Lume de umbre …

Am cumpărat „Drumul spre înalta societate” acum câteva luni, alături de ziarul Jurnalul Naţional. Am răsfoit-o pe moment, mi-a plăcut, dar am lăsat-o pe altădată. Sunt momente în care pur şi simplu ţi se acreşte să citeşti despre oameni bogaţi şi tineri cu ambiţii. Am revenit la carte acum câteve zile şi impresia iniţială mi-a fost confirmată: citeam un roman bun. Nu strălucit, dar în orice caz, o carte care nu te poate lăsa indiferent.

Despre ce este vorba? Aşa cum sugerează şi titlul, despre o încercare reuşită a unui personaj de a-şi depăşi propriul statut. Născut în Dufton, un oraş mic şi lipsit de culoare, Joe Lampton este un tânăr orfan, fără prea multe perspective. Conştient de propriul statut, şi dornic să-l depăşească, se mută în Warley unde se angajează ca funcţionar la primărie. Prin această mişcare, Joe reuşeştă să facă trecerea la statutul de mic-burhgez, însă viaţa în această postură nu i se pare cu mult mai tentantă decât traiul din Dufton.

Personajul nu este omul care să se mulţumească cu puţin. Un trai decent, condimentat ocazional cu aventuri cu femei din clasa de mijloc nu mai are cum să-l atragă. Joe visează la maşini, vile, bani şi femei de calitatea întâi. Însă această lume nu este accesibilă oricui. Înzestrat cu multă carismă şi un fizic plăcut, tânărul reuşeşte totuşi să se facă acceptat de „crema” Warley-ului. Este tolerat, simpatizat, însă nu este acceptat.

Când Joe devine amantul lui Alice, soţia unui bogat afacerist, porţile altei lumi par a se deschide pentru tânăr. În sfârşit el poate să guste, pe ascuns şi niciodată pe săturate, din cupa rezervată doar bogaţilor. Alice ascunde promisiunea unei lumi, dar în acelaşi timp întruchipază senzualitate, tandreţe, lux, înţelegere. Dacă relaţia dintre cei doi debutează inofensiv, îmbrăcând mai mult forma unei prietenii prelugintă în pat, lucrurile se complică pe parcurs. Pasiunea începe să domine. În acest contex Susan, fiica celui mai bogat om din oraş reprezintă pentru Joe nu doar o partidă bună, ci şi un suflu proaspăt. Susan întruchipază puritatea. Deloc versată în relaţiile cu bărbaţii, ea îi oferă lui Joe o dragoste sinceră şi dezinteresată, de care tânărul nu ezită să profite. Dar lucrurile se complică în momentul în care Sue află de existenţa lui Alice. Joe este forţat să aleagă între  o pasiune puternică şi  dorinţa sa de a parveni.Iar lucrurile o iau razna.

„Drumul spre înalta societate” m-a cucerit. Joe Lampton mi se pare un personaj admirabil. Întruchipază parvenitul autentic, şi totuşi îi lipseşte acea doză de răutate caracteristică acestui gen de oameni.. Este un om care şi-a promis să scape de mizerie şi face acest lucru în cel mai la îndemână mod: se vinde şi se vinde scump. Totuşi Joe îşi păstrează un fel de stângăcie care îl face simpatic cititorului. Nu poţi să urăşti un tânăr care încearcă să înveţe. Care admiră oamenii bogaţi şi încearcă să le pătrundă gesturile, să le înţelega şi să le imită. Contrar unui parvenit tipic, Joe înţelege că a face parte din înalta societate nu înseamnă doar să ai bani ci şi să adopţi un fel de a fi, să ai prestanţă, demnitate. Din acest punct de vedere „Drumul spre înalta societate” se dovedeşte şi o bună lecţie de stil . Sunt curioasă cum se prezintă continuarea („Viaţa în înalta societate”).

E un timp pentru toate: să citeşit, să descoperi, să culegi noi impresii, să îţi hrtăneşti setea de lectură cu lecturi noi, mereu altele. Apoi vine vremea când noul începe să te obosească. Semn de bătrâneţe? Poate. Cert este că în dimineaţa în care am împlinit 20 de ani am decis că este timpul să pun punct unor lecturi noi, chinuite, şi să revin, pentru o vreme, la cărţile pe care am invăţat să le iubesc în decursul anilor. Am început cu prima mea lectură. Vă vorbeam despre ea într-o postare anterioară: „Cei mai frumoşi ani”, unul dintre primele romane ale lui Cronin şi, din punctul meu de vedere, unui dintre cele mai reuşite.

Pe Cronin nu il voi putea aprecia niciodată ca scriitor. Are câteva romane pe care le ador, dar în acelaşi timp are şi cărţi de cea mai proastă calitate (cine a citit „Străini în paradis” sau „Doamna cu garoafe” mă va aproba). Însă are şi un mare talent: acela de a scrie despre medici într-o manieră care pur şi simplu te vrăjeşte.

„Cei mai frumoşi ani” este o carte despre oameni care au îndrăznit să lupte pentru ceea ce îşi doresc cu adevărat. Născut undeva la periferia oraşului Levenford, fiu al unei femei de serviciu şi al unui beţiv, Duncan Stirling este în mod cert un tânăr fără perspective. Dar acest lucru nu îl împiedică să viseze. Duncan îşi doreşte să devină medic. Simte îl el chemarea spre profesiune, vrea să cunoscă şi să vindece, să îşi dedice viaţa unui ţel superior.

Dar într-o lume a săracilor nu e loc de idealuri.  Începând cu familia,  toţi oamenii ignoră sau dispreţuiesc năzuinţele tânărului. În clipa în care Duncan refuză o „situaţie înfloritoare” ca secretar în cadrul primăriei, drumul spre familia lui este definitiv închis.

