Lume de umbre …

Mereu am nutrit o fascinaţie faţă de ruine, faţă de poveştile abia şoptite pe care vestigiile altor vremuri le transforă în amintiri şoptite de vânt. De-a lungul ultimului an, anumite clădiri din Timişoara mi-au devenit dragi, tocmai datorită tristeţii pe care o emană, amintind trecătorului grăbit că au existat şi altfel de timpuri. Poate cea mai dragă clădire îmi este sinagoga din cartierul Cetate; transmite un sentiment de demnitate neştirbită de vremuri, înfruntând un prezent lipsit de glorie. Cu atât mai mult m-am îndurerat când, trecând zilele trecute prin dreptul ei, am găsit-o într-un hal fără precedent: cioburi din sticle de bere îi „împodobeau” treptele, alături de un buchet de flori veştejite. În curtea ei tronau mai multe toalete. Întreg peisajul îmi evoca un sacrilegiu care în alte vremuri nu ar fi fost tolerat. Am meditat atunci despre efemeritatea timpului şi dispariţia poparelor. Fără să ştiu, duceam în poşetă o carte care aborda exact acelaşi subiect.

„Copilul lui Noe” evocă anii Holocaustului, o perioadă în care originile te puteau condamna la moarte. În mijlocul acestei lumi haotice evoluează Joseph, un evreu în vârstă de şapte ani. Purtând asupra lui stigmatul stelei galbene, el este forţat să se adapteze la noile realităţi. Abandonat de părinţi în casa unor nobili, este mai apoi nevoit să se ascundă în internatul unei mănăstiri.

Sub oblăduirea părintelui Ponce, Joseph devine prizonierul unei duble identităţi. Pentru ochii lumii, el este un orfan creştin. Noaptea însă, la adăpostul unei capele părăsite, micuţul învaţă să îşi conserve adevărat origine pentru a putea deveni, cândva, unul dintre puţinii purtători ai unei civilizaţii sortite dispariţiei. Această situaţie, combinată cu frica permanentă de a nu fi descoperit de nemţi, aduce copilul într-o criză de identiate. Creştinismul îl fascinează, s-ar dedica în întregime acestui crez care îi oferă oblăduirea tăcută a unei mame. În acelaşi timp însă, dragostea faţă de părintele Ponce îl determină, să nutrească, dacă nu simpatie faţă de proprul statut de evreu, atunci măcar dorinţă de cunoaştere. Niciodată însă Joseph nu va reuşi să îmbine cele două identităţi, viaţa lui fiind o luptă permanentă între crezul care l-a cucerit şi crezul căruia i-a fost sortit, prin naştere. Şi până la urmă învingătoare nu va fi religia cea mai „puternică”; a fost o vreme când oamenii aveau nevoie de un crez. Acum roata se întoarce şi religia are nevoie de oameni, pentru a putea supravieţui.

Un alt personaj marcant, din cadrul romanului, este părintele Ponce. Deşi creştin, el nutreşte admiraţie faţă de cultura evreilor. În trecut părintele Ponce se îndeletnicise cu salvarea vestigiilor lasate popoare africane pe cale de dispariţie. Acum personajul îşi propune să adăpostească, chiar cu riscul vieţii, obiecte de cult evreieşti şi, dacă se poate, să contribuie chiar la perpetuarea acestei civilizaţii. Părintele Ponce zmulge creştinismului nişte ponteţiali adepţi, dar o face fără nicio remuşcare. De fapt, în încercarea lui de a inţelege iudaismul, se trezeşte pradă îndoielilor: e oare o religie având la bază iubirea cu adevărat superioară unei religii având la bază respectul ?

Sfârşitul războiului deschide noi drumuri. În timp ce părintele Ponce îşi vede misiunea îndeplinită şi îşi dedică restul vieţii încercând să salveze urmele altor civilizaţii, pentru Joseph adevărata luptă abia acum începe. Războiul i-a furat cei mai frumoşi ani, i-a înlocuit siguranţa cu temerile, obligându-l să se maturizeze timpuriu. Pacea însă nu restituie societăţii, aşa cum s-ar putea crede, un tânăr sigur pe el, gata să îşi înfrunte destinul. La sfârştiul războilui Joseph nu este altceva decât adolescent însingurat, care şi-a regăsit familia şi tradiţiile, dar este lipsit de capacitatea de a le mai înţelege sau aprecia. Prin care se dovedeşte din nou că într-un război, marii supravieţuitori nu sunt altceva decât învinşi cu care viaţa a ales să se mai joace puţin.

