Lume de umbre …

Am citi acestă carte cu vreo trei săptămâni în urmă, când, sătulă de experimente, am decis să mă refugiez pe tărâmul sigur al literaturii victoriene. Charlotte Bronte figura de mult printre scriitoarele mele preferate, aşa că lectura unei cărţi de-a ei nu putea să-mi aducă decât bună-dispoziţie… credeam eu. Eşec total. În locul unui roman bun, captivant, am dat de o carte capabilă să provoace durere de cap şi atât. Cine ar analiza-o pe Bronte strict din prisma acestui roman ar cataloga-o, fără îndoială, drept o scriitoare limitată, din toate punctele de vedere.

Romanul îl are în centrul său pe William Crimsworth. Orfan, crescut de rude, acesta îşi compromite un viitor strălucit în clipa în care refuză căsătoria cu una dintre verişoarele sale. Abandonat de protectori, îşi caută refugiul la fratele său, Edward Crimsworth.  Decide să se orienteze spre comerţ şi lucrează, timp de mai multe luni, ca funcţionar  în întreprinderea fratelui său.

Relaţia dintre Edward şi William, rece oricum, devine pe măsură ce săptămânile trec tot mai tensionată. În cele din urmă o înfruntare nu mai poate fi evitată, iar personajul principal decide să o ia de la capăt din nou, de data aceasta în Belgia. Se anagajează ca şi profesor la o şcoală de băieţi, însă datorită talentului său este curând solicitat şi de şcoala învecinată, un pension de domnişoare. Iniţial lucrurile merg bine: William se implică în munca sa şi se bucură de libertatea nou-dobândită. Apoi însă se îndrăgosteşte de Zoraïde Reuter, directoarea pensionului, însă relaţia dintre cei doi nu se concretizează. Zoraide se dovedeşte o persoană meschină, prefăcută şi interesată.

Aşa cum era de aşteptat, în acet punct al poveştii intervine cel de-a doilea personaj feminin, Frances Evans, o tânărăr orfană, plină de calităţi, dar lipsită de posiblităţi materiale. William se îndrăgosteşte de ea, şi în final cei doi se căsătoresc şi trăiesc împreună până la adânci bătrâneţi, într-o atmosferă plină de moralitate, cumpătare şi simplitate.

Am omis deliberat cuvântul fericire în fraza de mai sus. Nu este un cuvânt pe care să îl pot folosi în descrierea destinului personajelor principale. Bronte pare că le refuză protagoniştilor dreptul la fericire, care devine un ideal care nici nu poate fi adus în discuţie. În carte e mereu vorba de moralitate, simţul răspunderii şi alte valori importante la acea vreme. Toate bune şi frumoase, doar că pe mine ideea unei vieţi sub semnul lui „trebuie” m-a scos din sărite. Pot să înţeleg că atunci, poate mai mult decât acum, viaţa oamenilor din clasa de mijloc era guvernată de nişte reguli stricte. Neavând nimic de valoare, se transformau pe ei înşişi în valori, exemple de cumpătare, moralitate, seriozitate. Doar că Bronte duce toate aceste idei la extrem. Personajele ei devin nişte marionete, incapabile să simtă altceva decât chemarea datoriei.

Un alt aspect care m-a enervat a fost tonul cărţii. Abundă de patriotism dus la extrem şi de atacuri directe la alte popoare şi cultura acestora. Flamanzii sunt catalogaţi drept aroganţi şi proşti iar religia catolică este este condamnată în ultimul hal. Ideea care se desprinde este că Anglia este singurul loc din lume unde merită să trăieşti, singura ţară care şi-a păstrat valorile intacte.  După mine, o groază de tâmpenii care distrug un roman şi aşa slab.

Verdict: o carte de necitit!

