Mal di pietre – Milena Agus
După Elena Ferrante, este rândul altei scriitoare de origine italiană să mă surprindă în mod plăcut. Mă refer aici la Milena Agus, care, într-o carte de dimensiuni neglijabile, a reuşit totuşi performanţa de a mă emoţiona.
„Mal di pietre” m-a atras în primul rând datorită ambiguităţii titlului. În materie de italiană (respectiv sardă) stau destul de prost, aşa că nu mică mi-a fost uimirea când am aflat că titlul, căruia îi atribuisem în mintea mea o sumedenie de semnificaţii romantice, înseamnă, de fapt, pietre la rinichi. Absurd, şi totuşi cuprinzător, el reflectă unul dintre ideile de bază ale micii cărticele: rolul hazardului în viaţa oamenilor. Totul începe de la o boală. Sau poate de la o femeie. O femeie care visează la dragoste, care îşi canalizează întreaga pasiune, întreaga încărcătură sufletească spre atingerea acestui ideal suprem. Se comportă ca o nebună şi este calificată ca atare. Stigmatizată, compătimită, ignorată, dar niciodată iubită, tânăra este în cele din urmă luată de soţie. Mariajul este, cel puţin în primii ani, unul de formă. Cei doi soţi coabitează, dar se evită. Sentimentele romantice nu au ce căuta într-o relaţie născută din compasiune pe de o parte, şi resemnare pe de altă parte.
O relativă apropiere apare într-un mod absurd: femeia se oferă să fie târfa soţului, pentru ca acesta să poată economisi banii cheltuiţi la casa de toleranţă. Trupurile se unesc, minţile şi sufletele rămân, în continuare, despărţite.
Apoi femeia pleacă să se trateze de pietre la rinichi într-o staţiune. Singură, departe de un mediu cunoscut, ea face singurul lucru firesc: se îndrăgosteşte. Obiectul acestui sentiment îl reprezintă Veteranul. Interesant este că personajul nu epatează prin nimic, decât, poate, prin sentimentul de însingurare pe care întreaga sa făptură îl degajă. Cei doi au o relaţie scurtă, dar intensă. Nouă luni după aceea, femeia naşte un băiat. „Normalitatea” îşi intră astfel definitiv în drepturi în cuplu. Anii trec, oamenii îmbătrânesc. Femeia devine Bunica, fiul ei, un pianist celebru. Apare o altă femeie, Mama. Apoi încă una, Nepoata.
Cândva, nepoata începe să povestească. O poveste simplă, despre o Bunică nebună, care a îndrăznit să viseze, să iubească şi să spere şi a sfârşit în resemnare. Despre un tată care nu a iubit nimic în afară de muzică. Despre o mamă ce şi-a pierdut tatăl de două ori. Despre un Veteran care a dispărut în negura anilor…. Peste toate acestea se aşterne praful timpului. Sau nu. Pentru că fix în clipa în care cititorul este cucerit de ritmul paşnic al trecerii anilor, realitatea apare de după un zid. Faptelor reale le pasă prea puţin de metafore… Şi totuşi, farmecul nu dispare. De ce? Poate pentru că cele mai frumoase poveşti de iubire sunt cele care nu se împlinesc niciodată, care lasă în urmă doar un lung şir de „ce-ar fi fost dacă” plin de semnificaţii.
„Mal di pietre” m-a cucerit. Are atâtea semnficaţii, surprinde atâtea nuanţe ale vieţii încât nu poţi decât să o califici drept o carte de suflet.