Atunci când am comandat romanul „Dezonoare” pe www.anticariatultau.ro nu ştiam nimic, nici despre carte, nici despre autor. Am ales-o din impuls şi am citit-o din răzbunare. Faptul că în sesiune mi-am găsit timp să las la o parte totul ca să mă abandonez unei cărţi a reprezentat pentru mine triumful suprem al pasiunii asupra lui „trebuie”.

Cartea s-a dovedit a fi o lecţie dură, o poveste despre capriciile istoriei şi imprevizibitatea destinului uman. A existat odată un continent pe care albii au încercat să-l îmblânzească. Au propagat „civilizaţia” şi legile, religia şi artele. Dar acum acest continent se revoltă. Natura reia în stăpânire ceea ce i-a fost furat, negrii redevini stăpâni, albii sunt reduşi la piloni. Africa …

Personajul central al romanului este David Lurie, un profesor de engleză. Fără a fi fericită, viaţa lui are două atribute esenţiale: previzibilitate şi siguranţă. Dar ambele dispar în clipa în care David îşi seduce una dintre studente. Evenimentul, de importanţă redusă pentru personaj, dobândeşte proporţii uriaşe în ochii colegilor de catedră. Blamat şi dezonorat, Lurie este practiv forţat să îşi abandoneze postul.

Îşi caută refugiul la ferma fiicei lui Lucy, în Eastern Cape. Locul reprezintă o surpiză şi o provocare pentru un om care a locuit ani de zile în „civilizaţie”. La fermă viaţa are ceva idilic. Miros de pîine coaptă şi lătrat de câini şi peste toate Lucy, o tânără care şi-a căutat fericirea în plăceri simple.

Procesul de adaptare se dovedeşte greu, dar până la urmă David reuşeşte să găsească un fel de echilibru interior. Devine voluntar la cabinetul veterinar din sat, se lasă pradă inerţiei. Dar pacea e de scurtă durată. Ferma este atacată, iar Lucy violată. Deşi devine destul de repede clar cine sunt responsabilii, nimeni nu întreprinde nimic. Lecţia, pe care Lurie abia acum o învaţă, este că într-o lume în care negrii redevin stăpâni, albii pot să se supună sau să piară. Lucy se supune, iar când află că este însărcinată, acceptă nunta cu un negru, cumpărându-şi astfel securitatea.

Toate acestea reprezintă pentru Lurie lucruri de neimaginat. Încearcă să se revolte, să îi facă pe ceilalţi să înţeleagă absurdul situaţiei, dar constată că, într-o lume în care legile nescrise fac diferenţa între supravieţuire şi moarte, personajul însuşi a devenit absurd.

Finalul este un îndemn la resemnare. Un om care a pierdut tot ce putea pierde, decide că nu mai are rost să caute să aibă ceva. Se lasă pradă acestui val care răpeşte tot, renunţă de bunăvoie la puţinele fiinţe la care mai ţine. Cei neputincioşi nu pot decât să se resemneze. Să uite de idealuri, obligaţii, dorinţe. Să uite, dacă se poate, cine sunt…

De Stieg Larsson auzisem cu ceva timp în urmă când, într-un schimb de comentarii pe blog, Maya mi-l recomanda ca pe un foarte bun şi foarte actual scriitor de romane poliţiste.

Urmare firească, în momentul în care Gazeta Sporturilor a anunţat publicarea primului volum din triologia Millenium, am ciulit urechile şi mi-am propus să pun cu orice preţ mâna pe carte. A urmat nebunia obişnuită: goana după carte în jumătate din chioşcurile de ziare din Timişoara,apoi frumuseţea nopţilor nedormite căci, şi de acest lucru m-am convins în primele cinci minute, dădusem de un roman genial.

Romanul evoluează în prima fază pe mai multe planuri.  La agenţia de securitate Milton Security o întâlnim pe Lisbeth Salander, o tânără de aproximativ 20 de ani, prototipul perfect al adolescentului întârziat, inadaptat social.

Salander nu se încadrează în tipare din niciun punct de vedere. Se îmbracă asemenea unei rockeriţe, nu vorbeşte aproape deloc, e bisexuală, violentă, inabordabilă. Dar în acelaşi timp şi, în ciuda defectelor, Salander este un investigator genial, persoana căreia i se încredinţează cele mai dificile misiuni din agenţie.

Într-un alt plan evoluează Mike Blomkvist. Îl întâlnim în postura de acuzat într-un proces de defăimare, apoi în cea de acţionar al revistei Millenium.