În mod cert nu am citit  „Portocalele nu sunt singurele fructe” la momentul potrivit. De fapt, nu cred că există un moment potrivit pentru a citi această carte, cel puţin în cazul meu nu. Cărţile despre religie şi fanatici au marele dar să mă irite la culme. Romanul acesta, cu atât mai mult. Teribil de actual, el mi-a readus în memorie toate prostiile care au loc şi în ziua de azi în numele religiei.

Romanul, în mare măsură autobiografic, surprinde viaţa dintr-o familie de protestanţi extrem de activi. Mama cel puţin bate toate recordurile în materie de fanatism, rigiditate în gândire şi ignoranţă.

„Lumea [ei] se împărţea în prieteni şi duşmani.

Duşmanii erau:

Satana (în multiplele-i înfăţişări)

Vecinii de alături

Sexul (în multiplele-i înfăţişări)

Trântorii

Prietenii erau:

Dumnezeu

Câinele nostru

Tanti Madge

Romanele lui Charlotte Bronte

Insecticidele”

Dată fiind repulsia pentru sex, cel mai convenabil pentru această viitoare mamă devotată de dovedeşte, bineînţeles, adopţia unui copil. Aşa intră în familie Jeanette, o tânără hărăzită, încă de la naştere, misionarismului (încă o hachiţă a minunatei mame).

Lucru aproape firesc, un asemenea mediu nu poate naşte decât inadaptaţi. Întreaga  copilărie a lui Jeanette este influenţată de acest statut aparte. Îndoctrinată şi supraturată de exemple biblice, ea are dificulţi imense în a de adapta la şcoală şi la orice alt mediu diferit de comunitatea religioasă din care face parte. În clipa în care încearcă să se schimbe, constată că lumea deja nu mai e dispusă să o primească. Profesorii, colegii, oamenii din oraş, cu toţii o resping, o evită. Înţelegere găseşte doar la membrii cultului.

În cadrul bisericii, Jeanette reuşeşte să se identifice, devine un membru activ, viitor misionar de succes. Până în clipa în care cunoaşte dragostea faţă de o altă fată. Deşi perfect conştientă că ceea ce face contravine normelor, tânăra se lasă dusă de val. Pentru ea, iubirea, indiferent ce formă îmbracă, este un dar divin. Din păcate, membrii comunităţii nu împărtăşesc această viziune. Deconspirată, Jeanette trebuie să facă o alegere: să se căiască sau să îşi croiască singură destinul. Alege prima variantă, însă nu poate renunţa cu desăvârşire la felul ei de a fi. Repetă „greşeala” şi este definitiv ostracizată. Părăseşte oraşul, familia adoptivă, de fapt, întreaga ei lume, şi o ia de la capăt.

Timpul domoleşte tot. Revolta, ura, durerea. Scena finală a romanului surprinde o scenă familiară: Jeanette revenind acasă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Descoperă o comunitate distrusă de vicii, în care singurul membru fidel a rămas mama.

„Portocalele nu sunt singurele fructe” nu mi-a plăcut. Romanul în sine e bun, tema bine aleasă, frumos exemplificată. Dar până la urmă calitatea unui roman este în strânsă legătură cu sentimentele pe care le trezeşte în inima cititorului. Mie mi-a trezit scârbă, repulsie, ură. Poate că alţi oameni, mai puţin implicaţi emoţional vor aprecia cartea. Eu însă, nu pot.

De „Fahrenheit 451” am aflat acum trei ani, paradoxal, într-o oră de fizică. Într-una din veşnicile lui prelegeri despre dezinteresul general faţă de şcoală şi alte asemenea, profesorul s-a gândit să ne dea drept exemplu această carte. La vremea aceea nu am reţinut prea multe, atât că era vorba despre pompieri care ardeau cărţi. Oricum, ideea mi s-a părut interesantă şi am notat titlul. Urmau să treacă încă patru ani până când cartea lui Ray Bradbury avea să aterizeze la mine în braţe.

