Fiind o persoană de regulă politicoasă, atentă şi foarte amabilă, vei crede poate că bunul-simţ, respectul pentru ceilalţi şi o atitudine prietenoasă sunt de ajuns pentru a te scoate la liman dintre capcanele mediului de afaceri. [...]

Inteligenţa şi bunul-simţ NU îţi sunt de ajuns pentru a face faţă cu succes oricărei situaţii şi nu garantează că nu vei trece prin situaţii jenante. Aici intervin regulile de etichetă, iar cunoaşterea lor este vitală. Cunoaşterea lor nu se moşteneşte şi nu este ceva instinctiv. Ele trebuie învăţate”.

Aşa îşi începe Mary Mitchell cartea, evidenţiind în cuvinte simple utilitatea lucrării. Deşi scrisă în Statele Unite şi având drept punct de referinţă mediul de afaceri de acolo, ghidul îşi dovedeşte aplicabilitatea şi în spaţiul european.  Numeroase situaţii, aparent banale, se pot dovedi adevărate capcane într-un context oficial, când gesturile tale ajung să spună ceva nu doar despre tine, ci şi despre band-ul pe care încerci să îl reprezinţă.

Bine-structurată, cartea începe cu câteva capitole des-întâlnite în ghiduri de bune maniere; despre formele de salut şi de prezentare s-a tot scris. Dar, pe lângă regulile deja consacrate, „Ghidul manierelor elegante în afaceri” ne explică şi „ritualuri” mai puţin comune în viaţa de zi de cu zi. Spre exemplu, prea puţini ştiu cum se oferă corect o carte de vizită şi în ce situaţii acest gest trebuie evitat cu orice preţ.

Un alt aspect deosebit de important se referă la garderobă. Şi, dacă în cazul bărbaţilor situaţia se rezolvă în general repede, la femei riscul de a cădea în extreme este mult mai ridicat. În două subcapitole dedicate acestui subiect, autoarea ne ajută să ne alcătuim o garderobă flexibilă, adaptată oricărei situaţii, cu cheltuieli minime. Nici sfaturile de îngrijire personală şi de machiaj nu sunt lăsate la o parte. Ideea centrală este aceea că ţinuta poate accentua sau anula impresia pe care dorim să o facem, fie că dorim să pozăm în persoane spontane, creative, sau să emanăm profesionalism şi experienţă (sau, de ce nu, toate în acelaşi timp ).

Deosebit de util mi s-a părut şi capitolul „Cum să faci conversaţie”. Să recunoaştem, „small-talk-ul” nu este aşa de uşor precum pare, şi nici cei mai vorbăreţi dintre noi nu sunt scutiţi de gafe. Dacă dorim ca toţi cei implicaţi în converaţie să se simtă bine, nu putem să ne limităm la rolul de emiţător/receptor. A-i include pe alţii într-un dialog, a întreţine o converaţie şi chiar a o încheia cer însuşiri nu în totalitate înnăscute. Din fericire, totul se învaţă.

Nu în utimul rând, capitolul „Globalizarea. Diversitate culturală” ne explică succint cum să ne comportăm în relaţiile cu străinii, cum să le interpretăm gesturile şi mai ales, de ce să ne ferim.

Fun fact: printre numeroasele diferenţe culturale constatate între europeni şi americani, autoarea nu poate să nu remarce o atitutdinea faţă de porumb, „pe care mulţi europeni îl consideră bun doar ca furaj pentru animale”.

Revenind, „Ghidul manierelor elegante în afaceri”  scris de Mary Mitchell nu este singura carte scrisă pe această temă, dar, din punct de vedere al utilităţii le depăşeşte pe toate. Acoperă un spectru larg de situaţii şi oferă sfaturi eficiente şi uşor de pus în practică.

Pentru mulţi cititori Serial Readers nu este un nume străin. Este unul dintre cele mai cunoscute cluburi de carte online, care, pe lângă recenzii, recomandări şi alte cele mai are şi o secţiune care mie îmi place foarte mult: „Cartea lunii”. Oricum, revenind la recenzii… Principiul este relativ simplu: ai cont, te loghezi, poţi posta… sau fura.

Acuma, oricât de paranoică oi fi eu, nu-mi stă în obicei să-mi caut recenziile pe alte site-uri. Cred(eam) cu tărie că cititorii mei au atâta bun simţ încât să ştie că un conţinut publicat pe blog nu poate fi preluat fără acordul autorului şi citarea sursei.  Sunt postări în care am investit timp şi efort, iar faptul că le-am făcut publice nu înseamnă automat că oricine se poate folosi de ele.