Pentru a nu lăsa ca rezultatul puţin îmbucurător al procesului să afecteze revista, Mike decide să se retragă temporar de la conducere. Decizia lui coincide cu momentul în care Henrik Vanger, coacţionar la un important concern suedez, îi propune o slujbă. Teoretic Mike este solicitat să scrie biografia familiei Vanger, însă afacerea are dedesubturi mult mai adânci, căci întreaga muncă de cercetare are ca scop real găsirea nepoate lui Henrik, dispărută cu ani în urmă.

Iniţial Mike e tentat să refuze propunerea, totuşi povestea are ceva atrăgator în ea. Fără speranţa de a rezolva misterul, personajul decide să accepte misiunea.

După ce timp de mai multe luni Mike cotrobăie în van, apare deodată un prim indiciu, apoi altele. Curând devine clar că afacerea depăşeşte cu mult dimensiunile unei simple răpiri. În aceste condiţii, Mike are nevoie de un partener suficient de versat pentru a fi de un folos real. Îl găseşte în persoana lui Lisbeth Salander. Împreună, cei doi se avântă într-o aventură al cărei rezultat este greu de anticipat.

„Bărbaţii care urăsc femeile” m-a cucerit. Este în egală măsură roman poliţist şi thriller, te ţine captiv până la ultima pagină.

În ceea ce o priveşte pe Salander, personajul este ca o palmă trasă la tot ce înseamnă detectiv tipic. Are multe defecte, întruchipează tot ce e mai rău în societate şi totuşi trezeşte simpatia, dovedindu-ne că o minte genială se poate ascunde cu uşurinţă chiar şi în spatele unei făpturi stridente machiate, îmbrăcată în geacă de piele.

Pe mine Salander m-a cucerit. Aştept cu nerăbdare să aflu cum evoluează şi în celelalte romane ale seriei.

De John Grisham am dat acum vreo patru ani, când o bibliotecară, cunoscând pasiunea mea pentru romane poliţiste, mi l-a recomandat. Prima impresie nu a fost in favoarea autorului. Grisham mi se părea atunci mai mult un scriitor care încerca să epateze abordând subiecte incomode. Cum era de aşteptat, l-am lăsat baltă. Apoi, pe neaşteptate, am primit cadou „Maestrul” şi am fost cucerită.  Din acest motiv, când, în urmă cu vreo două luni, cei de la www.anticariatultau.ro mi-au oferit câteva cărţi la alegere, nu am stat mult pe gânduri şi mi-am ales „Mediatorul”.

Alegerea s-a dovedit extrem de inspirată. Într-o perioadă în care numai de citit nu îmi arde, cartea a reuşit totuşi să mă „page în priză”.

„Mediatorul” se situează undeva între un roman de acţiune şi unul psihologic. Elementele se combină strălucit, rezultatul fiind o carte care nu doar portretizează ci şi motivează.

În centrul acţiunii se află Joel Backman. Odinioară unul dintre cei mai influenţi oameni din Washington, şi-a supraapreciat puterea, în final ajungând să accepte puşcăria, decât să îşi pună în pericol familia.

În clipa în care, pe neaşteptate, este graţiat, Joel se trezeşte deodată prins în capcana vechilor greşeli. Cu agenţii a trei state pe urmele sale, nu îi rămâne altceva de făcut decât să se ascundă, să îşi încropească o nouă identitate departe de statul pe care l-a trădat.

Este dus în Italia şi, sub protecţia dubitabilă a unor agenţi CIA, Joel începe un lung proces de transfomare. Cetăţean italian cu acte in regulă, personajul constată deodată cât de greu este să fii altcineva. Dar, când întreaga ta viaţă depinde de capacitatea de a te adapta, nu îţi rămâne altceva de făcut decât să te pliezi noilor condiţii. Şi Joel reuşeşte acest lucru în mod exemplar: în decurs de câteva luni îşi însuşeşte italiana, precum şi obiceiurile ţării. Este cea mai frumoasă, dar şi cea mai instructivă parte din roman. Modul în care un om trecut de a doua tinereţe găseşte puterea de a se reinventa, nu poate decât să inspire.

Dar Joel nu este capabil să lase în urmă o viaţă. Îşi doreşte să revină, să îşi achite „datoriile” şi, dacă se poate, se îşi recâştige vechea identitate. Lucru greu de realizat, într-o lume în care numele „Backman” echivalează cu o condamnare. Totuşi, Joel fuge şi se trezeşte în cursa vieţii lui. O cursă care îi va aduce, pe lângă pericole, şi şansa unui nou început.

