De citit,  Literatura nord-americana

Colecţionarul – John Fowles

Sunt ani buni de când îmi propun să citesc „Colecţionarul” , dar din diverse motive, am tot amânat. Acum mă bucur că am făcut-o şi că această carte m-a găsit, întâmplător sau nu, la cam aceeaşi vârstă pe care o avea Miranda, atunci când a fost răpită. M-am identificat cu Miranda mai mult decât mă aşteptam. I-am admirat setea de cunoaştere, capacitatea de analiză, adaptabilitatea. Asemeni ei, m-am simţit împinsă de dorinţa de a evada, de a-mi rearanja viaţa. „Colecţionarul” mi s-a părut un roman profund, care îndeamnă la introspecţie. Libertatea este ceva efemer. Şi deseori nu ne dăm seama cum am fi putut s-o fructificăm decât atunci când am pierdut-o definitiv.

Cartea alătură trei personaje cum nu se poate mai diferite: Frederick Clegg, un funcţionar mărunt,prins în capcana propriei mediocrităţi, Miranda Grey, o tânără studentă şi George Paston (G.P.), un artist consacrat, genul de inadaptat superior care sfidează societatea fără a se putea rupe complet de ea.

Iniţial Frederick nu este altceva decât „anexa primăriei”, un om antisocial care îşi petrece timpul colecţionând fluturi.  În secret, Frederick o iubeşte (sau în orice caz, crede că o iubeşte) pe Miranda, dar îi lipsesc curajul şi ocaziile pentru a-şi arăta sentimentele. Viaţa personajului suferă o schimbare de proporţii în clipa în care câştigă la pronosport. Banii îi schimbă nivelul de trai, dar nu îl ajută să se integreze în societate. Lumea îl evită, iar şansele să o întâlnească pe Miranda rămân la fel de mici ca înainte.

Din acest motiv, Frederick decide să o răpească pe tânără. Este convins că doar convieţuind cu el o perioadă, Miranda va ajunge să-l cunoască şi să îl iubească. De la o simplă idee, planul capătă încet-încet formă. Întâi o  casă izolată, cu o piviniţă încăpătoare, apoi o maşină … Elemente mici se sudează treptat, dând naştere unui plan diabolic.

Răpirea reuşeşte, iar Miranda se trezeşte prizoniera unui om pe care, oricât vrea, nu poate să îl accepte. Frederick e mai mult decât mediocru. E plat în gândire, pradă unor idei fixe, asexuat … Nimic nu pare să îi facă plăcere, în afară de faptul de a sta în preajma Mirandei. Pentru el, tânăra este asemenea unui fluture, prins într-un insectar: bună de urmărit, de admirat, dar fără viaţă. Nu încearcă să îi înţeleagă modul de gândire, nu încearcă să se facă înţeles. Ar părea un om extrem de răbdător, dar în esenţă nu este altceva decât un personaj incapabil să se bucure de lucrurile mici. Se hrăneşte din sentimentul de putere pe care o răpire perfectă i l-a insuflat, dar nu simte nevoia de a merge mai departe.

Pentru Miranda pe de altă parte, răpirea se dovedeşte prilej de reflexie. Sub forma unui jurnal, ea îşi supune viaţa unei atente analize. Încearcă să descifreze, mai ales, natura relaţiei ei cu  G.P. , un pictor mult mai bătrân decât ea. Pentru Miranda, George Paston întruchipează tot ceea ce şi ea speră să devină: un artist care şi-a găsit propriul stil, un om cult, singuratic dar fidel preferinţelor sale. G.P. dispreţuieşte societatea, trăncăneala fără rost a femeilor „emancipate”, lipsa de pudoare şi de profunzime, ideile plate, formele fără fond. Încearcă să-i insufle şi Mirandei aceste valori, şi găseşte teren fertil în mintea deschisă a fetei. Legătura dintre cei doi este mai mult decât prietenie şi mai puţin decât dragoste. O comuniune lipsită de finalitate a două suflete asemănătoare, a doi oameni care nu vor putea trăi împreună, dar nici departe unul de celălalt.

În ceea ce-l priveşte pe Frederick, Miranda îl descifrează relativ uşor, dar pofta de viaţă o împiedică să accepte realitatea. Cred că adânc în interiorul ei, tânara ştie că nu va fi niciodată eliberată. Dar a recunoaşte acest lucru înseamnă să te laşi pradă nebuniei şi disperării. Marele merit al Mirandei este că, până aproape în ultima clipă, luptă pentru a-şi păstra luciditatea, făureşte planuri şi profită de perioada de captivitate pentru a învăţa. Se maturizează cu fiecare zi petrecută în pivniţă, descoperă ce îi lipseşte şi ceea ce nu a ştiut să aprecieze.

Finalul romanului este dureros de previzibil. Ea moare, el îşi găseşte o altă victimă. O nouă încercare… Ca să vadă dacă va fi la fel…

În urmă cu câţiva ani asistam la o oră de engleză la prezentarea cărţii „Colecţionarul”. Colega care citise romanul se extazia la acea vreme în faţa argumentaţiei fără cusur a lui Frederick. „Prezentată de el, răpirea nu mai pare atât de condamnabilă”, afirma ea. Patru ani mai târziu, mă văd nevoită să o contrazic. Întreaga „argumentaţie” se rezumă, în esenţă, la o singură frază: „Mulţi alţii în situaţia mea ar fi făcut la fel”. O explicaţie la fel de lipsită de substanţă ca şi personajul. Nebunia îl face unic, dar nu memorabil. Pe de altă parte, Miranda te surprinde şi te inspiră. E ca un fluture care ieşit prea devreme din cocon găseşte în mod miraculos  o formă de a reveni acolo. Se dezvoltă, creşte, dar fix când e gata să îşi ia zborul, constată că a fost pe veci ferecat în locul care l-a ajutat să renască.

3 Comments

  • Rox

    Frumos scris!
    E una dintre cartile care, indiferent de traiectoria viitoare a lecturilor mele, nu va iesi niciodata din topul meu 10. Cred ca sunt singura care afirma asta (pana acum absolut toata lumea m-a contrazis), dar pe mine “Colectionarul” m-a fermecat chiar mai mult decat “Magicianul”!

    • Izabela

      @Rox Pe mine Magicianul nu m-a impresionat prea mult atunci cand l-am citit, poate tocmai de aceea l-am si evitat pe Fowles o perioada.
      Din experienta stiu ca un “Top 10 al cartilor preferate” este unul foarte instabil. Inevitabil, gusturile se schimba de-a lungul timpului, citim noi carti care le surclaseaza pe cele din trecut etc. Pana in prezent, singura carte care ma impresioneaza la fiecare lectura la fel de puternic este “Pe aripile vantului”. De altfel, o si recitesc cam o data la 6 luni si o redescopar de fiecare data in alt mod.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.