşi, un roman drăguţ, numai bun pentru week-end. Rămân însă la convingerea să Georges Simenon şi-a ratat genul. Redă cu uşurinţă cotidianul, oamenii, mediul în care aceştia evoluează, însă eşuează lamentabil când vine vorba să construiască acţiunea. Păcat…

Al doilea roman din „Seria neagră” publicată de Gazeta Sporturilor m-a dezamăgit puţin. Mă aşteptam la o lectură captivantă, un roman numai bun să mă trezească din letargia care m-a cuprins după sesiune. Însă „Explozii în Stockholm” s-a dovedit însă orice, numai „exploziv” nu.  Fără a fi un roman prost, el a reuşit totuşi să mă plictisească în ultimul hal la anumite pasaje. Fragmente frumoase, care te ţin în alertă, alternează în chip nefericit cu altele aproape inutile din punct de vedere al acţiunii, iar impresia finală este de „mult zgomot pentru nimic”.

Aşa cum sugerează şi titlul, acţiunea se desfăşoară în Stockholm, oraş care va găzdui Jocurile Olimpice de vară. Cu câteva zile înainte de Crăciun însă, are loc o tragedie: o bombă explodează în stadionul Victoria. Pagubele rezultate nu sunt doar materiale; printre dărâmături, achetatorii descoperă rămăşiţele Christinei Furhage, şefa Comitetului Olimpic. Ipoteza de la care se porneşte este că explozia a fost provocată de un grup terorist, însă încet, încet, poliţia începe să aibă dubii.

Celor câţiva sceptici, care consideră că atacul a fost provocat din interior li se alătură şi Annika, o jurnalistă de la Kvaellspressen, un important ziar scandinav. O intrigă faptul că într-o clădire atât de bine securizată precum stadionul Victoria ar fi putut pătrunde străini. Annika decide să facă cercetări pe cont propriu şi treptat lucruri noi din trecutul victimei ies la iveală. Cine a fost Christina Furhage? După toate aparenţele, o persoana care a reuşit din plin. Plăcută de toată lumea, cu o familie frumoasă, ea întruchipează femeia perfectă. Dar chiar şi un om perfect are duşmani.

Annika descoperă o lume în care frustrarea şi durerea merg mână în mână cu succesul. Dar tocmai când se crede aproape de cheia misterului, tânăra femeie află o veste care îi pune în pericol ipoteza: o nouă victimă este găsită în arena Staer Hall, iar ideea unui atact terorist câştigă teren.

Acţiunea nu vizează doar crima. Romanul ne introduce în „viaţa” haotică a unui ziar de referinţă, unde fiecare clipă înseamnă noi ştiri, noi informaţii care trebuiesc valorificate înaintea concurenţei. Iar dilemele cu care se confruntă angajaţii nu vizează doar structura ziarului şi ci felul în care anumite ştiri pot fi prezentate, măsura în care unui jurnalist îi este permis să dispună de puterea pe care o are asupra destinelor celorlalţi.

În ceea ce priveşte personajul principal,acesta este, după standardele mele, prea normal ca să mă mai atragă. Literatura poliţistă ne-a obişnuit cu detectivi excentrici. Poirot, Maigret, sau mai recent Philip Marlowe şi Lisbeth Salander, cu toţii au un ceva care îi individualizează, un viciu sau un stil de viaţă aparte. Annika nu are nimic din toate acestea. Este o femeie normală, care încearcă să împace serviciul cu familia. Ideea în sine e bună, cititorul se poate identifica mult mai uşor cu personajul . Problema este că Annika devine ştearsă. În ciudat inteligenţei şi a stilului de viaţă palpitant, lasă în urmă o imagine gri, de femeie suprasolicitată.

Revenind la roman, lipsurile acestuia devin evidente mai ales la final. O carte cu o acţiune aşa de complexă merita un deznodământ ceva mai spectaculos, nu un scenariu utilizat şi uzat. Păcat …

Când am început „Verişoara mea Rachel”, am pornit cu idee clară: aceea de a redescoperi peisajele care m-au fermecat în „Rebecca”. Nu cred că există om care, citind „Rebecca”, a putut să rămână indiferent la magia exercitată de Manderley, casa de pe marginea mării, atât de încărcată de mister şi farmec.

