Lume de umbre …

De „Muzica unei vieţi” am auzi pe blogul Mădălinei. Recenzia ei, mi-a rămas întipărită în memorie poate şi pentru că în aceeaşi perioadă şi eu îi descopeream pe Makine, cu „Fiica unui erou al Uniunii Sovietice”. Mi-am propus atunci să citesc mai mult de autor, aşa că recomandarea în cauză a picat numai bine.

Acţiunea se desfăşoară în Rusia postbelică, într-o lume în care întreaga existenţă poată pecetea resemnării şi a fatalismului: „De altfel, din ce-i făcută viaţa în oraşele ca ăsta, la mii de kilometrii de civilizaţie? Din aşteptări, resemnări, căldură jilavă în pâslari. Iar gara asta asediată de viscol nu-i decât rezumatul istoriei acestei ţări. A naturii sale profunde. Spaţii ce fac să pară absurdă orice tentativă de a acţiona. Exces de spaţiu care înghite timpul, nivelează toate termenele, toate duratele, toate proiectele. Mâine înseamnă „poate, cândva”, când spaţiul, zăpezile, soarta o vor îngădui. Fatalismul…”

Într-o gară pierdută undeva în zona asiatică a Rusiei, viscolul îşi face de cap. Mase umane aşteaptă cu resemnare trenuri întârziate. Se îngrămădesc, mănâncă, dorm, resemnaţi, mulţumiţi de culcuşul improvizat de hârtii de ziar. Într-un colţ, un narator blazat meditează la toată această irosire. Apoi, de undeva, se aude un pian, începe o poveste …

O istorie care are toate şansele la un happy-end se transformă într-o dramă de proporţii. Alexei, un pianist debutant, logodit şi cu un viitor frumos în faţă, se trezeşte deodată singuri într-o Rusie ostilă. Cu părinţii areştati, el însuşi devenit fugar, Alexei înfruntă un destin sumbru, în care războiul nu este o nenorocire, ci o şansă. Refugiat în altă ţară, fără puterea de a scăpa vreodată de statutul de duşman al patriei, personajul decide să îşi schimbe identitatea. Lucru simplu, printre atâţia soldaţi morţi. Devine el însuşi un combatant, colindă păduri şi râuri înroşite de sânge, cunoaşte moartea, mizeria, săvârşeşte acte de bravură.

Războiul se termină fără ca viaţa personajului să capete cât de cât contur. Devine protejatul şi şoferul generalului căruia îi salvase viaţa, însă, prizonier al unei false identităţi, nu face niciodată saltul către un destin propriu, nedirijat de alţii. Până când se îndrăgosteşte de Stella, fiica generalului. Sau poate nici nu se îndrăgosteşte? Poate doar se simte atras de perspectiva unei poveşti născute pe acorduri de pian. Sau poate nu mai simte nimic. Devine învăţăcelul neexperimentat pe care Stella, în momentele ei jucăuşe, îl învaţă să cânte la pian. Un pianist învăţând să cânte… Iată numai unul dintre absurdităţile pe care războiul le-a născut. Apoi soseşte var, iar perspectiva unei romanţe cu un soldat plin de cicatrici îşi pierde din strălucire pentru Stella. Se logodeşte cu un bărbat de nivelul ei. Alexi se resemnează, sau crede că o face. Cândva urmează noaptea logodnei. Prezent într-o anticameră, personajul, redus la statutul de simplu şofer al oaspeţilor, aşteaptă. Apoi însă, un pian schimbă totul. Rasună o muzică, ultima poate. Muzica unei vieţi…

Cartea mi-a plăcut, m-a atras prin tragismul ei lipsit de spectaculos. Cartea e tristă, însă nu revoltă. Vorbele lui Makine te modelează, devii la rândul tău rus, prizonier al fatalismului. Accepţi moartea, şi lucruri mai rele decât ea. Ai senzaţia că le înţelegi infinitatea de nunaţe. Totuşi, un lucru rămâne de neînţeles: cum au putut artişti, aceste firi sensibile şi pline de har, să supravieţuiască, să se transforme, să se abrutizeze, rămânând, în acelaşi timp, sufleteşte, aceiaşi. Makine nu ne oferă răspunsul. El doar ne povesteşte, şi o face într-un fel minunat.

