Lume de umbre …

În ultima vreme îmi place tot mai mult Marquez. Cu „Povestea târfelor mele triste” l-am descoperit pe autor într-o cu totul altă ipostază: cea de scriitor de romane de dragoste. Ştiu, ipoteza pare cam trasă de păr, dar cartea, complexă în ciuda dimensiunilor, mi s-a părut un minunat elogiu al iubirii, sentimentelor frumoase pe care nu e niciodată prea târziu ca să le descoperi.

În ziua în care împlineşte 90 de ani, Mudarra decide să îşi ofere o noapte de dragoste, poate ultima, cu o virgină. Apelează la o veche prietenă, patroana unui bordel, iar aceasta reuşeşte să-i ofere o tânără muncitoare, dispusă să se vândă pentru a-şi întreţine familia.

Pe când dificultăţile de ordin practic par a fi depăşite, pe plan emoţional Mudarra se afla abia la început de drum.  Un personaj care a trăit mereu singur, care s-a izolat întâi din dorinţă, iar apoi din comoditate, simte acum, la o vârstă înaintată, povara unei vieţi irosite.  Nu a iubit niciodată, nu a căutat niciodată împlinirea alături de o femeie. Sexul nu a avut conotaţii prea profunde: cu cine se nimerea, unde se nimerea.

Sub imperiul acestor sentimente, bărbatul se simte incapabil să îşi atingă fecioara. Stă alături de ea în pat, o priveşte dormind, o admiră dar nu poate să o facă a lui. Copila îi inspiră lui Mudarra tot ceea ce nicio femeie nu i-a inspirat în nouă decenii: dorinţa de a iubi, de a proteja, de a se oferi, de a da totul cuiva, fără a primi ceva în schimb. O numeşte pe fată Delgadina. O adoră în tăcere. Seară de seară, la adăpostul unei camere de bordel, Mudarra se culcă alături de muza lui. O priveşte dormind, îi citeşte poveşti sau îi pune muzică. Îi umple camera de tablouri. O cultivă fără a-i adresa o vorbă, o transformă fără să-şi dea seama în întrunchiparea unui ideal dorit, dar niciodată găsit.

În paralel, viaţa lui Mudarra se modifică sub imperiul sentimentelor. Se redescoperă ca scriitor. Articolele sale devin sursă de inspiraţie, entuziasmează tineretul, îl transformă pe personaj într-un fel de erou local, protector al iubirii şi al romantismului.

Când un asasinat are loc la bordel, Mudarra îşi vede iubirea distrusă în cel mai barbar mod: Delgadina dispare fără urmă. O caută disperat, făureşte, în minte, cele mai tulburătoare scenarii. Se reîntoarce în singurătate şi meditaţie. Acceptă ruina vieţii şi a sufletului său. Casa în sine devine, încet, încet, o ruină fără şanse de salvare.

Apoi Delgadina reapare, iar personajul se vede nevoit să lupte cu un ultim duşman, singurul pe care, până la vârsta lui, nu l-a cunoscut: gelozia.

Finalul este, în ciuda aşteptărilor, unul fericit. Utopicul devine realitate, la vârsta la care alţi oameni se gândesc la moarte, Mudarra abia începe să trăiască cu adevărat, să cunoască împlinirea pe plan sentimental.

Am spus la început că am perceput „Povestea târfelor mele triste” ca pe un roman de dragoste. Spuneam doar jumătate de adevăr. Romanul lui Marquez este, în egală măsură şi o meditaţie asupra destinului uman, asupra irosirii, în singurătate. Ideea centrală, aceea că omul nu se poate realiza decât prin iubire, nu este nouă, însă contextul în care este abordată diferă. Omul nu poate fi complet fără iubire. Trăieşte ani de zile, se iroseşte puţin mai mult cu fiecare secundă iar într-un final constată că totul nu este altceva decât o lungă căutare. Caută iubirea, caută un ideal. Când nu îl găseşte, îl proiectează asupra cuiva şi modelează idealul pe om. Delgadina de exemplu. E tânără, neprihănită, simplă. Şi totuşi, pentru un om care nu a învăţat să aleagă, din simplul motiv că nu a ştiut niciodată că i se cere o alegere, Delgadina este mai mult calea spre un scop decât un scop în sine. Venită să pună capăt unui şir de târfe triste, ea este incapabilă să sesizeze absurdul propriei situaţii. Este un corp în mişcare şi atât. Numele, caracterul ei sunt proiecţii… Dar poate că la asta se rezumă iubirea în general: la un şir de proiecţii perfecte, asupra unor oameni imperfecţi.