Ce m-a determinat în prima fază să citesc „Verişoara mea Rachel” a fost tocmai faptul că întreg cadrul poartă amprenta aceluiaşi peisaj care a inspirat şi „Rebecca”. În privinţa asta, am rămas dezamăgită. Imaginile vizuale nu frapează, marea devine o prezenţă vagă şi nicidecum o entitate atotprezentă. Lumea descrisă în roman este populată de personaje decolorate, lipsite de vigoare. „Rebecca” inspira energie. „Verişoara mea Rachel” miroase a câmp şi a zile leneşe de vară.

Interesant este faptul că, în ciuda acestei impresii prea puţin favorabile, romanul a reuşit să mă captiveze. O carte nu trebuie să semene cu alta pentru a te atrage. „Verişoara mea Rachel” nu m-a cucerit nici prin peisaj, nici prin personaje. Totuşi, cartea are acea notă specifică stilului lui Daphne du Maurier, o doză de mister bine proporţionată, care te face să nu mai laşi romanul din mână.

Rămas orfran din copilărie, Philip Ashley este crescut de către vărul său Ambrose. Relaţia dintre cei doi este foarte strânsă. Au preocupări comune, impart aceeaşi viaţă lipsită de complicaţii, se aseamănă atât la fire, cât şi la chip.

Când Ambrose pleacă într-o călătorie în Florenţa, nimic nu pare să prevestească întâmplările ce vor urma. Nici întârzierile repetate ale vărului său nu îl alarmează pe Philip. Apoi cade „bomba”: o scrisoare, în care Ambrose îşi anunţă căsătoria cu o rudă îndepărtată, pe nume Rachel. Evenimentul, pe cât de neaşteptat, pe atât de binevenit, provoacă agitaţie în comunitatea unde locuieşte Ambrose. Singurul care nu poate să guste noutăţile este Philip. Pentru el, Rachel este o rivală, un element perturbator care va distruge pentru totdeauna armonia de pe moşie. Antipatia tânărului se transformă în teamă în clipa în care îi parvin câteva scrisori incoerente de la vărul său.

Philip pleacă în Florenţa. Sosit acolo, află că vărul său a murit, iar Rachel a dispărut fără urmă. Revine în Anglia şi se străduieşte să ia locul vărului său. Dar tocmai când lucrurile par să se aşeze, Rachel apare din nou, de data aceasta în postura de văduvă îndurerată, care a bătut drumul până în Anglia pentru a returna lucrurile soţului ei.

Contrar aşteptărilor, Philip nu poate să o urască pe Rachel. Femeia îl cucereşte. Are umor, e plină de compasiune şi înţelegere. Previzibil, Philip se îndrgăsteşte de verişoara sa. Dar ca un ghimpe în inimă, îndoielile în chinuie. Noi misive din parte lui Ambrose apar. Scrisori aşternute cu puţin timp înainte de moarte aruncă o lumină nou asupra femeii. Şi-a omorât Rachel bărbatul? Este imaginea de femeie lipsită de ambiţie doar o mască, menită să ascundă un om lipsit de scrupule? Până la final, adevăratul caracter al femeii rămâne un mister.

Philip, pe de altă parte, este mult mai previzibil. Asemenea unui adolescent care cunoaşte pentru prima dată dragostea, el devine orb şi surd la vocea raţiunii. Oscilează între extreme, sfidează normele şi suportă consecinţele comportamentului său nesăbuit.

Finalul se aseamănă mult cu cel din „Rebecca”. Un personaj ajuns la bătrâneţe priveşte înapoi în trecut şi îşi aminteşte. Timpul a trecut, au rămas doar îndoielile. Ele, şi un gol într-un fotoliu.

Sunt cărţi care te urmăresc din umbră. Le vezi uneori pe raftul librăriilor, te gândeşti o clipă cum ar fi să le ai. Le uiţi. Ele nu te uită. Te aşteaptă tăcute, îţi aţâţă imaginaţia prin apariţii spontane. Apoi vine şi momentul când le ai în mână, când magia începe, sau se destramă definitiv. Aşa mi s-a întămplat cu romanul lui Kawabata. Îl pândeam de luni de zile. De câteva ori l-a zărit chiar în mâinile altor cititori. Am ezitat săptămâni în şir să-l împrumut de la bibliotecă. Apoi, într-o zi, am cumpărat cartea. Fără un motiv anume. Pur şi simplu simţeam că îi venise momentul.