Din păcate am fost din nou dezamăgită. Am citit un roman pe care mulţi se hazardează să-l numească „cea mai strălucită distopie scrisă până acum” şi nu am rămas decât cu un gust vag de carte neterminată. „Fahrenheit  451” se aseamănă mult cu un film din care prinzi doar secvenţe. Rămâi cu o idee destul de clară despre acţiune, dar „miezul”, acele detalii care te captivează şi te fac să nu mai laşi cartea din mână, lipsesc. Ideea e frumoasă, modul în care e ilustrată lasă însă mult de dorit.

Despre ce e vorba ? Despre o lume cu susul în jos, în care tot ce înseamnă valoare trebuie distrus. Cărţile nu mai reprezintă o sursă de idei, un mijloc de relaxare, o cale de a evadata. Cărţile inhibă, diferenţiază oamenii, nasc sentimente de inferioritate şi inadaptaţi, prin urmare trebuie distruse cu orice preţ. Iar acest rol revine … pompierilor. În era caselor neinflamabile, pompierii umblă înarmaţi cu canistre cu benzină şi ard cultura de pe faţa pământului. Puţinii oameni care au curajul să se împotrivească ard şi ei, împreună cu comorile pe care s-au străduit să le protejeze.

La început Guy Montag nu este altceva decât un pompier ca oricare altul. Meseria lui îi aduce un fel de satisfacţie diabolică, flăcările care mistuie cărţile nasc în personaj un alt foc, o dorinţa de distrugere imposibil de reprimat. În rest, viaţa bărbatului este lipsită de savoare, deşi el nu îşi dă seama de acest lucru. Este căsătorit cu Mildred, iar Mildred nu este altceva decât una din miile de femei condamnate la ignoranţă şi nepăsare. Recunosc, am detestat-o din adâncul sufletului . Ignoranţa ei irită, sau cel puţin eu nu am putut suporta imaginea unei femei care zi-lumină stă cu nasul într-un ecran XXL şi ascultă nişte personaje care ţipă fără sens, entuziasmându-se în faţa lor.  Singurul gest cu adevărat memorabil pe care Mildred în comite este să se sinucidă. De fapt, doar încearcă, şi eşuază lamentabil. Tehnologia te scapă de tot, chiar şi, sau mai ales, de moarte.

Dar să revenim la Montag. În clipa în care personajul o întâlneşte pe Clarisse McClellan, întreaga lui viaţă este dată peste cap. Clarisse este o nebună, sau cel puţin aşa apare ea în ochii societăţii. Tânăra nu pune preţ pe distracţii uşoare (gen spart geamuri de maşini într-un cadru organizat) în schimb iubeşte lumea şi îşi găseşte timp să se bucure. Fuge prin iarbă, gustă fulgi de zăpadă…    Guy Montag se simte atras de Clarisse, de lumea pe care ea o reprezintă, însă înainte ca prietenia celor doi să evolueze, fata moare. Apoi au loc o serie de alte evenimente care îl fac pe bărbat să privească într-o altă lumină cărţile. Curiozitatea creşte, iar într-un final personajul comite sacrilegiul suprem şi deschide o carte. Iar din acest punct lucrurile o iau razna. Montag se revoltă împotriva unei lumi pe care o apăra până curând, devine un apărător al cărţilor, un fugar. Se alătură intelectualilor care trăiesc în clandestinitate în afara marilor oraşe, începe să înveţe pe dinafară cărţi, pentru a perpetua o cultură sortită să dispară. Apoi însă, războiul distruge tot, şi zorii unui nou început se nasc din scrumul unei lumi pierdute.