Noroc că cei de la Serial Readers sunt mai alerţi decât mine. La doar câteva ore de la apariţia recenziei pe site am fost contactată, iar faptul mi-a fost adus la cunoştinţă, cu asigurarea fermă că postarea  va fi ştearsă în cazul în care nu am autorizat preluarea ei.  Gestul, oricât de normal ar părea în aparenţă, a reuşit să mă surprindă. E frumos de ştiut că mai există şi site-uri care pun principiile etice mai presus de propriul interes. Un mare „bravo!” pentru oamenii din spatele proiectului Serial Readers.

„E-mailul: Codul bunelor maniere” este una dintre puţinele cărţi asupra căreia am zăbovit timp de mai multe luni. Am citit-o cu intermitenţe, revenind deseori asupra unor capitole.

În carte, autoarea încearcă să ne înveţe cum să transformăm un e-mail într-un instrument de promovare. Tot ceea ce scriem spune ceva despre noi: modul în care salutăm (căci da, salutul este un element indispensabil intr-un e-mail ), cum ne structurăm continutul, cum încheiem. Totul este prezentat pe un ton accesibil, iar  exemplele şi contraexemplele sunt prezente în număr mare. Ideea centrală este că un e-mail nu trebuie să fie nici prea informal, dar nici să nu cadă în extrema cealaltă, în care se utilizează un limbaj înflorat, încărcat de un formalism inutil.

O altă parte foarte interesantă se referă la aspectul organizatoric. Cum ne gestionăm căsuţa de e-mail? Cum ne structurăm conţinutul, astfel încât să reuşim să transmitem, prin intermediul unui singur mesaj, toate informaţiile necesare, fără a cădea totuşi în extrema e-mailulilor kilometrice?

Deosebit de utilă mi s-a părut mai ales sugestia autoarei de a ne organiza mesajele in foldere. Era o idee pe care o aveam în cap de mult, dar, sub diverse pretexte, am tot amânat. Ironia face ca, tocmai in perioada în care citeam această carte, să mă lovesc de situaţia tragică numită „găseşte un e-mail important, printre alte 10 000”. Ce a urmat, este coşmarul oricărui utilizator de Yahoo Mail. După două ore de căutari inutile, mesajul tot nu era de găsit. În aceeaşi zi am început să-mi organizez căsuţa de e-mail: zeci de foldere, sortate după grad de importanţă. De atunci munca mi s-a uşurat considerabil, iar mesajele dispărute au devenit istorie. Fie şi numai pentru acest sfat, „E-mailul: Codul bunelor maniere” poate fi considerată o carte deosebit de utilă.

Dar cartea nu se mărgineşte la atât. Explică numeroşi termeni de care ne lovim în corespondenţa electronică (mâna sus cine ştia că „Spam” se referea iniţial la o marcă de conserve), ne învaţă cum să ne protejăm de e-mailurile nedorite şi când să alegem alte mijloace de comunicare în defavoarea emailului. Mai mult, ne sunt oferite şi instrumente de autoevaluare, prin intermediul unor întrebări la fiecare început de capitol.

Indiferent de experienţa pe care (credem că) o avem deja în comunicarea prin poşta electronică, „E-mailul: Codul bunelor maniere” nu poate decât să ne ajute să ne îmbunătăţim felul în care scriem şi să evităm câteva greşeli frecvent întâlnite.

Ce vă aduce LumeDeUmbre în 2012? În primul rând, două categorii noi de posturi. Să le luăm pe rând:

„Elevilor mei” este o rubrică izvorâtă dintr-o frustrare. Mi-am petrecut anii din urmă învăţând să învăţ. Şcoala mi-a dat „cultură generală” (sau cum s-o mai fi zicând la acele ore pline de lecţii de geografie şi fizică învăţate în silă) dar m-a lăsat complet nepregătită pentru viaţă. Niciodată nu am avut parte de un mentor, care să mă îndrume, care să mă direcţioneze cât de cât, care să îmi arate ce alte cunoştinţe trebuie să acumulez. Le-am dobândit în cele din urmă, dar în fugă, forţată de împrejurări. În spatele meu se aşterne peisajul trist al unor ani de liceu prea „goi” şi ai unor ani de facultate chinuiţi, în care am jonglat cu job, facultate şi „lecturi suplimentare” din tot felul de domenii cu care nu credeam că voi avrea vreodata tangenţă.
Revenind pentru scurt timp în liceu (la catedră de data asta) n-am remarcat nicio îmbunătăţire. Elevii sunt la fel de dezorientaţi, profesorii se limitează, în continuare, să le trasmită conţinutul programei şcolare şi cam atât. De aici dorinţa de a crea o nouă rubircă. Doresc să fac din ea o sursă de inspiraţie pentru elevii care vor mai mult. Sunt o mulţime de cărţi pe care nu le-am recomandat, deoarece nu se încadrau în tematica blogului (beletristică). Ele îşi vor găsi locul aici.