„Vechiul oraş imperial” nu este o carte, ci o experienţă în sine, care depăşeşte cu mult limitele impuse de hârtie. E ca un parfum al cărui aromă se degajă treptat. Un roman pe care îl apreciezi pe moment, dar pe care ajungi să îl înţelegi în timp.

Nu reuşeşesc să scap de senzaţia că povestea în sine este mai mult un pretext. Un pretext pentru a ilustra o lume pe cale de dispariţie care, deşi mai păstrează o fărâmă din strălucirea de odinioară, şi-a pierdut, undeva în negura anilor, „motorul” care dădea tradiţiilor esenţă. Poate fără să vrea autorul ne prezintă un declin. Citind, am fost în egală măsura fascinată şi amărâtă.

„În oraş, tot anul, au loc peste trei sute de sărbători tradiţionale, grupate pe anotimpuri, dintre care cele mai importante sunt descrise în carte” [i]. Departe însă de a fi un ghid turistic, „Vechiul oraş imperial” accentuează aspecte pe care o banală descriere nu le-ar putea acoperi. Căci în această lume evoluează Chieko Sada. Fiica adoptivă a unui negustor de stofe, ea întruchipează în egală măsură tradiţia şi schimbarea. Este conştientă de propriul statut, însă şi-l acceptă ca pe ceva firesc. Nu visează la ceea ce ar fi putut fi, nu îşi croieşte o imagine mentală a famliei pe care ar fi putut s-o aibă. Asta până în clipa în care, cu ocazia unei sărbători din Kyoto, Chieko îşi întâlneşte geamăna,  iar trecutul devine deodată teribil de actual. Sora lui Chieko, Naeko nu este o fiinţă norocoasă. Lucrează în munţi, departe de luxul şi ostentaţia oraşului. Şi totuşi, ceva din personaj m-a făcut s-o plac  mai mult. Emoţiile ei sunt mult mai bine conturate, degajă o seninătate şi o siguranţă de sine care îi lipsesc lui Chieko. Chieko e omul gândurilor şi al gesturilor lipsite de continunitate. O fire poetică, dar, în felul ei, o superficială. Naeko, pe de altă parte, e un om pragmatic. Nu îşi face iluzii, e emotivă dar are în acelaşi timp o viziune clară asupra vieţii.

Povestea, dacă romanul are una, este, în fond, povestea unei regăsiri. Două fiinţe asemănătoare, despărţite la naştere, caută drumul una către cealaltă. În paralel se nasc şi două poveşti de iubire. Şi, din nou, ceva mi s-a părut forţat. Fie japonezii nu ştiu să iubească, fie sunt teribil de stângaci în a-şi ilustra setimentele. În poveste Hideo, un ţesător, o cere în căsătorie pe Naeko, după ce ani de zile o iubise în tăcere pe Chieko. Mult mai credibil decurg lucrurile între Naeko şi Shin’ichi. La rândul său fiu al unui negustor de stofe,  Shin’ichi o cunoaşte pe Chieko prin fratele său. O place, însă nu îşi exprimă deschis sentimentele. În schimb o ajută şi chiar acceptă, în final, să fie adoptat de către familia lui Chieko, petru a ajuta la perpetuarea unui nume sortit dispariţiei.

„Vechiul oraş imperial” m-a impresionat mai mult prin descrieri decât prin acţiune. Povestea mi se pare fadă, cadrul, minunat schiţat. Sărbătorile principale din Kyoto sunt descrise cu lux de amănunte, dar mai mult, romanul ne înfăţişează şi un alt mod de a trăi. Şi m-am trezit întrebându-mă cum ar arăta lumea dacă fiecare dintre noi şi-ar lua timp să se piară, din când în când, în contemplarea florilor de cireş…

[i] Citat din „Nota traducătorului” , „Vechiul oraş imperial” pg 5, ed. Humanitas