„Mediatorul” mi-a plăcut enorm. Dar, fire sucită cum sunt, am interpretat cartea în stil propriu. Şi, mai mult decât întreaga aventură a eroului, m-a atras descrierea modului în care Joel se reinventează. Personajul ne învaţă o lecţie preţioasă: că nu este niciodată prea târziu să te accepţi, să te redescoperi, să îndrepţi ceva într-o existenţă plină de acte condamnabile.

De câteva luni îmi tot propun să citesc ceva de Llosa. Este, cred, singurul câştigător al premiului Nobel pentru literatură de care auzisem şi înainte. Mi-a fost recomandat de nenumărate ori ca un scriitor de geniu, iar recent, când prin bunăvoinţa celor de la http://anticariatultau.ro/ am intrat în posesia primului volum a lui Llosa, nu am putut decât să ader la părerea generala. Da, Llosa, privit prin prisma acestui volum, este un scriitor  fantastic, stilul lui te ameţeşte pur şi simplu. Citindu-l, ajungi să uiţi de realitate, iar când revii la ea, o găseşti complet transformată.

„Elogiu mamei vitrege” este în egală măsură o poveste despre dragoste, incest şi erotism ce nu cunoaşte vârsta. Dar mai ales, este, în ciuda multiplelor semnificaţii pe care le dobândeşte titlul, un elogiu, poate cel mai frumos adus femeii, acea fiinţă plină de farmec, toane şi păcate, care nu va înceta niciodată să fascineze bărbaţii.

Nu aş vrea să schiţez un rezumat, pentru că prin asta aş răpi jumătate din farmecul povestirii.  Povestită, cartea ar suna a roman prost. „Elogiul mamei vitrege” se simte mai mult decât se citeşte, şi în niciun caz nu se spune mai departe.

Pentru mine,   reprezentat un şoc.  În primul rând, este primul roman erotic „pur” cu care mă „confrunt”. Am fost uimită şi puţin amuzată. Apoi a început să-mi placă. Transpus în cuvintele potrivite, erotismul poate să fascineze, iar Llosa are acest talent. Cele trei personaje ale cărţii, don Rigoberto, dona Lucrecia şi micul Fonchito evouează fiecare în universul său încărcat de pasiune. Mă opresc asupra femeii:

Don Lucrecia nu este un stereotip, ci mai degrabă o palmă dată seducătoarei clasice cu păr lung şi privire inocentă în vârstă de maxim 16 ani. La 40 de ani împliniţi, personajul central al cărţii este asemenea unui trandafir înflorit toamna: frumoasă, singură de sine, conştientă şi mândră de statutul ei de femeie, se abandonează dorinţelor, plăcerilor trupeşti.  Fascinează şi se lasă fascinată, dar amestecă în toate astea un strop de maturitate. A trecut de vârsta îndoielilor şi „de ce-urilor” , nu mai caută explicaţii, nici justificări, iar acest lucru îi permite să se manifeste din plin  ca fiinţă dădătoare de plăceri. Devine obiect al dorinţei într-un moment în care zeci de alte femei îşi deplâng tinereţea pierdută. Dar personajul feminin are acel dar de a nu îmbătrâni, în ciuda vârstei.  O zi de naştere în plus nu înseamnă nimic, atunci când întâmpini viitorul sigură pe tine, conştientă că feminitatea nu se pierde cu anii, ci se redescoperă. Acesta este mesajul pe care personajul principal mi l-a transmis, din spatele pozelor senzuale şi, fie şi numai pentru aceasta, romanul merită citit.

Nu vă ofer o reţetă spre a-l interpreta, vă dau însă un sfat: undeva, în mijlocul lecturii închideţi ochii şi lăsaţi-vă în voia cuvintelor abia citite. Lăsaţi-le să zboare, să vă transforme. Aşa îl veţi descoperi pe Llosa… Nu ca scriitor, ci ca stare. O stare minunată …

Dintre toate romanele citite până acum de Ismail Kadare, „Umbra” mi-a mers cel mai mult la suflet. Este o carte pe care o voi avea ani de-a rândul în faţa ochilor, şi cum s-ar putea altfel ? Cartea vorbeşte despre Albania. Mie mi-a vorbit despre România pe care n-am apucat s-o cunosc.