„Guest-post-urile” vor reprezenta ce-a de-a doua rubrică. În 3 ani de blogging (da, cam îmbătrânesc) am întâlnit destui cititori cu opinii diferite de ale mele, dar exprimate argumentat, într-un mod care m-a determinat să-i respect şi să le dau posibilitatea de a se exprima pe larg. Detalii despre această rubrică vor urma într-un post separat.

În al doilea rând, urmează şi câteva îmbunătăţiri legate de imaginea blogului (temă, widget-uri etc. ). Aici m-as bucura dacă mi-aţi sări în ajutor cu sugestii. Dacă aţi remarcat, pe blog, aspecte care vă deranjează (de exemplu, câţiva cititori s-au plâns de fundalul negru, care îngreunează lectura) nu ezitaţi să îmi spuneţi. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul în care credeţi că ceva ar putea fi îmbunătăţit, atât la aspect, cât şi la conţinut.

În al treilea rând, o să îmi fac „debutul” mult-amânat pe Facebook . De luni bune plănuiesc să-mi fac un fan-page (nu din snobism, dar prefer să separ cât de cât viaţa mea personală de blog) şi 2012 se anunţă un moment bun să-mi pun ideea în practică.

Las la urmă lista de lecturi. În 2012 am citit destul de puţin (54 de cărţi, după ultima numărătoare) şi am recenzat mai puţin de jumătate din ele. Target-ul pentru 2012 este de 80 de cărţi + recenzii. Ţinem pumii strânşi să reuşesc.

Vă urez tuturor un An Nou plin de realizări, dar mai ales, plin de lecturi!

„Copilul lui Noe” evocă anii Holocaustului, o perioadă în care originile te puteau condamna la moarte. În mijlocul acestei lumi haotice evoluează Joseph, un evreu în vârstă de şapte ani. Purtând asupra lui stigmatul stelei galbene, el este forţat să se adapteze la noile realităţi. Abandonat de părinţi în casa unor nobili, este mai apoi nevoit să se ascundă în internatul unei mănăstiri.

Sub oblăduirea părintelui Ponce, Joseph devine prizonierul unei duble identităţi. Pentru ochii lumii, el este un orfan creştin. Noaptea însă, la adăpostul unei capele părăsite, micuţul învaţă să îşi conserve adevărat origine pentru a putea deveni, cândva, unul dintre puţinii purtători ai unei civilizaţii sortite dispariţiei. Această situaţie, combinată cu frica permanentă de a nu fi descoperit de nemţi, aduce copilul într-o criză de identiate. Creştinismul îl fascinează, s-ar dedica în întregime acestui crez care îi oferă oblăduirea tăcută a unei mame. În acelaşi timp însă, dragostea faţă de părintele Ponce îl determină, să nutrească, dacă nu simpatie faţă de proprul statut de evreu, atunci măcar dorinţă de cunoaştere. Niciodată însă Joseph nu va reuşi să îmbine cele două identităţi, viaţa lui fiind o luptă permanentă între crezul care l-a cucerit şi crezul căruia i-a fost sortit, prin naştere. Şi până la urmă învingătoare nu va fi religia cea mai „puternică”; a fost o vreme când oamenii aveau nevoie de un crez. Acum roata se întoarce şi religia are nevoie de oameni, pentru a putea supravieţui.

Un alt personaj marcant, din cadrul romanului, este părintele Ponce. Deşi creştin, el nutreşte admiraţie faţă de cultura evreilor. În trecut părintele Ponce se îndeletnicise cu salvarea vestigiilor lasate popoare africane pe cale de dispariţie. Acum personajul îşi propune să adăpostească, chiar cu riscul vieţii, obiecte de cult evreieşti şi, dacă se poate, să contribuie chiar la perpetuarea acestei civilizaţii. Părintele Ponce zmulge creştinismului nişte ponteţiali adepţi, dar o face fără nicio remuşcare. De fapt, în încercarea lui de a inţelege iudaismul, se trezeşte pradă îndoielilor: e oare o religie având la bază iubirea cu adevărat superioară unei religii având la bază respectul ?