„Fahrenheit  451” nu mi-a plăcut. Mi-e milă de cartea aceasta… E plină de idei frumoase, plină de imagini care ar putea dăinui în mintea cititorului, dacă autorul şi-ar fi dat puţin silinţa. Vanitatea, sau poate teama, l-a făcut pe Bradbury să nu intervină într-un roman scris cu ani în urmă. Talentul nu îi lipsea. Am dat întâmplător peste o scenă care ar fi completat romanul. Este vorba despre un dialog înre căpitanul Beatty şi Guy Montag. Este profund, cu substanţă. Exact ce îi lipseşte romanului. Păcat …

Cu Amelie Nothomb am luat ţeapă. Ştiu, e vulgar, nu ţine de limbajul meu obişnuit, dar asta este impresia pe care mi-a lăsat-o cartea.  Asta în ciuda faptului că nu îmi făcusem prea mari speranţe cu privire la roman. Când vine vorba de scriitori celebrii, am tendinţa de a fi de două ori mai circumspectă. Prin urmare, nu m-am aşteptat la nimic.

Cam prima jumătate a cărţii mi s-a părut interesantă, chiar dacă puţin previzibilă. Povestea are în centrul ei pe Pretextat Tach, un scriitor laureat al premiului Nobel. Deşi se bucură, cel puţin teoretic, de apreciere internaţională, Tach trăieşte complet izolat de lume. Puţini sunt cei care ştiu măcar cum arată. Când, la 83 de ani, scriitorul anunţă că este bolnav de cancer, jurnaliştii încep să se „lupte” pentru a-i putea lua un interviu. Însă Tach  nu este exact persoana care să se facă gesturi caritabile. În cele din urmă, el acceptă să acorde o întrevedere la cinci jurnalişti.

Să ne ocupă puţin de Pretextat Tach. După cum probabil v-aţi dat seama deja, el se încadrează în tipologia bătrânilor acriţi de viaţă, care ţin morţiş să îi termine psihic pe ceilalţi, şi fac acest lucru cu cea mai vie satisfacţie. Mai mult însă, personajul nostru este obez, chel, urât mirositor. Pornind de la acestă scurtă descriere, este lesne de închipuit cum decurg întâlnirile cu jurnaliştii. Tach nu iartă nimic, îşi bate joc de ideile preconcepute, de frazele-stas şi concluziile pripite, de replici cu caracter definitiv şi orice altă armă pe care sărmanii reporteri ar îndrăzni s-o folosească.   Curând devine clar că întâlnirile cu jurnaliştii nu sunt altceva decât ocazii pentru scriitor să se amuze, un teribil duel al cuvintelor în care există un singur câştigător: Tach.

Asta până când (iar acesta este locul unde, din punctul meu de vedere, Amelie Nothomb şi-a ratat cartea) în scenă apare Nina, o tânără jurnalistă foarte… diferită. Sau cel puţin aşa doreşte să fie. Căci  ceea ce ar fi trebuit să iasă un personaj puternic, nu este altceva decât o femeie care îndrugă replici parcă luate dintr-un film de prost-gust. Deznodământul este previzibil: Nina, justiţiara, demască o crimă din tinereţe a lui Tach, îl face să pară ridicol, să îşi pună la îndoială propriile concepţii despre realitate. Scriitorul, pe de altă parte, acel monstru insensibil fidel unei iubiri din tinereţe, se îndrăgosteşte subit de Nina însă sfârşeşte tragic.

Citatul cu care se încheie cartea mi-a plăcut, poate şi pentru că am redescoperit tonul de la începutul romanului: „De nepătruns sunt căile care duc la Dumnezeu. Şi mai de nepătruns, cele care duc la succes. După acest incident, oamenii se aruncară pur şi simplu asupra operelor lui Pretextat Tach. Zece ani mai târziu, era deja un clasic.”

Aşa cum am spus la început, cu „Igiena asasinului” n-am avut noroc. Cartea e previzibilă, cuvintele personajelor aduc a replici „ieftine”din filme, iar ideea din ultima partea a cărţii e uzată. Nu mi-a plăcut. Am vrut să cunosc o scriitorare apreciată şi am dat de o autoare de romane de prost-gust. Poate am început cu romanul greşit, iar Amelie Nothomb scrie cu totul altfel în general.  Pentru moment însă, sunt dezgustată şi atât.