Rezumatul cărţii, citit în fugă, m-a indus în eroare. Mă aşteptam aşadar la o poveste de dragoste între un albanez şi o pariziancă. Nu luasem însă în considerare faptul că la Kadare iubirea şi politica merg mână în mână.

În centrul poveştii se află un cineast albanez. În vremea în care regimul comunist îşi trăia anii de glorie, personajul are un noroc neaşteptat: devine delegat al Albaniei în Franţa. Dobândeşte astfel şansa de a gusta dintr-o altă lume, lipsită de restricţii, unde cenzura şi lipsurile sunt cuvinte şi atât. Iniţial se integrează bine: îşi face un cerc de prieteni, participă la viaţa culturală a Parisului. Problema, care devine în scurt timp principalul subiect de discuţie în cercurile de cunoscuţi din Albania, este legată de relaţiile cineastului cu femeile. Din lipsă de noroc sau de voinţă, el este ferit de orice contact mai strâns cu occidentalele. Lucru frustant, mai mult pentru prieteni decât pentru personaj. Mesager al unei naţiuni constrânse să tacă, eroul povestirii este aproape forţat să dezvolte relaţii sexuale cu pariziencele, măcar cu una. Actul sexual devine un strigăt de disperare, iar sămânţa „barbară”, plantată adânc în vaginul „civilizaţiei”, singura modalitate de a uni două lumi separate pe vecie.

Lucrurile par să evolueze spre bine în clipa în care eroul o întâlneşte pe Silvaine, o actriţă. Însă relaţia lor necesită tatonări. Silvaine manifestă prudenţă, personajul principal, teamă. Pe măsură ce sentimentele se amplifică, bărbatul devine tot mai conştient de diferenţele dintre cei doi. Revine vechiul mit al lui Konstandin, eroul mort care şi-a părăsit cripta pentru a-şi duce la capăt menirea.

Personajul principal ajunge să se simtă în scurt timp asemenea unui mort. Din când în când i se oferă şansa de a evada din mormântul colectiv numit Albania, pentru a gusta, niciodată pe săturate, din cupa rezervată celor vii, celor liberi. Dar este permis unui „mort” să-şi depăşească statutul? Silvaine poate fi salvarea, dar şi condamnarea. Unirea dintre cei doi nu va schimba nimic în plan real. În plan simbolic, subjugarea femeii este însă strigătul de victorie al barbarilor, care, slabi şi lipsiţi de un viitor cert, se avântă în cucerirea unor mici redute părăsite: femeile.

„Umbra” m-a marcat profund. Am ajuns în punctul în care literele se ştergeau, „Albania” se recompunea în mod misterios devenind „România”. Acolo ca şi aici, vise au murit şi zeci de intelectuali au simţit forţa zdrobitare a cavoului. Spre afară, au pătruns doar şoapte… Dar ce e o şoaptă în marea de sunete ale istoriei ?

Vă spuneam acum câteva zile că „Drumul spre înalta societate” m-a impresionat în mod plăcut. Din acest motiv nu am putut rezista mult timp tentaţiei de a citi continuarea, „Viaţa în înalta societate”.

Al doilea roman al lui John Braine s-a  dovedit a fi pe măsura primului. Continuând întâmplările din „Drumul spre înalta societate”, „Viaţa în înalta societate” ne introduce în lumea oamenilor scăpătaţi care, deşi au un statut superior şi o situaţie financiară bună, nu reuşesc să aparţină, în ciuda eforturilor, elitei.

Printre oamenii mai sus descrişi îl descoperim pe vechiul nostru prieten, Joe Lampton. Căsătorit cu Susan, tată a doi copii, el are tot ceea ce şi-a dorit în trecut: o casă frumoasă, două maşini, o slujbă mulţumitoare. Însă Joe a aflat mult prea târziu că banii nu cumpără un statut. În ochii societăţii, personajul este un parvenit, un vânător de zestre. Un parvenit educat, capabil să atragă, dar totuşi…

Poate că din cauza acestei etichete mai mult sau mai puţin meritate, Joe nu reuşeşte niciodată să se afirme. Pare condamnat să putrezească în umbra socrului, prizonier al unui post „călduţ”, dar lipsit de perspective.

Nici în căsnicie lucrurile nu stau mai roz. Deşi o iubeşte pe Susan, Joe nu îşi poate înfrâna un sentiment de exasperare surprinzând degradare treptată a unei femei odată desăvârşite. Ce a mai rămas din tânăra pură de odinioară? O femeie frumoasă dar uşor vulgară, ce fumează ţigări turceşti, foloseşte parfumuri de proastă calitate şi „face scene” cu orice ocazie.