Sfârşitul războiului deschide noi drumuri. În timp ce părintele Ponce îşi vede misiunea îndeplinită şi îşi dedică restul vieţii încercând să salveze urmele altor civilizaţii, pentru Joseph adevărata luptă abia acum începe. Războiul i-a furat cei mai frumoşi ani, i-a înlocuit siguranţa cu temerile, obligându-l să se maturizeze timpuriu. Pacea însă nu restituie societăţii, aşa cum s-ar putea crede, un tânăr sigur pe el, gata să îşi înfrunte destinul. La sfârştiul războilui Joseph nu este altceva decât adolescent însingurat, care şi-a regăsit familia şi tradiţiile, dar este lipsit de capacitatea de a le mai înţelege sau aprecia. Prin care se dovedeşte din nou că într-un război, marii supravieţuitori nu sunt altceva decât învinşi cu care viaţa a ales să se mai joace puţin.

Da, am lipsit vreme îndelungată, din motive mai mult sau mai puţin justificate. Într-un punct, micile obligaţii cotidiene au reuşit să mă prindă în aşa măsură încât singura soluţie la îndemână, pentru a le face faţă, a fost să sacrific blogul. Temporar, bineînţeles. În ciuda „crizelor de lectură” pasiunea pentru cititi nu m-a părăsit niciodată complet în aceste ultime luni, nici dorinţa de a împărtăşi această pasiune. Poate tocmai de aceea mă aflu acum din nou aici, alături de voi. Nu garantez că voi reveni la ritmul de odinioară, nici că îmi voi recupera „restanţele” în materie de recenzii. Dar ştiu că mi-a fost dor. Şi, în măsura în care dorul şi plăcerea de a scrie sunt în măsură să întreţină acest microunivers creat pe blog, www.lumedeumbre.ro va continua să existe. Poate nu în forma sa cea mai bună, dar, până la urmă acesta este farmecul umbrelor, nu ? Că sugerează o formă, o posibilitate, lăsând privitorului şansa de a-şi imagina ce se află dincolo de mirajul formelor estompate. Şi cine ştie, poate cândva, când voi avea timp, blogul meu va deveni ceea ce mi-am dorit mereu să fie: oglinda perfectă a unei lumi care nu încetează să mă fascineze.

P.S.: Mulţumesc tuturor pentru feed-backul oferit, chiar şi în timpul acestor luni de absenţă. Comentariile voastre vor apărea cât de curând pe blog. Să ne citim cu bine!

Care e problema cu cartea? Seamănă extraordinar de mult cu „Bărbaţii care urăsc femeile” de Stieg Larsson, atât din punct de vedere al temei, cât şi al cadrului. Ambele romane dezgroapă secrete din trecut şi au în centrul lor oameni simpli, dar tenace. Dar nu e doar asta. Ceea ce m-a făcut să „conectez” instantaneu cele două romane a fost senzaţia de deja-vu pe care am avut-o nu de puţine ori, citind „Prinţesa gheţurilor”. Anumite pasaje par pur şi simplu rupte din „Bărbaţii care urăsc femeile”. Partea interesantă este, că, în ciuda zecilor de asemănări, niciodată nu m-am simţit tentată să contest originalitatea unuia din cele două romane. Ambele sunt cărţi „cu miez”, pornesc de la un nucleu diferit care ulterior evoluează asemănător.

Personajul central al cărţii este Erica Flack . Întoarsă în oraşul natal, Fjällbacka, ea încearcă să se „vindece” după decesul recent al părinţilor ei. Dar oraşul, odinioară atât de liniştit, îi rezervă o surpriză îngrozitoare: la scurt timp după sosirea Ericăi, prietena acesteia din copilărie, Alex Wijkner, este găsită moartă. Întinsă în cadă, înconjurată de gheaţă şi sânge, defuncta oferă o imagie cutremurătoare.

Ipoteza de la care se porneşte iniţial este cea a suicidului. Dar cumva, Ericăi îi vine greu să accepte această idee. Deşi prietenia dintre ea şi Alex se încheiase cu ani în urmă, femeii îi este greu să rămână pasivă. Decide să întreprindă o investigaţie pe cont propriu, iar eforturile ei nu sunt în van. În clipa în care, aflându-se în casa prietenei ei, Erica surprinde un necunoscut controbăind printre lucruri, ea are certitudinea că ceva nu este în regulă.