Gata să rişte totul pentru un vis, Duncan părăseşte Levenfordul şi îşi încearcă norocul la Universitatea Saint-Andrews. Obţine o bursă acolo şi se remarcă în curând. Apoi, în preajma absolvirii, Duncan o cunoaşte pe Anna Geisler, un celebru medic chirurg. Văzând în Duncan un tânăr cu potenţial, Anna îl ia sub aripa ei ocrotitoare. Îi obţine  primul post în cadrul spitalului şi îi ghidează cariera. Datorită ei, Duncan îşi vede în curând visul cu ochii: devine un medic renumit, obţine o catedră în cadrul universităţii. Ceea ce Duncan nu realizează este că se îndepărtează tot mai mult de valorile care cândva îl ghidaseră. Captiv între eprubete şi aparate, pierde contactul cu lumea căreia dorise să îi aparţină. Nu mai vede pacienţi cărora trebuie să le aline durerea. Cele mai dificile cazuri devin, încet-încet, trepte spre o celebritate lipsită de satisfacţii.

Dar nici măcar în clipa în care Duncan are o confruntare cu Murdoch, doctor de ţară şi prieten loial al tânărului, personajul nu se trezeşte la realitate. Este nevoie de evenimente dramatice pentru a-i dovedi că faima şi luxul nu fac un om fericit. Captiv între două iubiri  (Margaret, „prinţesa” din Levendord şi Jane, umila fiică a lui Murdoch) , Duncan este în sfârşit forţat să ia o decizie.  Dar uneori, a renunţa la nişte lanţuri vechi nu este de ajuns. Trebuie să găseşti drumul înapoi spre o lume pe care, deşi ai renegat-o, nu ai încetat niciodată s-o iubeşti.

Despre „Cei mai fruoşi ani” nu pot şi nu vreau să dau un verdict. E romanul meu de suflet, cartea care m-a făcut să îndrăgesc lectura şi cărţile . Poate unora li se va părea un kitsch. Pentru mine însă, „Cei mai frumoşi ani” rămâne, la 13 ani de la prima lectură, o carte care te învaţă să trăieşti, să îţi urmezi visele şi să crezi în valorile autentice.

Dacă „Marele Gatsby” ar fi fost scrisă de un asiatic, aşa ar fi arătat.  Asemănările cu romanul lui Fitzgerald sunt mari, însă se opresc la temă. Structura naraţiunii, cât şi povestea în sine poartă amprenta unui continent insuficient descoperit.  „Fabrica de mătase” nu abundă de „exotism” , cel puţin nu în sensul pe care un european l-ar da cuvântului. Intriga ar putea avea loc, la fel de bine, în orice alt colţ al lumii. Totuşi, influenţele unei alte culturi se simt. Oamenii luptă, încearcă să evadeze sau să îşi renege propriul statut. Se avântă în bătălii disperate, dar nu reuşesc să sară peste propria lor umbră. „Fabrica de mătase” prezintă, în ultimă instanţă, cotrastul dintre două civilizaţii, pe care istoria a încercat, fără succes, să le contopească: Marea Britanie şi Malaya, viitoarea Malaysia.

Romanul este compus din relatările a trei personaje. Jasper Lim, Snow şi Peter incearcă, fiecare în felul său, să reconistutie viaţa lui Johnny Lim, proprietarul fabricii de mătase Armonia.

Prima parte a cărţii, relatarea lui Jasper Lim, ne prezintă povestea unui fiu care şi-a urât tatăl. Întreaga poveste pare o încercare de dezvinovăţire. Scoţând la iveală trecutul sumbru al tatălui său, Jasper încearcă să se scuze pentru sentimentele pe care nu şi le-a putut reprima de-a lungul anilor. Totuşi, deşi doreşte să prezinte un interlop, Jasper portretizează, în final, un om care a luptat împotriva curentului, şi a reuşit să se afirme.

Născut în Malaysia, Lim Seng Chin nu este altceva decât un tânăr lipsit de perspective. Totuşi, talentele lui nu întârzie să iasă la iveală: priceperea la mecanică îi asigură o poziţie bună în mina în care lucreză. Când maşinăria se strică, Ching este făcut responsabil şi bruscat. Răneşte un britanic şi devine fugar. Colindă prin Malaysia, ajutat de comuniştii care văd în gestul tânărului strigătul de răzbunare al unei naţiuni asuprite. Ulterior se angajează la fabrica de mătase Armonia. Devine Johnny Lim şi, datorită priceperii sale în afaceri îşi asigură curând o poziţie stabilă. Dar acest lucru nu îi este de ajuns. Treptat, Johnny începe să îşi câştige simpatizanţi printre comunişti. Când un asemnea adept îl ucide pe proprietarul fabricii Armonia, este clar pentru toată lumea că Johnny va deveni proprietarul ei.  Construieşte un mic imperiu şi incheie o căsătorie avantajoasă cu Snow, fiica unui bogat localnic.

In perioada când Malaysia se află sub ocupaţie japoneză, Johnny decide că singurul mod de a-şi păstra situtaţia privilegiată este să îşi trădeze vechii aliaţi. Şi o face într-un mod atât de subtil încât continuă să rămână erou local până la moarte.

Totuşi viaţa lui Johnny este departe de a fi perfectă. Cea de-a doua parte a cărţii, constând în jurnalul lui Snow, ne prezintă o căsnicie sortită dezastrului. Firi diferite, Snow şi Johnny nu reuşesc niciodată să atingă acea unitate în gândire şi simţire necesară oricărui cuplu. Tânăra se simte singură şi neînţeleasă şi dezvoltă sentimente pentru un alt bărbat, japonezul Mamoru Kunichika. Dar a fi infidel nu e uşor, nu atunci când obiectul dorinţei este un ins care ascunde mii de secrete.

