Uncategorized

Crima lordului Arthur Savile-Oscar Wilde

Oscar Wilde mă fascinează în aceeaşi măsură în care mă derută. După ce am citit „Portretul lui Dorian Gray” am fost ferm convinsă că scriitorul face parte din categoria celor care încearcă să ne transmită, într-o formă voalată, un mesaj moralizator. Apoi am lecturat „Crima lordului Arthur Savile” şi toate ideile mi-au fost date peste cap.
„Crima lordului Arthur Savile” are un mesaj mai puţin comun. Pornind de la concepţia că voinţa destinului este mai presus de toate ideile despre moralitate, Wilde conturează o poveste pe cât de scurtă, pe atât de bizară.
La o recepţie dată de Lady Windermere, o femeie din înalta societate căreia îi place să se înconjoare de „lei” , tânărul lord Arthur îl întâlneşte pe Septimus Podgers, de profesie chiromat. Septimus face senzaţie în salonul lui lady Windermere, datorită talentului său remarcabil de a citi firea şi viitorul oamenilor în palmă.
Dar pentru lord Arthur jocul de salon capătă semnificaţii noi în clipa în care chiromatul îi spune că este predestinat să comită o crimă. Într-o clipă tânărul îşi vede toate visele spluberate. Căsătoria cu frumoasa Sibyl pare de nerealizat întrucât, loial femeii iubite, lordul Savile nu vrea sa o supună la urmările unui scandal ca cel cauzat de un asasinat.
În cele din urmă, lordul Savile nu vede decât o soluţie: crima trebuie comisă înainte de nuntă. Doar că ideea se dovedeşte mai greu de pus în practică decât anticipat. După ce otrava şi explozibilul dau greş, tânărul se află la un punct de răscruce. Dar soarta i-l scoate din nou în cale pe Podgers.
Finalul rămâne deschis, cititorului nefiindu-i dezvăluit dacă fapta lordului Arthur chiar a fost menită să satisfacă un destin capricios, sau dacă gesturile lui sunt rezultatul naivităţii specifice oricărui tânăr. Indiferent de răspuns, un lucru este cert: crima nu este privită ca un gest damnabil, ci ca o garanţie a unei linişti viitoare.
Ce mă fascinează la Wilde mai mult decât chiar povestea, sunt decorurile. M-am surprins deseori invidiindu-i personajele. Trăiesc într-o lume a mătăsurilor colorate, a parfumurilor discrete şi a cărţilor învelite în piele. Se plimbă prin parcuri nesfârşite, culeg flori, recită poezii, curtează domnişoare şi merg la serate. Comentează sau chiar nasc scandaluri. Pe scurt, viaţa lor are farmec. Dar poate că tocmai acest farmec este cel care coboară blestemul asupra personajelor. Căci cine nu e fericit nu va cunoaşte tristeţea, iar cine nu este bogat nu va descoperi nicodată sărăcia.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.