În paralel, şi poliţia face progrese. Curând se confirmă ceea ce Erica intuise de mult: moartea lui Alex era de fapt o crimă. Dar cine ar fi avut interes să omoare o femeie care îşi încheiase cu ani în urmă socotelile cu Fjällbacka? Apoi se dovedeşte că Alex fusese însărcinată, şi noi semne de întrebare apar. Poliţia pe un front, iar Erica pe celălalt, caută răspunsuri.

Aflată în plină investigaţie, Erica mai are de înfruntat şi o serie de probleme pe plan personal şi profesional. Acceptă cu greu decesul părinţilor, casa goală, obiectele fără stăpân, iar faptul că sora ei refuză să o sprijine, îi amplifică starea de singurătate. Profesional, Erica se găseşte într-un impas. Este plictisită de romanul pe care îl scrie şi în paralel vede în povestea pe care o trăieşte un subiect excelent pentru o nouă carte.  Pe de altă parte însă, are remuşcări gândindu-se că speculează moartea prietenei ei, iar acest lucru o motivează şi mai mult să caute adevărul.

Când Erica il revede pe Patrick, un amic din copilărie devenit între timp poliţist, vechi sentimente renasc. Erica se trezeşte captivă într-o poveste în care profesionalul se întrepătrunde cu personalul, şi trecutul cu viitorul.  Dar va reuşi ea să îţi croiască drum în acest labirint şi să găsească ucigaşul?

Romanul Camillei Läckberg mi s-a părut o lectură captivantă, cu atât mai mult cu cât l-am perceput ca pe o dublă vânătoare; în romanul scriitoarei nu am căutat doar un criminal, ci şi elemente dintr-o altă carte dragă mie.  Privit din această perspectivă, „Prinţesa gheţurilor” nu este doar un roman bun, ci un adevărat festin pentru orice pasionat al romanelor poliţiste.

1.Ce carti ai citit anul trecut?

54

2. Ce carte/carti citesti in acest moment?

Sacrificiul din miezul iernii-Mons Kallentoft.

Femeie bogată-Kim Kiyosaki

3. Ce carti vei citi in acest an?

În primul rând, romane poliţiste, multe, şi de preferinţă scrise de autori nordici (pe care am ajuns să-i ador) şi, dar numai atunci când sunt “in the mood”, câteva cărţi de economie şi dezvoltare personală.

4. Care este cartea ta preferata?

“Pe aripile vântului”-M. Mitchell.

5. Care este cartea care ti s-a parut cel mai putin interesanta?

Cartea de contabilitate )).

6. Care este melodia care iti creeaza o atmosfera relaxanta atunci cand citesti?

Nu îmi place să ascult muzică atunci când citesc.

7. Esti pasionata de jocurile pe calculator? Daca da, care este jocul tau preferat?

Jucam într-o vreme Sims, dar am renunţaţ.

8. Care este filmul tau preferat?

Ecranizarea de la “Pe aripile vântului”.

9. Ai da bani pe o carte interesanta sau pe o trusa de farduri?

În teorie, pe o carte… În practică, mi se mai întâmplă să comit mici „păcate”, că deh, sunt femeie. Dacă mai luăm în considerare şi faptul că o carte poate fi împrumutată de la bibliotecă, balanţa înclină clar în favoarea trusei de farduri.

Am citit-o repede, şi, prevăd eu, o voi uita chiar mai repede. „Prietena doamnei Maigret” e un roman facil, uşor digerabil şi, până într-un anumit punct, chiar captivant. Totuşi, ceva îi ipseşte. Sau poate, îi prisoseşte. Romanul e prea încărcat de cotidian, transmite o atmosferă mic-burgheză care linişteşte, dar nu fascinează. Când citesc un roman poliţist sunt interesată de tipologii, de acţiune, şi nu de numărul de beri pe care îl bea Maigret pe zi. Când cotidianul îşi depăşeşte rolul de cadru, întreaga acţiune are de suferit. Ori, exact asta e problema aici.

Despre ce e vorba? De când merge la dentist, doamna Maigret, soţia cunoscutului inspector, şi-a format obiceiul de a aştepta în parc, alături de o mamă şi un copil. Dar într-o zi, acest obicei îi aduce o mică neplăcere: mama o roagă să aibă de grijă de copil pentru câteva clipe, apoi dispare. Se reîntoarce abia peste câteva ore şi, fără a se scuza sau a da vreo explicaţie, îşi ia fiul şi pleacă.