Într-o excursie pe care grupul format din Johnny, Snow, Mamoru,  Peter Wormwood o face în  insulele celor şapte fecioare au loc evenimente dramatice. Un călător moare, iar Snow pare a se refugia în braţele lui Mamoru. Spun pare, pentru că jurnalul femeii se întrerupe subit.

Ultima parte a cărţii este dată de relatarea lui Peter Wormwood. Britanic stabilit în Asia, el îşi petrece anii bătrâneţii la un sanatoriu din Malaysia. Încearcă să schiţeze portretul unei grădini, dar imagini din propriul său trecut transformă schiţa într-o relatare, poate cea mai obiectivă, a evenimentelor descrise anterior de Snow.

Devenit amic cu Johnny Lim, Peter vede în acesta un prieten fidel, un om fascinant poate tocmai datorită primitivismului său abia înăbuşit.  Asta până în clipa în care Peter o întâlneşte pe Snow. Se îndrăgosteşte de ea dar, incapabil să-şi trădeze prietenul, o urmăreşte de la distanţă şi devine martor la idila ei cu Mamoru. O întovărăşeşte în insule şi se trezeşte deoadată implicat  în evenimente care transformă oamenii în moştrii.

„Fabrica de mătase” se numără printre cele mai bune cărţi citite de mine în acest an. Am apreciat cu precădere modul în care a fost scrisă. Adevărul iese la iveală treptat, personajele se contureză pe măsură ce evenimentele le forţează să acţioneze. Interesant este că, deşi construit în jurul imaginii lui Johnny Lim, romanul nu ne oferă răspuns la o intrebare, poate cea mai importantă: Cine a fost Johnny Lim de fapt? Un interolp lipsit de sentimente sau doar un om pe care împrejurările l-au forţat să se transforme? Cititorul este liber să speculeze.

Vă povesteam într-o postare anterioară de prima mea întâlnire cu Vonnegut. La acea vreme nu eram tocmai încântată de scriitor. Primele pagini din „Abatorul cinci” mi se păreau atunci cam fără sens. Consecventă ca de obicei în ale lecturii, am reuşit să duc romanul până la capăt, şi nu regret. Mi-a luat ceva timp până să mă obişnuiesc cu stilul narativ, dar a meritat efortul.  Şi, contrar aşteptărilor, romanul de referinţă a lui Vonnegut mi s-a părut în final excelent. Îţi pune nervii la încercare dar este în acelaşi timp o experienţă literară unică.

Se vrea un roman anti-război şi convinge. Nu prin imagini şocante, nici prin cuvinte de circumstanţă. „Abatorul cinci” te transformă într-un participant lipsit de idealuri, într-un copil aruncat prea curând într-o lume a cărei cruzime nu e nici măcar în stare să o  priceapă. Subtitlul romanului devine astfel cum nu se poate mai potrivit: „Cruciada copiilor” .

Romanul este povestea unui personaj ciudat. Billy Pilgrim este exact genul de om pe care l-ai cataloga drept inofensiv, lipsit de imaginaţie şi, într-o anumită proporţie, puţin ridicol. Un om pe care îl aşteaptă o viaţă liniştită, lipsită de senzaţional. Însă soarta ţine prea puţin cont de etichete. Căci viaţa lui Billy este marcată puternic de două evenimente: razboiul şi întâlnirea cu tralfamadorienii, o populaţie extraterestră.

În ziua în care este răpit de tralfamadorieni, Billy Pilgrim se află în acel punct al vieţii în care nimic nu mai poate merge prost. A supravieţuit războiului, a încheiat o căsătorie avantajoasă, a adus pe lume doi copii, e un om de afaceri respectat. Şi, deodată, o populaţie extraterestră consideră că Billy ar da excelent într-un zoo de pe altă planetă, alături de un star porno.

Cu pasivismul care îl caracterizeză, Billy acceptă răpirea drept ceva normal. De altfel, este fascinat de modul de gândire al extratereştrilor. Pentru aceştia, moartea nu există.  Clipa se conservă, orice fiinţă trăieşte în paralel mai multe faze ale existenţei. Fericirea devine astfel ceva uşor de obţinut. Nu trebuie decât să revii într-o clipă oarecare din trecut, să retrăieşti ceea ce îţi face plăcere. Nici morţii nu trebuie jeliţi, în fond, în alt timp, ei încă mai există.

Dar Billy primeşte mai mult decât o filosofie utilă. Personajul dobândeşte în acelaşi timp abilitatea de a călători în timp, de a retrăi la infinit anumite momente-cheie ale vieţii lui. Astfel Billy ajunge să retrăiască războiul. Nu cronologic, ci sub formă de „flash-uri”. Revede primele zile pe front, clipa când a fost luat prizonier de germani, atmosfera din închisori. Cândva în cursul războiului, ajunge la Dresda. Alături de alţi prizonieri este cazat într-un abator. Abatorul cinci. Este pus să lucreze la o fabrică, şi se achită de această obligaţie onorabil. Apoi însă, Dresda este bombardată, şi un oraş întreg dispare sub dărâmături.

Este parte din roman care m-a impresionat cel mai mult. Un oraş animat, ferit în mare măsură de distrugerea provocată de război, dispare peste noapte. Şi odată cu el, sute de oameni. Rămâne un peisaj sinistru pe care autorul îl compară, nu fără motiv, cu întinderile prăfuite şi lipsite de viaţă de pe lună. Dar ce-i mai rău abia acum vine. Căci sub mormane de praf şi moloz zac oameni, mulţi morţi chiar în poziţiile în care îi suprinsese asediul.