După aproape un an, revin la Marquez. Spontan, fără să mă aştept la nimic. Nici chiar sugestia, destul de evidentă de altfel, din titlu, nu m-a împins spre verdicte. Am luat cartea pentru că simţeam că a venit timpul să o citesc. Am lecturat-o în ritm alert, ca-n vremurile bune. Ore mai târziu, când am pus-o deoparte, aveam o certitudine: criza trecuse. „Cronica unei morţi anunţate” m-a lecuit de apatie, m-a făcut să-mi doresc, mai intens decât niciodată până acum, să citesc, să descopăr, să mă pierd. Nu are calităţi „terapeutice” , dar a fost romanul potrivit la momentul potrivit.

Admiratorii lui Marquez vor avea poate o mică surpriză citind „Cronica unei morţi anunţate”. Naraţiunea este lipsită de complexitate, faptele se înlănţuie logic, avem cauze şi efecte, dar mai interesant chiar, totul pare perfect plauzibil, subiectivismul este înlocuit de o relatare obiectivă, lipsită de exagerări . Se porneşte de la asasinarea lui Santiago Nasar. O crimă de onoare se transformă într-o ocazie unică pentru autor de a analiza nu doar circumstanţe, ci şi oameni.

Când Bayardo San Roman debarcă în sat, el este un străin şi atât.  Curând, numeroasele sale calităţi ies la iveală şi nu durează mult până când personajul devine o partidă râvnită. Tânărul o alege pe Angela Vicario să-i devină soţie şi, în ciuda unor ezitări, tânăra acceptă. Însă Angela ascunde un secret: nu mai este virgină. În clipa în care acest lucru iese la iveală, în noaptea nunţii, destinul a trei familii este iremediabil afectat. În timp ce Bayardo îşi îneacă dezamăgirea şi mândria rănită în alcool, fraţii Angelei visează la un singur lucru, la răzbunare. Întrebată cine este tânărul care a dezonorat-o, Angela răspunde fără să ezite: „Santiago Nasar”. Prin aceste cuvinte, ea îi semnază condamnarea lui Santiago.

Cei doi fraţi ai Angelei, Pedro şi Pablo, nu fac un secret din dorinţa lor de a-l ucide pe tânăr, însă din modul în care o fac reiese clar că în fond ei caută doar pe cineva care să-i oprească de la un act barbar. Interesant este că, deşi întreg satul ştie că Santiago se află în pericol, nimeni nu întreprinde ceva concret pentr a-l salva. Inconştienţa şi pasivitatea unei întregi lumi sunt minunat reflectate de acţiunile sătenilor care se pierd în acţiuni lipsite de importanţă, asumându-şi crezul că nimic rău nu se poate întâmpla.

Aşa cum anticipează şi titlul, Santiago este ucis în final. Asasinii sunt achitaţi după doar trei ani, crimei atribuindu-i-se epitetul de „crimă de omoare”. Dar lucrurile nu se opresc aici. Naratorul îşi conduce personajele dincolo de momentul crimei, le urmăreşte evoluţia nu lipsăt de întorsături ciudate. Angela, de pildă, cultivă, ani după ce a fost părăsită, sentimente faţă de soţul ei. Sfârşeşte prin a se îndrăgosti de Bayardo, îl caută, îi trimite scrisori şi îşi ţese în pânză melancolia.

În ciuda relatării clare, concise, sunt momente în care vocea naratorului ezită, când din tonul obiectiv iese la iveală o urmă de îndoială. A fost Santiago Nasar cu adevărat vinovat, sau este el doar o victimă a unei femei care încerca să îşi protejeze iubitul? Cred că tocmai umbra de îndoială care planează asupra romanului îi oferă acestuia veridicitate. Dubla morală a cărţii îmi place: niciun om nu scapă de destinul ce i-a fost hărăzit şi nicio investigaţie nu poate dezvălui în cele mai mici detalii un fapt. O carte bună, pe care v-o recomand.