Acum câteva luni am inaugurat o nouă rubrica pe blog: „recomandări de la cititori”. Printre altele vă rugam atunci să îmi propuneţi spre lectură cărţi care v-au atras într-un fel sau altul. Spre bucuria mea, apelul nu a rămas fără răspuns. Am primit multe recomandări de la voi dar mai mult, s-a ivit şi prilejul unor converasaţii deosebit de interesate pe yahoo messenger. Aşa am cunoscu-o pe Eliza, o tânără cititoare care mi-a vorbit despre „Eu ucid”. Şi a fost atât de convingătoare încât, atunci când am văzut cartea la Schimb de Cărţi, nu am rezistat tentaţiei şi am luat-o. Am început s-o citesc în tren, . Am abandonat-o câteva zile mai târziu, pe motiv de sesiune, job şi altele. Timp de vreo două luni, am uitat complet de roman. Apoi, azi-noapte, cuprinsă de un elan rar întâlnit, am decis că este timpul să scap de „restanţe” în materie de lectură şi m-am pus voinceşte pe citit. Spre dimineaţă am terminat „Eu ucid”.

Mi se întâmplă ceva ciudat cu acest roman. Nu este genul de carte pe care aş aprecia-o în mod deosebit, în alt context. De data aceasta însă, romanul mi-a oferit ceva de care aveam nevoie: o lectură care să nu mă solicite prea mult, care să mă acapareze timp de câteva ore, pentru ca apoi să mă lase nu goală, dar fără acea senzaţie de „am citit ceva wow”. Cartea se aseamănă mult cu un film american, cel puţin din prisma tipologiilor: the big bad killer, poliţiştii eroi care sacrifică totul de dragul meseriei, câţiva oameni ahtiaţi după succes şi putere şi, nu în ultimul rând, veşnicele victime colaterale, care fac ce fac şi deoadată se trezesc în miezul „acţiunii”, fără ca măcar să îşi fi dorit acest lucru.

Despre ce este vorba? Principatul Monaco, ţara recunoscută drept una dintre cele mai sigure din lume, este zguduit de un lanţ de crime îngrozitoare. Ceea ce dă cazului o notă aparte este faptul că asasinul nu face un secret din intenţiile sale ci îşi anunţă crimele cu câteva orea înainte la radio, oferindu-le poliţiştilor chiar şi indicii, sub forma unor cântece. Însă indiciile se dovedesc greu de interpretat, iar în timp ce poliţiştii scotocesc în beznă, criminalul îşi îndeplineşte liniştit scopul: cu o cruzime de nedescris, el ucide oamenii iar apoi le jupuieşte pielea de pe faţă.

Cine este acest misterios criminal? În timp ce poliţia încă luptă cu urme care nu duc nicăieri, cititorul este introdus treptat într-o lume imposibil de înţeles: o cameră undeva, într-un loc ascuns. O cameră peste care stăpâni sunt doi oameni: „Nimeni” şi un cadavru. Şi muzica, ce se dezlănţuie asurzitor, magic, terifiant, muzica, această putere care atrage şi cucereşte. În cadrul descris mai sus muzica este singura pasiune căreia Nimeni i se abandonează. Rar, pentru că datoria faţă de un cadavru fără chip este mai puternică. Nimeni are de îndeplinit o datorie: ucide, fură chipuri, pentr a da o faţă unei fiinţe, sau mai bine zis rămăşiţelor unei fiinţe, care nu se va putea vedea niciodată în oglindă. Nimeni ucide.

În paralel, eforturile poliţiei par a se lovi de ziduri de piatră. Indiciile sunt practic inexistente, cele mai performante aparate nu reuseşc să dea de urma criminalului. Nimeni este mereu cu un pas înainte. Dar apoi Nimeni începe să facă greşeli. Mici detalii, care nu pot scăpa ochiului atent al unui agent antrenat, încep să se lege, să formeze un întreg.

Deznodământul este, din punctul meu de vedere, reuşit doar pe jumătate. Multă acţiune, inevitabilele sacrificii şi înmormântări şi apoi o atmosferă generală de happy-end. Poate că ecranizat, finalul ar fi avut o altă savoare, aşa însă, a completat nefericit o care bună, în ansamblul ei.

„Eu ucid” mi-a plăcut. Nu m-a dat pe spate, dar m-a relaxat. Din când în când, o astfel de carte prinde bine. Mă bucur mult că am primit această recomandare, şi vă aştept, în continuare, cu sugestii.