Finalul cărţii este deschis. Dacă povestea războilui este, în mare măsură credibilă, nu la fel se întâmplă şi cu cealaltă parte a istoriei, în care un om închis într-o grădină zoologică pe Tralfamadore descoperă noi feluri de a privi existenţa. Pentru mine, această parte a cărţii (deşi parte este impropriu spus, în condiţiile în care istoriile se întrepătrund) este mai degrabă un pretext. Tralfamadorienii ne învaţă să ne resemnăm. Nu în manieră umană, e drept. Pentru oameni timpul e limitat. Dar anumite lucruri se aplică indiferent de timp, spaţiu, planetă. Resemnarea este o lecţie pe care trebuie să o învăţăm cu toţii.

„Să-mi dea Domnul puterea de-a accepta ce nu pot schimba, curajul de-a schimba ce pot şi înţelepciunea de-a pricepe ce pot şi ce nu pot.”

Mereu am crezut că anumite cărţi, cu precădere cele care abordează subiecte „dureroase” cer o anumită stare de spirit, o dragoste pentru tristeţe care te face să apreciezi dramaticul şi să te pierzi în el. Am început „Badenheim 1939” pentru că simţeam că este vremea unui asemenea roman. Vroiam să plâng, să mă simt oripilată, să mă pierd în contemplarea unui trecut ruşinos. Am început să citesc şi curând mi-am dat seama că romanul lui Appelfeld nu era ceea ce căutam. Dramatismul poate fi acceptat, în cazul meu poate să atragă chiar, în doze moderate. „Badenheim 1939” nu este însă un roman dramatic. Nu veţi găsi poveşti cu evrei arşi de vii sau alte variaţii pe temă. La început surprinde, apoi amuză. Sfârşitul consternează. Şi totuşi „Badenheim 1939” m-a marcat. M-am aşteptat la un roman dur. Nu l-am primit. Am primit în schimb o perspectivă nouă asupra lumii în general şi asupra evreilor în special.

Aşa cum sugerează şi titlul, acţiunea romanului are loc în anul 1939 într-un mic orăşel austriac numit Badenheim. Este locul în care an de an se adună vizitatorii pentru a asista la serbările organizate de excentricul Dr. Pappenheim. Încă înainte ca cititorul să se familiarizeze cu acţiunea, el este captivat de atmosfera de vacanţă emanată de carte. Viaţa decurge leneş, urmând un tipar dinainte stabilit. Oamenii se dedică unor plăceri inofensive, visează la atracţiile viitorului festival, se plimbă, înoată sau iubesc firesc. Badenheim este un loc de evadare, un spaţiu liniştit unde până şi prostituatele au fost asimilate, devenind fete agreabile care se plimbă după-masa cu umbreluţe de soare şi răsfaţă cu bomboane copiii pe care nu au putut să-i aibă.

Festivalul în sine are mai mult aerul unei petreceri în familie, unde toate rudele se cunosc între ele. Muzica, recitările sau discuţiile profunde oferite de artişti sunt eclipsate de destinul acestora. În acest context, zvonurile despre necesitatea înregistrării tuturor evreilor sunt privite mai degrabă cu amuzament. Într-un spaţiu în care majoritatea locuitorilor sunt israeliţi, întreaga poveste devine prilej de glume uşoare. Austriecii sunt, până într-un anumit punct, adevăraţii toleraţi, dar  aceste mici discriminări se fac într-un mod care nu lasă loc de interpretări: în Badenheim toţi oamenii sunt prieteni şi nimic nu este mai important decât fericirea colectivă.

Măsurile împotriva evreilor se înăspresc pe nesimţite. Oamenii sunt blocaţi în Badenheim, orice contact cu exteriorul este interzis. Treptat încep să circule zvonuri despre o mutare în masă, o „reîntregire istorică” cu evreii din Polonia. Departe de a stârni panică, acest zvon naşte entuziasm. Polonia devine o ţară a tuturor posibilităţilor, o prelungire a Badenheimului unde oamenii îşi vor putea duce traiul de până atunci, vorbind însă idiş şi bucurându-se de frumuseţile unei lumi noi.

Cu adevărat dramatice devin lucrurile abia în clipa în care accesul alimentelor în oraş este oprit. Într-o primă fază această măsură nu naşte decât un nou val de entuziasm. Hotelul îşi deschide cămările de provizii, au loc mici orgii cu prăjituri şi cidru. Abia în clipa în care şi aceste rezerve, prost raţionalizate, ameninţă să se termine, panica izbucneşte. Este însă o panică reţinută, fundamentată mai mult pe absenţa bunurilor de lux decât pe conştientizarea unui deznodământ tragic. Oamenii deplâng lipsa ţigărilor, vandalizează o farmacie pentru a face rost de narcotice, se ascund în tăceri tot mai lungi însă continuă să pozeze. Disperarea şi entuziasmul cresc în egală măsură. Plecarea în Polonia este dorită cu ardoare.  Dar când trenul soseşte, iluzia moare, iar în faţă rămâne doar realitatea. O realitate imposibil de îndulcit: „Dar mirarea le-a fost brusc curmată. O locomotivă, o locomotivă cuplată la patru vagoane de marfă împuţite, s-a ivit de după dealuri şi s-a oprit în gară. Apariţia ei era atât de neaşteptată, de parcă ar fi irupt dintr-o crăpătură a pământului. [...] Cu toate acestea, doctorul Pappenheim găsi timpul să mai facă o remarcă:

-Dacă vagoanele sunt atât de înfiorătoare, înseamnă că nu avem de făcut un drum prea lung.”