Joe se simte prins. Îşi iubeşte fiica, ţine la fiul său, Harry (deşi acesta nu nutreşte decât un dispreţ slab camuflat faţă de tatăl său), e recunoscător soţiei, dar în acelaşi timp, e profund nefericit. Într-o astfel de stare de spirit, Joe o întâlneşte pe Norah. Iar Norah are ceva din vechea lui iubire, Alice.

Cum era de aşteptat, Joe şi Norah au o relaţie. Orice remuşcări ale eroului dispar în clipa în care Joe află că soţia îl înşală de ani de zile. Dar mai sunt şi copiii în joc… Va risca personajul pasul final, rupând-o cu trecutul, sau va rămâne în continuare prizonierul unei vieţi nesatisfăcătoare?

Scriind despre „Drumul spre înalta societate”, afirmam că Joe se vinde scump. Îi admiram atunci vag curajul de a dedica totul unui scop. Citind „Viaţa în înalta societate” am ajuns la concluzia că Joe nu s-a vândut sficient de scump. Căci nu există preţ suficient de mare ca să compenseze o viaţă lipsită de dragoste. O viaţă supusă convenienţelor, dedicată unor bani care nu vor fi niciodată ai tăi, o astfel de viaţă nu merită preţul libertăţii.

O carte cu care am avut mai rezerve la început. În ultima vreme, romanele abordând subiecte tabu s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie, şi puţine sunt cele cu adevărat bune. La „O viaţă de rezervă” m-a atras în primul rând … coperta. Ştiu, sună stupid dar sunt situaţii în care coperta chiar face diferenţa. Imaginea cu două fete purtând pe faţă o maturitate prematură, m-a cucerit. Conţinutul avea să confirme promisiunea purtată de copertă.

„Nu vreau să-L dau în judecată pe Dumnezeu, ci pe părinţii mei, spun eu. Vreau să-i dau în judecată pentru drepturile pe care le am asupra propriului meu corp” . Cuvinte dure, purtând o sugestie clară a revoltei. Ar putea aparţine unei adolescente rebele, sau unui sportiv de performanţă. Ar putea fi uitate cu timpul, îngropate. Dar nu şi atunci când cea care le rosteşte este o fată de numai 13 ani.

De când a fost născută, Anna a trăit în umbra surorii ei mai mari, Kate. A fost corpul care a hrănit-o, fântâna din care, an de an, din ce în ce mai des, trebuia să se scurgă viaţă spre alt corp, indiferent de preţ. Anna nu a fost născută din dragoste. A fost creată pentru Kate, pentru a fi donatorul perfect al unei bolnave de leucemie.  Rol dramatic, ce se amplifică odată cu trecerea timpului, când devine clar că leucemia nu dă semne de vindecare ci, din contră, avansează.

Jodi Picoult schiţează un amplu portret al acestei drame, modul în care ea se consumă, sau mai bine zis se amplifică în cadrul unei familii. Brian, tatăl, Sarah, mama, Jesse, fratele mereu ignorat şi cele două fete, Kate şi Anna; iată pionii unei poveşti care intrigă, revoltă, îndurererează. Cititorul este atras în acest vârtej, şi este lipsit chiar de privilegiul de a fi părtinitor. La prima vedere verdictul pare clar: Anna e victima, părinţii sunt antagoniştii perfecţi care sacrifică o fată în favoarea celeilalte. Apoi citim punctul de vedere al mamei. Devenim martori la frământările ei, la durerea pe care o poartă zi de zi, fără a avea măcar consolarea de a o afişa. Intervine Brian, soţul neputincios care se vede forţat să aleagă între două fiice, incapabil să le protejeze pe amândouă. Câteodată, nu prea des, se face auzită şi vocea lui Jesse. Redus la stadiul de rebut al societăţii, el îşi transformă durerea în flăcări. Încendiază clădiri, sperând că acest lucru îi va domoli furia, se retrage tot mai mult în sine, convins că într-o casă cu două bolnave, el este complet de prisos. Planurile alternează, tabloul se ţese treptat, tot mai detaliat … Procesul înaintează, tensiunea creşte. Concluzia e una singură: e groaznic. E groaznic să îţi sacrifici sora pentru a-ţi oferi dreptul la puţină viaţă, e groaznic să-ţi petreci copilăria în spitale fără măcar a fi bolnav, e groaznic să înfrunţi zi de zi posibilitatea de a-ţi pierde copilul, e groaznic să fii călău şi totodată victimă.