Revin pe blog după o absenţă destul de lungă. Sesiunea se dovedeşte, din nou, o perioadă foarte puţin prielnică lecturii şi chiar mai puţin potrivită pentru  recenzii.  Nu am abandonat cititul, însă mi-a lipsit energia să mai scriu.  Oricum, hopul a fost depăşit şi iată-mă din nou, cu forţe proaspete.

Jurnalul de campanie al Adrianei Săftoiu l-am început în tren, din lipsă de ceva mai bun. Introducerea nu mi-a lăsat o impresie prea plăcută. Nici primele pagini. Stereotipii, pe care orice politician sau viitor politician le-a formulat, măcar odată în viaţă („onestitatea nu poate avea culori diferite, în funcţie de interesul de partid” etc. ). Am continuat totuşi lectura, mai mult din plictiseală. Treptat, cartea a început să mă prindă. De fapt, „prindă” e impropriu spus. Evocarea unui mediu în care cu toţii ne ducem viaţa nu mai poate nici să surprindă, nici să atragă. Cartea Adrianei Săftoiu transpune în cuvinte lucruri la care suntem permanent martori, fapte şi imagini care s-au inoculat atât de adânc în conştiinţa noastră încât şi-au pierdut aerul de anormalitate.

Adriana Săftoiu descrie România. O faţă a României. Este vorba despre acele locuri unde apa curentă şi asfaltul constituie un lux, unde ignoranţa şi sărăcia se împletesc, unde oamenii au uitat să facă, preferând să ceară şi atât.  Deloc surprinzător, asemenea locuri se găsesc la doar câţiva kilometrii de Bucureşti.

În calitatea ei de candidat în Colegiul Electoral 7  Prahova, Adriana Săftoiu se trezeşte, peste noapte, în mijlocul lumii descrise mai sus. Şi, înainte să înceapă lupta cu scepticismul oamenilor, se confruntă cu propriile ei temeri. E greu să faci o schimbare într-un loc în care oamenii nu vor să contribuie cu nimic. Mentalitatea, aş spune eu tipic Românească, „sunt sărac, mie să-mi dai” se dovedeşte uneori cea mai puternică barieră în calea progresului.  Suntem o naţiune care a uitat să mai lupte pentru scopurile ei. Aşteptăm alegerile, ne călcăm în picioare pentru a prinde şacoşele oferite în prag de campanie de politicienii „generoşi” apoi mergem şi punem o ştampilă din inerţie, convinşi că oricum „toţi sunt hoţi”. Sau nu mergem deloc, pentru că lucrurile nu pot să meargă decât spre mai rău.

În încercarea ei de a schimba, măcar parţial, acest mod de a vedea lucrurile, Adriana Săftoiu se trezeşte, nu de puţine ori, că luptă cu morile de vânt. Asemenea unui castel de nisip, rezultatele unei zile sunt distruse de blazarea ce renaşte odată cu fiecare răsărit. Oamenii nu înţeleg că marile reforme cer timp. Că banii oferiţi spre a îmbunătăţi temporar soarta a două sau trei familii nevoiaşe sunt bani aruncaţi, dacă în paralel nu se înveşteşte în educarea generaţiilor. Nu sărăcia e problema cea mai mare a ţării, ci lipsa de educaţie şi de implicare. În cadrul campaniei ei, Adriana Săftoiu se abate de la tiparul standard . În locul unei invazii de afişe şi materiale promoţionale, ea încearcă să se implice în proiecte de lungă durată.  Investeşte în elevi şi în şcoli, în generaţiile de alegători care vor urma. În paralel, încearcă să convingă oamenii de importanţa prezenţei la vot.  Încercările ei se bucură doar de un succes parţial. Sunt generaţii care nu mai pot fi schimbate. Acei bătrâni care şi-au făcut din „cârcoteală” un mod de viaţă şi întind mâna uitând să spună „,mulţumesc” după. Acele femei care refuză să mai meargă la şcoală pe motiv că au un bărbat şi mai mult nu vor. Dar sunt şi tineri care nu au fost corupţi încă. Generaţiile care îşi tocesc coatele pe băncile şcolii sunt tinerii întreprinzători de mâine. Adriana Săftoiu sesizează asta.