Toate marile pasiuni cunosc perioade de secetă şi de înflorire. Pentru a doua oară în viaţă, mă aflu într-o astfel de perioadă de „secetă”. Pofta de lectură mi-a pierit complet. Oboseala, activitatea excesivă îşi spun cuvântul. Cu greu am terminat „Fiica unui erou al Uniunii Sovietice”. Nu a fost o carte rea. În alte circumstanţe m-am fi pierdut în ea, aş fi „devorat-o” în mai puţin de două zile. Acum însă, când lectura ia mai mult forma unui medicament care, deşi are un gust amar,  te ajută să supravieţuieşti, entuziasmul meu a fost mult domolit. Am citit romanul lui Makine într-un mod nou, mai analitic dar mai lipsit de pasiune. Un lucru mi-a devenit clar: ruşii n-ar fi atât de geniali dacă n-ar fi, prin natura firii lor, condamnaţi la tristeţe. Nu sunt melancolici, ci doar realişti. Iar când trăieşti într-o realitate pictată în nuanţe de gri, viaţa îşi pierde pentru totdeauna frumuseţea.

Rusia, cel de-al doilea Război Mondial. Vieţile omeneşti îşi pierd din importanţă, gesturi mici fac diferenţa dintre a trăi sau a muri acoperit de noroi undeva, pe un câmp anonim de luptă. „Viaţa lui, bunăoară, atârnase doar de ciobul acela de oglindă care-şi pierduse luciul şi de degetele învineţite de frig ale unei infirmiere de pe ambulanţă, subţirică precum o adolescentă”. Salvat de la moarte, Ivan Dmitrievici devine erou, decorat cu steaua de a aur, însă constată prea curând că lumea nu se schimbă de dragul eroilor.

Înfruntă foametea şi lipsurile, îşi vede copilul murind de foame la sânul mamei, luptă cu autorităţile şi cade victimă aceluiaşi sistem necruţător care controlează totul.

Odată cu mutarea la oraş, viaţa lui Ivan şi a soţiei lui, Tatiana, se schimbă în bine. Cei doi au o fiică, pe Olia, li se repartizează un apartament, existenţa lor începe să se integreze în normalitate.

Apoi Olia creşte, îşi ia licenţa şi, în calitate de angajată a KGB, devine mai mult sau mai puţin prostituată în interes de stat. Se culcă cu străinii, le smulge acestora informaţii de importanţă vitală, prosperă. În paralel, Ivan cunoaşte un alt fel de celebritate. Steaua de aur se dovedeşte un deschizător de porţi greu de înlocuit. Vechiul soldat născut într-un sat uitat de lume devine veteranul respectat care ţine discursuri în faţa pionierilor şi beneficiază de tratament preferenţial la repeartizarea alimentelor sau a biletelor la spectacol. Dar viaţa loveşte din nou. Tatiana moare, iar Ivan cade în patima băuturii. Singura lui consolare rămâne fiica lui, care îşi clădeşte un viitor strălucit printre diplomaţii ruşi. Când o întâmplare nefericită îi dezvăluie lui Ivan adevărul cu privire la Olia, disperarea lasă loc mândriei de veteran.

Cartea lui   Makine nu este roman pentru oameni slabi de înger. Ne vorbeşte despre o lume pe care nu o cunoaştem de loc. Mecanismele descrise de el, modul de viaţă ne sunt străine cu totul. Însă amărăciunea pe care o transmite pare ciudat de familiară. Makine ne prezintă o lume a învinşilor. Medaliile devin tinichele, veteranii, rataţi. Valorile dispar, oamenii se pleacă în faţa destinului. Rusia anilor `80 este ţara viselor abandonate, a fiinţelor-marionete care visează la rutină dar nu o pot obţine. Pentru că rutina înseamnă certitudine. Iar certitudinea nu există în vocabularul unei lumi gri…