Uncategorized

Fata cu portocale-Jostein Gaarder

Citind „Fata cu portocale” am redescoperit plăcerea de a gusta din stilul lui Gaarder. E ceva în carţile sale, poate tonul în care sunt scrise, care transformă relaţia autor-cititor; nu mai lecturezi o carte, ci asculţi spusele unui prieten. Gaarder îţi atinge sufletul.

„Fata cu portocale” este o carte complexă, în ciuda dimensiunilor reduse. Debutează ca un roman fantastic, pentru ca, pe la mijlocul cărţii, toate întâmplările aparent inexplicabile să-şi găsească un răspuns. Din acel punct încolo, scrierea dobândeşte un vag iz de roman psihologic, finalul concetrându-se asupra unei întrebări existenţiale: am fi ales sau nu viaţa, dacă am fi ştiut cât de efemeră este?

Totul începe în clipa în care Georg Roed primeşte o scrisoare, scrisă cu ani în urmă de tatăl său, acum mort. În scrisoare, tatăl îi povesteşte fiului marea sa dragoste din studenţie. Dar nu este o idilă obişnuită, căci misterioasa fată cu portocale apare şi dispare, lăsând în urma ei doar noi speranţe. Apoi o promisiune: „Aşteaptă-mă şase luni şi voi fi a ta tot restul anului”. Incapabil să aştepte, tatăl lui Georg decide să o caute pe tânără. Când o găseşte, totul pare să capete sens, misterul se dizolvă într-o dragoste ce se vroia eternă. Dar un porumbel mort într-un şanţ pare a vesti o tragedie viitoare. Câţiva ani mai târziu, tatăl lui Georg se îmbolnăveşte. Conştient că va muri, îi scrie fiului său scrisoarea, ce se dovedeşte a fi mai mult decât relatarea unei poveşti de dragoste. Căci, pe măsură ce citeşte, Georg îşi redescoperă tatăl; sentimente filiale demult apuse se trezesc la viaţă pe măsura ce cuvintele unui mort aduc lumină în colţuri din trecut.
Finalul scrisorii conţine o întrebare: „Gândeşte-te că eşti undeva, gata să treci pragul către marea aventură acum multe miliarde de ani când totul a fost creat. Puteai alege dacă doreai să te naşti şi să trăieşti pe acestă planetă. Nu urma să ştii când vei trăi şi nici cât timp urma să fii aici, dar oricum nu ar fi fost vorba decât despre câţiva ani … ce ai fi ales în caz că ar exista o autoritate supremă care să-ţi dea posibilitatea de alege? Ai fi ales ca odată să trăieşti o viaţă pe pămând, scurt sau lungă … sau ai fi refuzat să participi la acest joc, pentru că nu acceptai regulile?” Este o întrebare care depăşeşte planul acţiunii din roman, care te urmăreşte, obligându-te să-i dai răspuns.

Am menţionat la început că tonul cărţii mi-a mers la inimă. Într-adevăr, din toate replicile răzbate o nemăsurată tandreţe, completată pe alocuri de melancolie. Gaarder crează toate aceste efecte fără a deveni siropos. Mai mult, el redefineşte momentul, cele mai banale gesturi sau imagini capătă o cu totul altă importanţă, în clipa în care devii conştient că s-ar putea să nu le mai vezi niciodată.

„Fata cu portocale” mi-a părut tabloul unei existenţe… O pânză pe care omul pictează elemente, dar constată, mult prea devreme, că i s-au terminat culorile…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.