Citind cartea, m-a încercat un regret trecător: acela că nu am urmărit cu mai mult interes evoluţia Adrianei Săftoiu pe scena politică. Ar fi fost interesant de văzut dacă eforturile ei au fost continuate, sau dacă toate acţiunile, descrise în cartea ei nu au fost altceva decât un mod subtil de a-şi câştiga simpatizanţi. Dar, cum tot ce ţine de politică mă lasă rece, voi rămâne probabil cu curiozitatea nesatisfăcută.

După aproape un an, revin la Marquez. Spontan, fără să mă aştept la nimic. Nici chiar sugestia, destul de evidentă de altfel, din titlu, nu m-a împins spre verdicte. Am luat cartea pentru că simţeam că a venit timpul să o citesc. Am lecturat-o în ritm alert, ca-n vremurile bune. Ore mai târziu, când am pus-o deoparte, aveam o certitudine: criza trecuse. „Cronica unei morţi anunţate” m-a lecuit de apatie, m-a făcut să-mi doresc, mai intens decât niciodată până acum, să citesc, să descopăr, să mă pierd. Nu are calităţi „terapeutice” , dar a fost romanul potrivit la momentul potrivit.

Admiratorii lui Marquez vor avea poate o mică surpriză citind „Cronica unei morţi anunţate”. Naraţiunea este lipsită de complexitate, faptele se înlănţuie logic, avem cauze şi efecte, dar mai interesant chiar, totul pare perfect plauzibil, subiectivismul este înlocuit de o relatare obiectivă, lipsită de exagerări . Se porneşte de la asasinarea lui Santiago Nasar. O crimă de onoare se transformă într-o ocazie unică pentru autor de a analiza nu doar circumstanţe, ci şi oameni.

Când Bayardo San Roman debarcă în sat, el este un străin şi atât.  Curând, numeroasele sale calităţi ies la iveală şi nu durează mult până când personajul devine o partidă râvnită. Tânărul o alege pe Angela Vicario să-i devină soţie şi, în ciuda unor ezitări, tânăra acceptă. Însă Angela ascunde un secret: nu mai este virgină. În clipa în care acest lucru iese la iveală, în noaptea nunţii, destinul a trei familii este iremediabil afectat. În timp ce Bayardo îşi îneacă dezamăgirea şi mândria rănită în alcool, fraţii Angelei visează la un singur lucru, la răzbunare. Întrebată cine este tânărul care a dezonorat-o, Angela răspunde fără să ezite: „Santiago Nasar”. Prin aceste cuvinte, ea îi semnază condamnarea lui Santiago.

Cei doi fraţi ai Angelei, Pedro şi Pablo, nu fac un secret din dorinţa lor de a-l ucide pe tânăr, însă din modul în care o fac reiese clar că în fond ei caută doar pe cineva care să-i oprească de la un act barbar. Interesant este că, deşi întreg satul ştie că Santiago se află în pericol, nimeni nu întreprinde ceva concret pentr a-l salva. Inconştienţa şi pasivitatea unei întregi lumi sunt minunat reflectate de acţiunile sătenilor care se pierd în acţiuni lipsite de importanţă, asumându-şi crezul că nimic rău nu se poate întâmpla.

Aşa cum anticipează şi titlul, Santiago este ucis în final. Asasinii sunt achitaţi după doar trei ani, crimei atribuindu-i-se epitetul de „crimă de omoare”. Dar lucrurile nu se opresc aici. Naratorul îşi conduce personajele dincolo de momentul crimei, le urmăreşte evoluţia nu lipsăt de întorsături ciudate. Angela, de pildă, cultivă, ani după ce a fost părăsită, sentimente faţă de soţul ei. Sfârşeşte prin a se îndrăgosti de Bayardo, îl caută, îi trimite scrisori şi îşi ţese în pânză melancolia.

În ciuda relatării clare, concise, sunt momente în care vocea naratorului ezită, când din tonul obiectiv iese la iveală o urmă de îndoială. A fost Santiago Nasar cu adevărat vinovat, sau este el doar o victimă a unei femei care încerca să îşi protejeze iubitul? Cred că tocmai umbra de îndoială care planează asupra romanului îi oferă acestuia veridicitate. Dubla morală a cărţii îmi place: niciun om nu scapă de destinul ce i-a fost hărăzit şi nicio investigaţie nu poate dezvălui în cele mai mici detalii un fapt. O carte bună, pe care v-o recomand.