Uncategorized

Fata sălbatică-Linda Newbery

O carte care promite multe şi oferă puţine. M-am grăbit să judec „Fata sălbatică” după descrierea de pe copertă şi am inclus-o prosteşte în categoria unor romane de valoare gen „La răscruce de vânturi” sau „Rebecca”. Din acest motiv, dezamăgirea a fost de două ori mai mare.
Cartea începe destul de bine, însă ideea centrală se „dizolvă” relativ repede într-un şir de amănunte nu inutile, însă prost conturate. Apoi, registul stilistic dăunează mult atmosferei. Naraţiunea se realizează din nouă perspective, evenimente legate între ele sunt relatate de persoane diferite. Rezultatul este că suspansul este mult redus. Ce nu ştie Samuel Godwin, află sau deduce Charlotte Agnew. Pe la mijloc, „misterul” devine evident, iar următoarele zeci de pagini, chinuitoare. Aştepţi finalul, dar el nu mai vine, în schimb eşti compleşti de o serie de detalii aproape plictisitoare. Personajele sunt slab conturate, iar „fata sălbatică” e mai puţin sălbatică decât te-ai aştepta.
Despre ce e vorba, până la urmă? După moartea tatălui său, Samuel Godwin, un tânăr student la Şcoala de Arte Plastice se vede nevoit să renunţe la ambiţiile sale, pentru a accepta o slujbă de profesor de desen la conacul Fourwinds.
Încă din prima seară devine clar că lucrurile nu sunt ceea ce par. Samuel este întâmpinat de o tânără foarte tulburată, care se dovedeşte a fi Marianne Farrow, una dintre viitoarele sale eleve. Ulterior sunt introduse şi restul personajelor: Juliana Farrow, sora Mariannei şi Charlotte Agnew, însoţitoarea fetelor. În ceea ce-l priveşte pe stăpânul conacului, domnul Farrow, acesta rămâne mult timp o prezenţă discretă, a cărui personalitate reiese mai degrabă din contururile armonioase ale casei pe care o proiectase.
Dar şi casa ascunde mistere. Vântul de Vest, statuia pe care Marianne o meţionase într-un moment de rătăcire, lipseşte. De ce arhitectul care le proiectase a dispărut subit, şi de ce prima profesoară a fetelor a fost demisă? Sunt întrebări la care Charlotte şi Samuel caută răspuns. Dar nici Charlotte nu este ceea ce pare…
Dacă „misterul” mai e cum e, finalul dezamăgeşte cumplit. Nu transmite nicio emoţie. Personajele şi-au revenit miraculos în urma tristelor evenimente, iar singurul nefericit rămâne Godwin; constată că şi-a ratat viaţa şi porneşte pe un nou drum la vârsta când alţii culeg deja roadele muncii lor.
În ceea ce priveşte „fata sălbatică”, ea este redusă la un personaj comun, o artistă a perioadei de avangardă care duce o viaţă plină, dar totuşi banală. Până la urmă, Marianne Farrow este un personaj supralicitat, iar faptul că în traducerea în limba română, ea (sau tabloul ei) dau titlul romanului nu poate decât să dăuneze cărţii. Sincer, cred că titlul original se potriveşte mult mai bine: „Set in stone” . O poveste despre efemeritatea oamenilor şi tăria pietrelor…

6 Comments

  • Runia

    Sincer, eu n-am asteptat asa de multe de la ea. "Misterul" mi s-a parut cam ciudat, de aceea am incadrat-o in genul mai altfel. Oricum, gradul de rudenie intre Charlotte si restul mi s-a parut ca aduce a telenovelistic putin. Si traducerea titlului, da, e aiurea.

  • Lianca

    Da, titlul e exagerat insa romanul e unul de suflet, de viata de ticalosie. mia placut mult… Da probabil erau oameni care citind 10 pagini se plictiseau , dar numai din simplul motiv ca au devorat cartea, si atit! Asteptau cu nerabdare sfirsitul. Dupa mine cartea e extraordinara, am citit-o in citeva ore, Dea dreptul o carte nemaipomenita! Un moment destul de perfect era conturul trairilor personajelor… ARTA CU ADEVARAT!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.