„Badenheim 1939” a reprezentat pentru mine o revenire la realitate. După Holocaust tendinţa de a privi evreii ca un grup compact şi atât s-a accentuat. Fie că sunt reprezentaţi ca un popor oprimat, sau din contră, ca nişte falsificatori ai istoriei, evreii şi-au pierdut individualitatea. Când spui „evreu” te referi automat la o intreagă istorie. „Badenheim 1939” ne vorbeşte însă despre oamenii care au scris această istorie. Oameni cu defecte mai mult sau mai puţin pronunţate, cu vise şi destine. „Some critics have attacked Appelfeld for his negative portrayal of the characters, claiming that by doing so the text is implying that the European Jews were somehow deserving of their fate.” Iată o afirmaţie cu care nu pot fi de acord. Appelfeld preia clişeele, le distruge, şi modelează oameni în loc. O carte despre acţiuni inumane îşi pierde astfel caracterul abstract. Citind „Badenheim 1939”  am am asistat la un spectacol în care măşti purtând numele de „evreu” cădeau, pentru a lăsa loc lui Dr. Pappenheim, Martin, Trude, Sally, Gertie .Unei întregi lumi, dispărute pe vecie…

„Această carte nu vrea să fie nici act de acuzare, nici profesiune de credinţă. Reprezintă doar încercarea de a relata despre o generaţie care chiar dacă a scăpat de obuzele războiului, a fost distrusă de acesta”.

Sunt cărţi care ar trebui elogiate prin tăcere. Orice aş scrie despre „Nimic nou pe frontul de vest” nu ar fi decât o tentativă jalnică de a reda ce nu poate fi redat în cuvinte. De a pretinde că înţelegi ceea ce nu poate fi înţeles. Scriu totuşi, mai mult pentru a incita la lectură. „Nimic nou pe frontul de vest” îmbogăţeşte cititorul aproape la fel de mult pe cât îl îndurerează. Este o carte care lasă urme, care ne face să suportăm povara unui trecut care nu este al nostru, al unui război absurd, căruia nu i-am dat naştere, pe care nu l-am trăit …

Cartea în sine este destul de greu de rezumat. Câţiva tineri, abia ieşiţi de pe băncile şcolii se trezesc peste noapte în mijlocul focului primului Război Mondial . Tranziţia nu este uşoară, însă când realitatea te obligă să te transformi într-o maşină de ucis, toate pornirile adolescentine sunt refulate. Oamenii trăiesc pentru prezent şi atât. Să te gândeşti prea mult la inevitabil nu duce decât la nebunie, aşa că cel mai bine este să nu te gândeşti la nimic. Autoconservarea devine sinonim cu indiferanţa şi inconşteinţa.  Prietenia merge mână în mână cu materialismul, născând cele mai imposibile situaţii, care devin totuşi scuzabile: „Dacă Muller râvneşte la cizmele lui Kemmerich, asta nu înseamnă că-i mai puţin mâhnit decât altul care, din pricina întristării, n-ar îndrăzni să se gândească la ele. Ştie însă să facă diferenţa. Dacă cizmele i-ar putea fi de un folos lui Kemmerich, Muller ar prefera să umble desculţ pe sârmă ghimpată decât să plănuiască în ce fel să pună mâna pe ele. Aşa însă, cizmele sunt ceva ce n-are nici o legătură cu starea lui Kemmerich, pe câtă vreme lui Muller i-ar prinde foarte bine. Kemmerich o să moară, nu mai contează cine va pune mâna pe cizme. Şi atunci, de ce n-ar umbla Muller după ele?”.

Războiul scuză tot, ignoră tot, distruge tot. Naşte fiare şi inadaptaţi. Oratori de ocazie şi eroi fără voie. Răniţi şi morţi. Şi totuşi, există ceva mai rău decât viaţa în tranşee: acele permisii rare, care, atunci când vin, nu îţi aduc altceva decât mai multă amărăciune şi durere în suflet. Să te întorci acasă, purtând încă povara frontului. Să recunoşti mirosul familiar de chiftele de cartofi şi paşii surorii. Să îţi vezi mama şi să nu ai puterea să fii din nou copilul ei. Să parcurgi cu privirea cărţi şi scrisori, tot ceea ce cândva însemnat „viaţă” pentru tine şi să nu te mai regăseşti în ele. Să îţi încerci costumul şi observi că ţi-a rămas mic, asemenea întregului tău trecut. Pentru un soldat, trecutul este golit de semnificaţie, iar viitorul, fără perspective. Ceea ce îi aşteaptă pe combatanţi la încheierea războiului nu este o revenire la normalitate. Normalitatea şi-a perdut capacitatea de a atrage. Urmează doar un şir de ani lipsiţi de sens, într-o lume căreia îi lipseşte puterea de a înţelege: „Acum, suntem obosiţi, deprimaţi, secătuiţi, dezrădăcinaţi şi fără speranţă. Nu ne vom mai putea regăsi în nimic de-acum încolo. Nici nu ne vor înţelege, căci înaintea noastră avem o generaţie care a trăit, ce-i drept, împreună cu noi, anii de aici, dar care a avut înainte un cămin şi o profesie şi acum revine la ele, şi va uita războiul; iar după noi avem o generaţie, asemena nouă în trecut, dar care ne va fi străină şi ne va înlătura.”

De „Muzica unei vieţi” am auzi pe blogul Mădălinei. Recenzia ei, mi-a rămas întipărită în memorie poate şi pentru că în aceeaşi perioadă şi eu îi descopeream pe Makine, cu „Fiica unui erou al Uniunii Sovietice”. Mi-am propus atunci să citesc mai mult de autor, aşa că recomandarea în cauză a picat numai bine.

