Carti bunicele

Eu ucid – Giorgio Faletti

Acum câteva luni am inaugurat o nouă rubrica pe blog: „recomandări de la cititori”. Printre altele vă rugam atunci să îmi propuneţi spre lectură cărţi care v-au atras într-un fel sau altul. Spre bucuria mea, apelul nu a rămas fără răspuns. Am primit multe recomandări de la voi dar mai mult, s-a ivit şi prilejul unor converasaţii deosebit de interesate pe yahoo messenger. Aşa am cunoscu-o pe Eliza, o tânără cititoare care mi-a vorbit despre „Eu ucid”. Şi a fost atât de convingătoare încât, atunci când am văzut cartea la Schimb de Cărţi, nu am rezistat tentaţiei şi am luat-o. Am început s-o citesc în tren, . Am abandonat-o câteva zile mai târziu, pe motiv de sesiune, job şi altele. Timp de vreo două luni, am uitat complet de roman. Apoi, azi-noapte, cuprinsă de un elan rar întâlnit, am decis că este timpul să scap de „restanţe” în materie de lectură şi m-am pus voinceşte pe citit. Spre dimineaţă am terminat „Eu ucid”.

Mi se întâmplă ceva ciudat cu acest roman. Nu este genul de carte pe care aş aprecia-o în mod deosebit, în alt context. De data aceasta însă, romanul mi-a oferit ceva de care aveam nevoie: o lectură care să nu mă solicite prea mult, care să mă acapareze timp de câteva ore, pentru ca apoi să mă lase nu goală, dar fără acea senzaţie de „am citit ceva wow”. Cartea se aseamănă mult cu un film american, cel puţin din prisma tipologiilor: the big bad killer, poliţiştii eroi care sacrifică totul de dragul meseriei, câţiva oameni ahtiaţi după succes şi putere şi, nu în ultimul rând, veşnicele victime colaterale, care fac ce fac şi deoadată se trezesc în miezul „acţiunii”, fără ca măcar să îşi fi dorit acest lucru.

Despre ce este vorba? Principatul Monaco, ţara recunoscută drept una dintre cele mai sigure din lume, este zguduit de un lanţ de crime îngrozitoare. Ceea ce dă cazului o notă aparte este faptul că asasinul nu face un secret din intenţiile sale ci îşi anunţă crimele cu câteva orea înainte la radio, oferindu-le poliţiştilor chiar şi indicii, sub forma unor cântece. Însă indiciile se dovedesc greu de interpretat, iar în timp ce poliţiştii scotocesc în beznă, criminalul îşi îndeplineşte liniştit scopul: cu o cruzime de nedescris, el ucide oamenii iar apoi le jupuieşte pielea de pe faţă.

Cine este acest misterios criminal? În timp ce poliţia încă luptă cu urme care nu duc nicăieri, cititorul este introdus treptat într-o lume imposibil de înţeles: o cameră undeva, într-un loc ascuns. O cameră peste care stăpâni sunt doi oameni: „Nimeni” şi un cadavru. Şi muzica, ce se dezlănţuie asurzitor, magic, terifiant, muzica, această putere care atrage şi cucereşte. În cadrul descris mai sus muzica este singura pasiune căreia Nimeni i se abandonează. Rar, pentru că datoria faţă de un cadavru fără chip este mai puternică. Nimeni are de îndeplinit o datorie: ucide, fură chipuri, pentr a da o faţă unei fiinţe, sau mai bine zis rămăşiţelor unei fiinţe, care nu se va putea vedea niciodată în oglindă. Nimeni ucide.

În paralel, eforturile poliţiei par a se lovi de ziduri de piatră. Indiciile sunt practic inexistente, cele mai performante aparate nu reuseşc să dea de urma criminalului. Nimeni este mereu cu un pas înainte. Dar apoi Nimeni începe să facă greşeli. Mici detalii, care nu pot scăpa ochiului atent al unui agent antrenat, încep să se lege, să formeze un întreg.

Deznodământul este, din punctul meu de vedere, reuşit doar pe jumătate. Multă acţiune, inevitabilele sacrificii şi înmormântări şi apoi o atmosferă generală de happy-end. Poate că ecranizat, finalul ar fi avut o altă savoare, aşa însă, a completat nefericit o care bună, în ansamblul ei.

„Eu ucid” mi-a plăcut. Nu m-a dat pe spate, dar m-a relaxat. Din când în când, o astfel de carte prinde bine. Mă bucur mult că am primit această recomandare, şi vă aştept, în continuare, cu sugestii.

3 Comments

  • Cristina

    Eu, am descoperit cartea in 2008 si pot spune doar atat….de-atunci nu exista an in care sa nu o recitesc si declar ca este cartea mea preferata, iar pentru acest roman, Giorgio Falleti, a reusit sa o detroneze pe Agatha Christie de pe primul loc.
    O recomand din tot sufletul, tuturor celor care vor vizita acest blog:)

    • Izabela

      @Cristina Interesant cum anumite carti nu iti dau drumul. Eu am patit-o cu “Pe aripile vantului, am ajuns s-o citesc an de an, iar de cateva luni a devenit lectura obligatorie in fiecare seara. Intr-o privinta nu pot fi insa de acord; Agatha Christie nu poate fi detronata de nimeni. Stiu, vorbeste subiectivismul din mine, dar eu o vad cartile ei ca pe un etalon,

  • Magdalena

    Niciodata Aghata Christie nu va fi detronata!E o scriitoare uluitoare si la fiecare carte te surprinde total!Multumesc pentru recenzie cred ca o sa cumpar cartea!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.