Lume de umbre …

Cu multă întârziere, iată şi o leapşă primită de la Maya. Bineînţeles, despre cărţi.

1.Ce carti ai citit anul trecut?

54

2. Ce carte/carti citesti in acest moment?

Sacrificiul din miezul iernii-Mons Kallentoft.

Femeie bogată-Kim Kiyosaki

3. Ce carti vei citi in acest an?

În primul rând, romane poliţiste, multe, şi de preferinţă scrise de autori nordici (pe care am ajuns să-i ador) şi, dar numai atunci când sunt “in the mood”, câteva cărţi de economie şi dezvoltare personală.

4. Care este cartea ta preferata?

“Pe aripile vântului”-M. Mitchell.

5. Care este cartea care ti s-a parut cel mai putin interesanta?

Cartea de contabilitate )).

6. Care este melodia care iti creeaza o atmosfera relaxanta atunci cand citesti?

Nu îmi place să ascult muzică atunci când citesc.

7. Esti pasionata de jocurile pe calculator? Daca da, care este jocul tau preferat?

Jucam într-o vreme Sims, dar am renunţaţ.

8. Care este filmul tau preferat?

Ecranizarea de la “Pe aripile vântului”.

9. Ai da bani pe o carte interesanta sau pe o trusa de farduri?

În teorie, pe o carte… În practică, mi se mai întâmplă să comit mici „păcate”, că deh, sunt femeie. Dacă mai luăm în considerare şi faptul că o carte poate fi împrumutată de la bibliotecă, balanţa înclină clar în favoarea trusei de farduri.

Leapşa care urmează vine în întâmpinarea unei vechi dorinţe, aceea de a vă povesti puţin despre prima mea experienţă în „lumea de umbre” pe care o iubesc atât.

Relaţia mea cu cărţile a fost mereu ceva mai specială, iar începuturile acestei iubiri, puţin ieşite din comun.  Nu mi-am petrecut anii de primară buchisind din „Poveşti nemuritoare” nici nu am idolatrizat-o pe Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici. Părinţii mei m-au învăţat încă de timpuriu să preţuiesc altfel de cărţi. La 3 ani, mama mi-a citit pentru prima dată din „Heidi”. A continuat cu romanele lui May iar în paralel tatăl meu m-a condus în lumea altui scriitor faimos: Jules Verne. Au fost lecţii bune, care mi-au trezit pasiunea pentru lectură şi m-au făcut să-mi doresc, la rândul meu, să citesc. Rezultatul a fost că pe la 7 ani puteam să citesc acceptabil. Ca un fel de „recomensă” ai mei mi-au dăruit o variantă ilustrată din „Cartea de aur a poveştilor nemuritoare”. M-am simţit amărâtă, nu asta îmi doream. Visam la cărţi „de oameni mari” pe care să le citesc cu sufletul la gură.

Cam în aceeaşi perioadă îmi formasem un alt obicei: citeam titlurile cărţilor din bibliotecă. Îmi lăsam privirea să colinde, silabiseam cu greu „Ma-rin Pre-da de-li-rul” şi altele asemenea, fără un scop anume, din simpla plăcere de a mă auzi citind. Aşa am dat într-o zi de ea, o carte mică şi destul de veche: „Cei mai frumoşi ani” – A.J. Cronin. Pe copertă eterna poză, parcă ruptă dintr-un film american, cu un el şi o ea. Titlul mi-a rămas în minte, m-a bântuit zile întregi. Când am deschis pentru prima dată cartea, am făcut-o cu sentimentul că comit un sacrilegiu. Citeam prima mea carte „de oameni mari”, o lectură pe care mama ar fi privit-o, poate, dezaprobator. Totuşi, ispita a învins. Citind „Cei mai frumoşi ani” am simţit fiorul primei iubiri. Intram într-o lume nouă, cu oameni care îndrăzeau să viseze, să îşi înfrunte părinţii, să fugă în lume de dragul unui ideal. L-am adorat pe Duncan şi i-am detestat mama. Am plâns de nenumărate ori. Începeam să înţeleg lucruri, iar atâtea altele mi se păreau de neînţeles: durerea, puterea unui om de a le alina… Finalul cărţii m-a surprins râzând şi plângând în acelaşi timp.

Asta a fost prima mea evadare. Apoi, pentru o vreme, am revenit la vechea mea matcă: basme şi alte „poveşti pentru copii” care erau deliciul mamei şi oroarea mea. Nu mai ştiu care carte a urmat.  Probabil ceva sugerat de tati. O fi fost „Zora cea roşie şi banda ei”? Sau poate ceva de Jules Verne, din vechea colecţie a bunicilor.  Nu mai îmi amintesc.  Ştiu doar că undeva prin clasa a 5-a am revenit la Cronin. L-am redescoperit şi l-am reîndrăgit. Apoi l-am clasificat drept „de prost gust” şi l-am uitat.

Vara trecută am dat întâmplător din nou peste „Cei mai frumoşi ani”. Nu am rezistat tentaţiei şi am recitit-o. Am regăsit gustul primei iubiri nealterat. La fel ca şi în trecut, au fost scene care m-au mişcat şi altele care m-au înfuriat.  Un lucru m-a surprins însă: că relativa maturitate dobândintă în ceva mai mult de un deceniu nu m-a făcut să privesc cartea cu… desconsiderare. „Cei mai frumoşi ani” a fost simbolul unui început. Prima dragoste, prima evadare … Prima încercare la care a fost supus „insitinctul” meu de cititor.  J

p.s. Mulţumesc Oanei pentru leapşă. O dau mai departe unei bloggeriţe care şi-a pierdut recenziile, nu şi pofta de lectură: Laurei.