Acţiunea se desfăşoară în Rusia postbelică, într-o lume în care întreaga existenţă poată pecetea resemnării şi a fatalismului: „De altfel, din ce-i făcută viaţa în oraşele ca ăsta, la mii de kilometrii de civilizaţie? Din aşteptări, resemnări, căldură jilavă în pâslari. Iar gara asta asediată de viscol nu-i decât rezumatul istoriei acestei ţări. A naturii sale profunde. Spaţii ce fac să pară absurdă orice tentativă de a acţiona. Exces de spaţiu care înghite timpul, nivelează toate termenele, toate duratele, toate proiectele. Mâine înseamnă „poate, cândva”, când spaţiul, zăpezile, soarta o vor îngădui. Fatalismul…”

Într-o gară pierdută undeva în zona asiatică a Rusiei, viscolul îşi face de cap. Mase umane aşteaptă cu resemnare trenuri întârziate. Se îngrămădesc, mănâncă, dorm, resemnaţi, mulţumiţi de culcuşul improvizat de hârtii de ziar. Într-un colţ, un narator blazat meditează la toată această irosire. Apoi, de undeva, se aude un pian, începe o poveste …

O istorie care are toate şansele la un happy-end se transformă într-o dramă de proporţii. Alexei, un pianist debutant, logodit şi cu un viitor frumos în faţă, se trezeşte deodată singuri într-o Rusie ostilă. Cu părinţii areştati, el însuşi devenit fugar, Alexei înfruntă un destin sumbru, în care războiul nu este o nenorocire, ci o şansă. Refugiat în altă ţară, fără puterea de a scăpa vreodată de statutul de duşman al patriei, personajul decide să îşi schimbe identitatea. Lucru simplu, printre atâţia soldaţi morţi. Devine el însuşi un combatant, colindă păduri şi râuri înroşite de sânge, cunoaşte moartea, mizeria, săvârşeşte acte de bravură.

Războiul se termină fără ca viaţa personajului să capete cât de cât contur. Devine protejatul şi şoferul generalului căruia îi salvase viaţa, însă, prizonier al unei false identităţi, nu face niciodată saltul către un destin propriu, nedirijat de alţii. Până când se îndrăgosteşte de Stella, fiica generalului. Sau poate nici nu se îndrăgosteşte? Poate doar se simte atras de perspectiva unei poveşti născute pe acorduri de pian. Sau poate nu mai simte nimic. Devine învăţăcelul neexperimentat pe care Stella, în momentele ei jucăuşe, îl învaţă să cânte la pian. Un pianist învăţând să cânte… Iată numai unul dintre absurdităţile pe care războiul le-a născut. Apoi soseşte var, iar perspectiva unei romanţe cu un soldat plin de cicatrici îşi pierde din strălucire pentru Stella. Se logodeşte cu un bărbat de nivelul ei. Alexi se resemnează, sau crede că o face. Cândva urmează noaptea logodnei. Prezent într-o anticameră, personajul, redus la statutul de simplu şofer al oaspeţilor, aşteaptă. Apoi însă, un pian schimbă totul. Rasună o muzică, ultima poate. Muzica unei vieţi…

Cartea mi-a plăcut, m-a atras prin tragismul ei lipsit de spectaculos. Cartea e tristă, însă nu revoltă. Vorbele lui Makine te modelează, devii la rândul tău rus, prizonier al fatalismului. Accepţi moartea, şi lucruri mai rele decât ea. Ai senzaţia că le înţelegi infinitatea de nunaţe. Totuşi, un lucru rămâne de neînţeles: cum au putut artişti, aceste firi sensibile şi pline de har, să supravieţuiască, să se transforme, să se abrutizeze, rămânând, în acelaşi timp, sufleteşte, aceiaşi. Makine nu ne oferă răspunsul. El doar ne povesteşte, şi o face într-un fel minunat.

După Elena Ferrante, este rândul altei scriitoare de origine italiană să mă surprindă în mod plăcut. Mă refer aici la Milena Agus, care, într-o carte de dimensiuni neglijabile, a reuşit totuşi performanţa de a mă emoţiona.

„Mal di pietre” m-a atras în primul rând datorită ambiguităţii titlului. În materie de italiană (respectiv sardă) stau destul de prost, aşa că nu mică mi-a fost uimirea când am aflat că titlul, căruia îi atribuisem în mintea mea o sumedenie de semnificaţii romantice, înseamnă, de fapt, pietre la rinichi. Absurd, şi totuşi cuprinzător, el reflectă unul dintre ideile de bază ale micii cărticele: rolul hazardului în viaţa oamenilor. Totul începe de la o boală. Sau poate de la o femeie. O femeie care visează la dragoste, care îşi canalizează întreaga pasiune, întreaga încărcătură sufletească spre atingerea acestui ideal suprem. Se comportă ca o nebună şi este calificată ca atare. Stigmatizată, compătimită, ignorată, dar niciodată iubită, tânăra este în cele din urmă luată de soţie. Mariajul este, cel puţin în primii ani, unul de formă. Cei doi soţi coabitează, dar se evită. Sentimentele romantice nu au ce căuta într-o relaţie născută din compasiune pe de o parte, şi resemnare pe de altă parte.

O relativă apropiere apare într-un mod absurd: femeia se oferă să fie târfa soţului, pentru ca acesta să poată economisi banii cheltuiţi la casa de toleranţă. Trupurile se unesc, minţile şi sufletele rămân, în continuare, despărţite.

Apoi femeia pleacă să se trateze de pietre la rinichi într-o staţiune. Singură, departe de un mediu cunoscut, ea face singurul lucru firesc: se îndrăgosteşte. Obiectul acestui sentiment îl reprezintă Veteranul. Interesant este că personajul nu epatează prin nimic, decât, poate, prin sentimentul de însingurare pe care întreaga sa făptură îl degajă. Cei doi au o relaţie scurtă, dar intensă. Nouă luni după aceea, femeia naşte un băiat. „Normalitatea” îşi intră astfel definitiv în drepturi în cuplu. Anii trec, oamenii îmbătrânesc. Femeia devine Bunica, fiul ei, un pianist celebru. Apare o altă femeie, Mama. Apoi încă una, Nepoata.

