Uncategorized

Doctor Faustus-Thomas Mann

Pentru prima dată în viaţă, regret că nu m-am implicat ceva mai mult în studiul teoriei muzicale. Lacunele într-un domeniu care în mod normal mă lasă indiferentă, m-au împiedicat acum să apreciez la adevărata sa valoare un roman fără îndoială, strălucit.

Romanul are în centrul său biografia (fictivă) a compozitorului Adrian Leverkühn, povestită de către prietenul său, Serenus Zeitblom.
Născut dintr-o familie de germani din Kaisersaschern, Adrian manifestă, încă de timpuriu, o neobişnuită capacitate de asimilare, o uimitoare putere de înţelegere. Se familiarizează în timp record cu numeroase ştiinţe, însă în final paşii îi sunt îndreptaţi către studiul teologiei. Interesul este de scurtă durată, personajul abandonând curând teologia în favoarea muzicii. Totuşi, anii petrecuţi la universitatea din Halle rămân ani de cotitură, marcând o primă legătură a viitorului compozitor cu sfera demonicului.
Ulterior, Adrian se mută la München, unde se apropie de Rudi Schwerdtfeger care îi va deveni peste ani prieten intim. Adevărata perioadă de avânt artistic începe abia când personajul se mută la Pfeiffering, o mică localitate ce îl va găzdui timp de aproape 20 de ani.
Că talentul lui Adrian are origini demonice devine clar cel mai târziu în clipa în care Serenul intercalează, în biografia prietenului său, o conversaţie pe care compozitoul o avusese cu însuşi diavolul. Fără a-i da putinţa de a alege, diavolul în garantează personajului 24 de ani de inspiraţie şi succes, la terminarea acestei perioade Adrian având de înfruntat un şir lung de suferinţe. Până la urmă, preţul gloriei se dovedeşte mult mai mare: permanente migrene, precum şi urmele unui sifilis contractat la Halle, obligă personajul să se cufunde tot mai mult în întuneric şi izolare. O tentativă de căsătorie moare în faşă, Adrian fiind trădat în cel mai parşiv mod. De altfel, iubirea de orice fel pare a-i fi interzisă artistului. Nepomuk, nepotul lui Adrian, soseşte la Pfeiffering pentru a se vindeca, însă prezenţa unchiului său se dovedeşte fatală. Un destin care şi-a făcut o vocaţie din a pedepsi, curmă prematur viaţa micuţului.
Conştientizându-şi în sfârşit destinul, Adrian se cufundă tot mai mult în muzică. Îşi scrie opera finală, “Lamentaţiile lui Doctor Faustus” , care se vrea o confesiune. Însă spovedania publică nu aduce mult-aşteptata uşurare. Oripilaţi, spectatorii dispar unul câte unul. Şi, înainte de a intona finalul magnificei sale opere, Adrian este lovit din senin de boală. Cu capul rezemat de clapele pianului, adevăratul Adrian Leverkühn îşi trăieşte ultimele momente. Căci boala aduce cu ea o “întoarcere în copilărie”. Personajul uită tot trecutul şi îşi petrece restul zilelor în Kaisersaschern, unde primeşte ocazional vizita lui Zeitblom.

Zeitblom… M-a intrigat mai mult chiar decât Leverkühn. Căci dacă evoluţia lui Adrian îşi găseşte justificarea în aspiraţia oricărui om superior către absolut, poziţia lui Serenus pare mult mai ingrată. Îşi întemeiază o familie şi simulează omul fericit, mulţumit de propria-i existenţă, când de fapt centrul vieţii sale rămâne Adrian. Dragoste, sau doar atracţia pentru ce pare de neînţeles? Probabil un pic din amândouă. Cert este că Zeitblom trăieşte permanent în umbra lui Adrian, îşi însuşeşte suferinţa acestuia şi trăieşte, în final, cea mai puternică dezamăgire: este abandonat de propriul său idol, din imaginea mult-iubită mai rămânând doar un înveliş fără substanţă, un om care şi-a uitat identitatea.

Un alt lucru interesant este faptul că drama lui Adrian îşi găseşte echivalentul în prezentul naratorului. În ambele cazuri, asistăm la o lume în colaps: pe de o parte, universul interior în plină destrămare a lui Leverkühn, pe de altă parte, o lume pierdută în haosul celui de-al doilea Război Mondial. Iar in mijlocul lor, Serenus: eternul martor, a cărui singură consolare a rămas scrisul.

One Comment

  • strelnikov

    "seninul" zeitblom ilustreaza, i guess, conditia tipica a burghezului [pt ca in roman – ca peste tot la th mann – personajele sunt mai ales alegorice], relatia sa cu "kultur": burghezia era "intelectuala", avea in centrul preocuparilor sale "kultur" – desi in fond nu o putea intelege. deci exact cum zici – "atracţia pentru ce pare de neînţeles".

    la fel cum – in plan superior – adrian e atras de diavol.

    cat despre "identitate" dont worry: in cartile lui mann personajele nu au, aproape niciodata, identitate 🙂 sunt doar vehicule pt altceva/altcineva.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.