Evenimentul îi dă de gândit doamne Maigret, însă, incapabilă să acţioneze în vreun fel, ea se mulţumeşte să îi istorisească soţului ei păţania.

În paralel, inspectorul Maigret este prins într-un caz dificil. Un legător de cărţi este acuzat că ar fi ars în soba casei sale un om.  Toate dovezile par a confirma vinovăţia personajului: în cenuşa din sobă s-au găsit doi dinţi, iar, din spusele vecinilor, soba arsese toată noaptea. Totuşi, Steuvles, acuzatul, nu se pliază pe profilul unui criminal; este un om liniştit, cultivat, de care nimeni nu s-a plâns niciodată.

Ca pentru a complica lucrurile, în scenă apare şi Liotard, un avoacat dornic de afirmare. Devine apărătorul lui Steuvles şi inamicul lui Maigret. Liotard contestă metodele inspectorului, catalogându-le drept învechite.

Apoi noi indicii apar şi curând Maigret constată că între păţania soţiei sale şi crima pe care o investighează există o legătură. Liotard nu scapă prilejul şi îl acuză pe inspector că ar fi înscenat totul, din dorinţa de a-şi face reclamă. Prins în „războiul” cu Liotard, Maigret găseşte totuşi ocazia să facă nişte conexiuni interesante. În cercetările lui îl ajută … doamna Maigret. Da, bătrâna blândă şi puţin grăsuţă se dovedeşte un investigator excelent când vine vorba de lucruri pe care, un bărbat, în general, le trece cu vederea.

Fără a mă da pe spate, „Prietena doamnei Maigret” s-a dovedit, totuşi, un roman drăguţ, numai bun pentru week-end. Rămân însă la convingerea să Georges Simenon şi-a ratat genul. Redă cu uşurinţă cotidianul, oamenii, mediul în care aceştia evoluează, însă eşuează lamentabil când vine vorba să construiască acţiunea. Păcat…

Cartea s-a dovedit a fi o lecţie dură, o poveste despre capriciile istoriei şi imprevizibitatea destinului uman. A existat odată un continent pe care albii au încercat să-l îmblânzească. Au propagat „civilizaţia” şi legile, religia şi artele. Dar acum acest continent se revoltă. Natura reia în stăpânire ceea ce i-a fost furat, negrii redevini stăpâni, albii sunt reduşi la piloni. Africa …

Personajul central al romanului este David Lurie, un profesor de engleză. Fără a fi fericită, viaţa lui are două atribute esenţiale: previzibilitate şi siguranţă. Dar ambele dispar în clipa în care David îşi seduce una dintre studente. Evenimentul, de importanţă redusă pentru personaj, dobândeşte proporţii uriaşe în ochii colegilor de catedră. Blamat şi dezonorat, Lurie este practiv forţat să îşi abandoneze postul.

Îşi caută refugiul la ferma fiicei lui Lucy, în Eastern Cape. Locul reprezintă o surpiză şi o provocare pentru un om care a locuit ani de zile în „civilizaţie”. La fermă viaţa are ceva idilic. Miros de pîine coaptă şi lătrat de câini şi peste toate Lucy, o tânără care şi-a căutat fericirea în plăceri simple.

Procesul de adaptare se dovedeşte greu, dar până la urmă David reuşeşte să găsească un fel de echilibru interior. Devine voluntar la cabinetul veterinar din sat, se lasă pradă inerţiei. Dar pacea e de scurtă durată. Ferma este atacată, iar Lucy violată. Deşi devine destul de repede clar cine sunt responsabilii, nimeni nu întreprinde nimic. Lecţia, pe care Lurie abia acum o învaţă, este că într-o lume în care negrii redevin stăpâni, albii pot să se supună sau să piară. Lucy se supune, iar când află că este însărcinată, acceptă nunta cu un negru, cumpărându-şi astfel securitatea.

Toate acestea reprezintă pentru Lurie lucruri de neimaginat. Încearcă să se revolte, să îi facă pe ceilalţi să înţeleagă absurdul situaţiei, dar constată că, într-o lume în care legile nescrise fac diferenţa între supravieţuire şi moarte, personajul însuşi a devenit absurd.

Finalul este un îndemn la resemnare. Un om care a pierdut tot ce putea pierde, decide că nu mai are rost să caute să aibă ceva. Se lasă pradă acestui val care răpeşte tot, renunţă de bunăvoie la puţinele fiinţe la care mai ţine. Cei neputincioşi nu pot decât să se resemneze. Să uite de idealuri, obligaţii, dorinţe. Să uite, dacă se poate, cine sunt…