Cândva, nepoata începe să povestească. O poveste simplă, despre o Bunică nebună, care a îndrăznit să viseze, să iubească şi să spere şi a sfârşit în resemnare. Despre un tată care nu a iubit nimic în afară de muzică. Despre o mamă ce şi-a pierdut tatăl de două ori. Despre un Veteran care a dispărut în negura anilor…. Peste toate acestea se aşterne praful timpului. Sau nu. Pentru că fix în clipa în care cititorul este cucerit de ritmul paşnic al trecerii anilor, realitatea apare de după un zid. Faptelor reale le pasă prea puţin de metafore… Şi totuşi, farmecul nu dispare. De ce? Poate pentru că cele mai frumoase poveşti de iubire sunt cele care nu se împlinesc niciodată, care lasă în urmă doar un lung şir de „ce-ar fi fost dacă” plin de semnificaţii.

„Mal di pietre” m-a cucerit. Are atâtea semnficaţii, surprinde atâtea nuanţe ale vieţii încât nu poţi decât să o califici drept o carte de suflet.

Toate marile pasiuni cunosc perioade de secetă şi de înflorire. Pentru a doua oară în viaţă, mă aflu într-o astfel de perioadă de „secetă”. Pofta de lectură mi-a pierit complet. Oboseala, activitatea excesivă îşi spun cuvântul. Cu greu am terminat „Fiica unui erou al Uniunii Sovietice”. Nu a fost o carte rea. În alte circumstanţe m-am fi pierdut în ea, aş fi „devorat-o” în mai puţin de două zile. Acum însă, când lectura ia mai mult forma unui medicament care, deşi are un gust amar,  te ajută să supravieţuieşti, entuziasmul meu a fost mult domolit. Am citit romanul lui Makine într-un mod nou, mai analitic dar mai lipsit de pasiune. Un lucru mi-a devenit clar: ruşii n-ar fi atât de geniali dacă n-ar fi, prin natura firii lor, condamnaţi la tristeţe. Nu sunt melancolici, ci doar realişti. Iar când trăieşti într-o realitate pictată în nuanţe de gri, viaţa îşi pierde pentru totdeauna frumuseţea.

Rusia, cel de-al doilea Război Mondial. Vieţile omeneşti îşi pierd din importanţă, gesturi mici fac diferenţa dintre a trăi sau a muri acoperit de noroi undeva, pe un câmp anonim de luptă. „Viaţa lui, bunăoară, atârnase doar de ciobul acela de oglindă care-şi pierduse luciul şi de degetele învineţite de frig ale unei infirmiere de pe ambulanţă, subţirică precum o adolescentă”. Salvat de la moarte, Ivan Dmitrievici devine erou, decorat cu steaua de a aur, însă constată prea curând că lumea nu se schimbă de dragul eroilor.

Înfruntă foametea şi lipsurile, îşi vede copilul murind de foame la sânul mamei, luptă cu autorităţile şi cade victimă aceluiaşi sistem necruţător care controlează totul.

Odată cu mutarea la oraş, viaţa lui Ivan şi a soţiei lui, Tatiana, se schimbă în bine. Cei doi au o fiică, pe Olia, li se repartizează un apartament, existenţa lor începe să se integreze în normalitate.

Apoi Olia creşte, îşi ia licenţa şi, în calitate de angajată a KGB, devine mai mult sau mai puţin prostituată în interes de stat. Se culcă cu străinii, le smulge acestora informaţii de importanţă vitală, prosperă. În paralel, Ivan cunoaşte un alt fel de celebritate. Steaua de aur se dovedeşte un deschizător de porţi greu de înlocuit. Vechiul soldat născut într-un sat uitat de lume devine veteranul respectat care ţine discursuri în faţa pionierilor şi beneficiază de tratament preferenţial la repeartizarea alimentelor sau a biletelor la spectacol. Dar viaţa loveşte din nou. Tatiana moare, iar Ivan cade în patima băuturii. Singura lui consolare rămâne fiica lui, care îşi clădeşte un viitor strălucit printre diplomaţii ruşi. Când o întâmplare nefericită îi dezvăluie lui Ivan adevărul cu privire la Olia, disperarea lasă loc mândriei de veteran.

Cartea lui   Makine nu este roman pentru oameni slabi de înger. Ne vorbeşte despre o lume pe care nu o cunoaştem de loc. Mecanismele descrise de el, modul de viaţă ne sunt străine cu totul. Însă amărăciunea pe care o transmite pare ciudat de familiară. Makine ne prezintă o lume a învinşilor. Medaliile devin tinichele, veteranii, rataţi. Valorile dispar, oamenii se pleacă în faţa destinului. Rusia anilor `80 este ţara viselor abandonate, a fiinţelor-marionete care visează la rutină dar nu o pot obţine. Pentru că rutina înseamnă certitudine. Iar certitudinea nu există în vocabularul unei lumi gri…

„Există o legendă despre o pasăre care cântă o singură dată în viaţă, mai dulce decât orice altă vietate de pe faţa pământului. Din momentul în care îşi părăseşte cuibul, caută un copac cu spini şi nu-şi găseşte odihna până nu-l află. Apoi, cântând printre ramurile sălbatice, ea se aruncă singură în spinul cel mai lung şi mai ascuţit.

Şi, în extazul morţii, ea se înalţă deasupra propriei agonii, scoţând un tril mai dulce decât al privighetorii sau al ciocârliei. Un cântec al cărui preţ suprem este însăşi existenţa. Întreaga lume înmărmureşte ascultându-l şi Dumnezeu în paradisul său zâmbeşte. Pentru că ceea ce este mai bun în viaţa noastră se obţine numai cu preţul unei dureri existenţiale… Ori cel puţin aşa spune legenda”

Despre „Pasărea spin” aş fi preferat să nu vă vorbesc. Subiectivismul inerent oricărei aprecieri se amplifică în clipa în care, citind o carte, ai mereu în minte o alta, mult mai reuşită. Mă refer, bineînţeles, la „Pe aripile vântului”. Comparaţia pare cam trasă de păr, dar de cele două cărţi m-am „lovit” în exact acelaşi mod: am văzut prima parte a filmului, m-am simţit cucerită, apoi am citit cartea şi am revenit la ecranizare. Asemănările nu se opresc aici. Ambele cărţi sunt în egală măsură istoria unei lumi, cât şi a unei iubiri nefericite. Unele lucruri nu sunt menite să se realizeze, unele poveşti de dragoste se nasc, de la început, sub semnul neîmplinirii.  