Nu am să afirm că romanul este frumos. Însă cu siguranţă este unul intens. Te face să te revolţi, să te temi, să îţi doreşti să ajungi într-o lume ideală, unde nu exită boli şi copii care să sufere de pe urma lor. Citind „O viaţă de rezervă” m-am surprins întrebându-mă nu odată ce aş fi făcut eu în situaţia prezentată. M-am pus pe rând în pielea fiecărui personaj, mi-am însuşit drama lor şi deodată am constatat cât de puternici sunt de fapt aceşti oameni. Bolnavi sau aparţinători, cu toţii duc zi de zi un război cu hazardul, o luptă în faţa căreia micile greutăţi cotidiene devin ridicole de-a dreptul. Romanul lui Jodi Picoult este o dramă, dar şi o lecţie de curaj. O carte care te învaţă să fii mai puternic, tocmai pentru că îţi arată tot ceea ce poate fi mai rău din viaţă.

Am cumpărat „Drumul spre înalta societate” acum câteva luni, alături de ziarul Jurnalul Naţional. Am răsfoit-o pe moment, mi-a plăcut, dar am lăsat-o pe altădată. Sunt momente în care pur şi simplu ţi se acreşte să citeşti despre oameni bogaţi şi tineri cu ambiţii. Am revenit la carte acum câteve zile şi impresia iniţială mi-a fost confirmată: citeam un roman bun. Nu strălucit, dar în orice caz, o carte care nu te poate lăsa indiferent.

Despre ce este vorba? Aşa cum sugerează şi titlul, despre o încercare reuşită a unui personaj de a-şi depăşi propriul statut. Născut în Dufton, un oraş mic şi lipsit de culoare, Joe Lampton este un tânăr orfan, fără prea multe perspective. Conştient de propriul statut, şi dornic să-l depăşească, se mută în Warley unde se angajează ca funcţionar la primărie. Prin această mişcare, Joe reuşeştă să facă trecerea la statutul de mic-burhgez, însă viaţa în această postură nu i se pare cu mult mai tentantă decât traiul din Dufton.

Personajul nu este omul care să se mulţumească cu puţin. Un trai decent, condimentat ocazional cu aventuri cu femei din clasa de mijloc nu mai are cum să-l atragă. Joe visează la maşini, vile, bani şi femei de calitatea întâi. Însă această lume nu este accesibilă oricui. Înzestrat cu multă carismă şi un fizic plăcut, tânărul reuşeşte totuşi să se facă acceptat de „crema” Warley-ului. Este tolerat, simpatizat, însă nu este acceptat.

Când Joe devine amantul lui Alice, soţia unui bogat afacerist, porţile altei lumi par a se deschide pentru tânăr. În sfârşit el poate să guste, pe ascuns şi niciodată pe săturate, din cupa rezervată doar bogaţilor. Alice ascunde promisiunea unei lumi, dar în acelaşi timp întruchipază senzualitate, tandreţe, lux, înţelegere. Dacă relaţia dintre cei doi debutează inofensiv, îmbrăcând mai mult forma unei prietenii prelugintă în pat, lucrurile se complică pe parcurs. Pasiunea începe să domine. În acest contex Susan, fiica celui mai bogat om din oraş reprezintă pentru Joe nu doar o partidă bună, ci şi un suflu proaspăt. Susan întruchipază puritatea. Deloc versată în relaţiile cu bărbaţii, ea îi oferă lui Joe o dragoste sinceră şi dezinteresată, de care tânărul nu ezită să profite. Dar lucrurile se complică în momentul în care Sue află de existenţa lui Alice. Joe este forţat să aleagă între  o pasiune puternică şi  dorinţa sa de a parveni.Iar lucrurile o iau razna.

„Drumul spre înalta societate” m-a cucerit. Joe Lampton mi se pare un personaj admirabil. Întruchipază parvenitul autentic, şi totuşi îi lipseşte acea doză de răutate caracteristică acestui gen de oameni.. Este un om care şi-a promis să scape de mizerie şi face acest lucru în cel mai la îndemână mod: se vinde şi se vinde scump. Totuşi Joe îşi păstrează un fel de stângăcie care îl face simpatic cititorului. Nu poţi să urăşti un tânăr care încearcă să înveţe. Care admiră oamenii bogaţi şi încearcă să le pătrundă gesturile, să le înţelega şi să le imită. Contrar unui parvenit tipic, Joe înţelege că a face parte din înalta societate nu înseamnă doar să ai bani ci şi să adopţi un fel de a fi, să ai prestanţă, demnitate. Din acest punct de vedere „Drumul spre înalta societate” se dovedeşte şi o bună lecţie de stil . Sunt curioasă cum se prezintă continuarea („Viaţa în înalta societate”).

E un timp pentru toate: să citeşit, să descoperi, să culegi noi impresii, să îţi hrtăneşti setea de lectură cu lecturi noi, mereu altele. Apoi vine vremea când noul începe să te obosească. Semn de bătrâneţe? Poate. Cert este că în dimineaţa în care am împlinit 20 de ani am decis că este timpul să pun punct unor lecturi noi, chinuite, şi să revin, pentru o vreme, la cărţile pe care am invăţat să le iubesc în decursul anilor. Am început cu prima mea lectură. Vă vorbeam despre ea într-o postare anterioară: „Cei mai frumoşi ani”, unul dintre primele romane ale lui Cronin şi, din punctul meu de vedere, unui dintre cele mai reuşite.

Pe Cronin nu il voi putea aprecia niciodată ca scriitor. Are câteva romane pe care le ador, dar în acelaşi timp are şi cărţi de cea mai proastă calitate (cine a citit „Străini în paradis” sau „Doamna cu garoafe” mă va aproba). Însă are şi un mare talent: acela de a scrie despre medici într-o manieră care pur şi simplu te vrăjeşte.

„Cei mai frumoşi ani” este o carte despre oameni care au îndrăznit să lupte pentru ceea ce îşi doresc cu adevărat. Născut undeva la periferia oraşului Levenford, fiu al unei femei de serviciu şi al unui beţiv, Duncan Stirling este în mod cert un tânăr fără perspective. Dar acest lucru nu îl împiedică să viseze. Duncan îşi doreşte să devină medic. Simte îl el chemarea spre profesiune, vrea să cunoscă şi să vindece, să îşi dedice viaţa unui ţel superior.

Dar într-o lume a săracilor nu e loc de idealuri.  Începând cu familia,  toţi oamenii ignoră sau dispreţuiesc năzuinţele tânărului. În clipa în care Duncan refuză o „situaţie înfloritoare” ca secretar în cadrul primăriei, drumul spre familia lui este definitiv închis.

Gata să rişte totul pentru un vis, Duncan părăseşte Levenfordul şi îşi încearcă norocul la Universitatea Saint-Andrews. Obţine o bursă acolo şi se remarcă în curând. Apoi, în preajma absolvirii, Duncan o cunoaşte pe Anna Geisler, un celebru medic chirurg. Văzând în Duncan un tânăr cu potenţial, Anna îl ia sub aripa ei ocrotitoare. Îi obţine  primul post în cadrul spitalului şi îi ghidează cariera. Datorită ei, Duncan îşi vede în curând visul cu ochii: devine un medic renumit, obţine o catedră în cadrul universităţii. Ceea ce Duncan nu realizează este că se îndepărtează tot mai mult de valorile care cândva îl ghidaseră. Captiv între eprubete şi aparate, pierde contactul cu lumea căreia dorise să îi aparţină. Nu mai vede pacienţi cărora trebuie să le aline durerea. Cele mai dificile cazuri devin, încet-încet, trepte spre o celebritate lipsită de satisfacţii.

Dar nici măcar în clipa în care Duncan are o confruntare cu Murdoch, doctor de ţară şi prieten loial al tânărului, personajul nu se trezeşte la realitate. Este nevoie de evenimente dramatice pentru a-i dovedi că faima şi luxul nu fac un om fericit. Captiv între două iubiri  (Margaret, „prinţesa” din Levendord şi Jane, umila fiică a lui Murdoch) , Duncan este în sfârşit forţat să ia o decizie.  Dar uneori, a renunţa la nişte lanţuri vechi nu este de ajuns. Trebuie să găseşti drumul înapoi spre o lume pe care, deşi ai renegat-o, nu ai încetat niciodată s-o iubeşti.

Despre „Cei mai fruoşi ani” nu pot şi nu vreau să dau un verdict. E romanul meu de suflet, cartea care m-a făcut să îndrăgesc lectura şi cărţile . Poate unora li se va părea un kitsch. Pentru mine însă, „Cei mai frumoşi ani” rămâne, la 13 ani de la prima lectură, o carte care te învaţă să trăieşti, să îţi urmezi visele şi să crezi în valorile autentice.