Povestea din spatele cărţii vă este probabil familiară. Ecranizarea încă este, la 27 de ani de la lansare, un succes, iar romanul lui Colleen McCullough ocupă un loc de cinste în lista best-seller-urilor. În centrul cărţii se află iubirea neîmplinită dintre  Meggie Cleary, fiica unui ţăran irlandez stabilit în Noua Zeelandă şi Ralph de Bricassart, un tânăr preot, exilat în Australia.  Cei doi se întâlnesc în circumstanţe care în mod normal i-ar face rivali. Meggie este nepoata bogatei Mary Carson, stăpâna Droghedei, o imensă fermă de oi. Ralph, pe de altă parte, este doar un om pe care vanitatea şi orgoliul l-au condamnat la ratare, undeva în mijlocul nicăieriului.

În clipa în care Mary Carson, ajunsă la o vârstă respectabilă, decide să îşi cheme fratele, împreună cu familia acestuia, la Drogheda, pentru a-i pregăti să devină stăpânul unei uriaşe averi, şansele lui Ralph să prospereze la moartea bătrânei par sortite eşecului. Însă orice sentiment pe antipatie pe care preotul l-ar putea nutri faţă de familia Cleary dispare în clipa în care el o întâlneşte pe Meggie, o micuţă timidă, ignorată chiar şi de propria familie.

În timp, între Meggie şi Ralph se naşte o prietenie strânsă, care se adânceşte pe măsură ce nenorocirile se abat asupra familiei Clary. Frank, fratele cel mai mare, părăseşte Drogheda după ce o ceartă cu tatăl său îi dezvăluie adevăratele sale origini. Hal, fratele cel mai mic al lui Meggie moare la o vârstă fragedă.

Cândva moare şi stăpâna Droghedei. Om tiranic, dornic să controleze totul în jurul ei, ea are grijă ca prin decesul ei, să distrugă tot ceea ce un om poate distruge: prietenie, iubire, afecţiune. Îi lasă ferma moştenire lui Ralph. Preotul se vede astfel nevoit să aleagă între ambiţie (moştenirea în cauză garantându-i o poziţie importantă în cadrul Bisericii) şi afecţiunea faţă de familia Cleary. Alge banii, şi dispare din viaţa lui Meggie.

Ruptura care are loc între Ralph şi Meggie nu poate fi însă una de durată. Cei doi realizează relativ repede că prietenia care i-a unit cândva a evoluat către un sentiment mult mai profund. Însă preotul refuză să părăsească Biserica. Drept răspuns, Meggie se aruncă în braţele lui Luke, un muncitor lipsit de profunzime, care nu are alte calităţi decât un şarm trecător şi o imensă dorinţă de a parveni. Curând, tânăra constată că mariajul cu Luke nu îi va aduce nici fericire, nici copii. Dintr-o greşeală se naşte apoi Justine, fiica celor doi, însă apariţia ei nu uneşte cuplul.

În paralel, Ralph cunoaşte o ascensiune fulminantă în Vatican, însă succesul în carieră nu îi alungă amintirea eşecului pe plan sentimental. Revine la Meggie, iar cei doi au o legătură   scurtă, dar intensă. În urma ei se naşte Dane. Meggie revine la Drogheda, păstrând secretul asupra originii fiului ei. Până aproape de sfârşitul vieţii sale, Ralph nu va afla că este, de fapt, tată.

Ultima parte a cărţii urmăreşte destinul celor doi copii, Justine şi Dane. Fiecare îşi caută propriul drum, departe de Drogheda, însă calea spre împlinire cere sacrificii importante.

Finalul este, de fapt, o acceptare tacită a destinului. Meggie se pleacă în faţa vieţii, care, cu valurile ei neregulate îndepărtează iubiţi de iubite, surori de fraţi, părinţi de copii. Acceptă, cu acelaşi stoicism, viitorul Droghedei, o fermă care nu va mai naşte noi generaţii de Cleary.  Justine se pierde undeva în Anglia. Renunţă la propria-i vanitate în favoarea iubirii şi devine, poate, fericită.

Cartea mi-a plăcut şi nu prea. Abordează o multitudine de teme: iubirea, destinul, viaţa în Australia, războiul, eterna luptă dintre ambiţie şi sentimente. Personajele sunt bine conturate, puternice, conflictul e de amploare. Totuşi, la sfârşit nu mi-am putut înfrâna sentimentul că am citit ceva de calitate inferioară. Sunt nuanţe care îţi lasă un gust amar. Scenele de sex nu mi-au plăcut. Erau necesare pentru mersul acţiunii însă modul în care au fost ilustrate este unul artificial, prea plin de imagini şi totuşi lipsit de profunzime. La fel şi relaţia din final, dintre Justine şi Rain. Are ceva forţat …

Ei bine, pornind de la premisa că am devenit prea critică în materie de romane de dragoste, vă recomand, totuşi, „Pasărea spin”.În fond, este un roman reuşit, iar morala pe care o transmite (oamenii sunt singurele păsări care se aruncă în mod conştient în vârful spinului, suferind cele mai crunte dureri de dragul unui „cântec”) demnă de a fi reţinută.   Este, aşadar un  roman reuşit. Reuşit, dar nu strălucit.