Uncategorized

Generalul armatei moarte- Ismail Kadare

Nu tu cauţi cartea, ci ea te găseşte pe tine. O axiomă care îmi este reconfirmată de acest roman. L-am avut în mână de vreo două ori, l-am returnat la bibliotecă fără să-l citesc. L-am împrumutat din nou. Am cochetat cu gândul să-l las în Timişoara, apoi, într-un impuls de moment, l-am strecutrat în geanta de voiaj. Am început să-l citesc în tren, şi deodată paginile au început să zboare. Un roman pe care îl credeam dificil şi plictisitor s-a dovedit o experienţă literară cu totul aparte.
Douăzeci de ani după al doilea Război Mondial, un general italian păşeşte pe teritoriul Albaniei. Îl însoţesc un preot şi un specialist. Nu vin cu intenţii războinice, dar acţiunea pe care urmeză să o întreprindă nu este lipsită de pericole, nici de dramatism: cei trei au fost însărcinaţi să dezgroape şi să identifice cadavrele a sute de soldaţi italieni căzuţi în război.
Generalul este încrezător, conştient de importanţa misiunii lui. Au informaţii precise, au fonduri suficiente. Nimic nu poate să meargă prost. Dar colindând o Albanie cufundată în primitivism, personajul constată că nu scoate la lumină doar cadavre, ci şi răni. Fapte petrecute cu două decenii în urmă încă mai găsesc răsunet în sufletul locuitorilor, umilinţele din trecut s-au transformat în cicatrici greu de ascuns. Impasibil la prezent, generalul se cufundă în amintiri ce nu-i aparţin; memoriile soldaţilor glăsuiesc din vechi jurnale de front, disperarea lor, dorinţele lor, utimele lor cuvinte se transmit unui om care experimentează sentimentul neputinţei şi dorinţa de a reinventa trecutul. Se vede în fruntea unei imense armate de schelete, câştigând bătălii, rescriind istoria. Se visează erou. Îl recheamă prezentul: un om îşi aduce viaţa tribut macabrei sale misiuni.
Drumul continuă, tot mai departe în Albania. Cruculiţele din dreptul numelor se înmulţesc, zeci de soldaţi morţi îşi încep lunga călătorie spre casă. Lipseşte Generalul Z, comandant renumit pentru brutalitate, omagiat în patrie, detestat în ţara în care s-a pierdut. 1,82 , doi dinţi de aur.
Treptat, locul visării este luat de o stare de exaltare, care devine periculoasă în clipa în care generalul soseşte pe nepusă masă la o nuntă a localnicilor. Ospitalitatea acestora este pusă la grea încercare şi nu toţi sunt dispuşi să tacă. Nu cei care au suferit în timpul războiului, nu cei care şi-au pierdut fiinţele iubite. În toiul nunţii, un sac aterizează la picioarele generalului. Un sac plin de oase, alături de un craniu în a cărui dantură încă mai strălucesc dinţii de aur. O mostră calcificată a urii şi a suferinţei ajunsă dincolo de limita suportabilului.
Într-un moment de necugetare, generalul aruncă sacul, dar gestul nu-l linişteşte, din contră. O nouă dramă interioară se conturează, imaginea sacului ajunge să-i bântuie prezentul.
Misiunea se încheie în modul clasic, cu multe discursuri şi strângeri de mână. Apoi, avionul ducându-l pe general părăseşte Albania, iar un vapor plin de oase îşi începe lungul drum către Italia.
„Generalul armatei moarte” m-a impresionat plăcut. În primul rând, prin modul în care este perceput timpul: faptele de arme vin şi se duc, iubiri se nasc în cele mai ostile condiţii, dar în final totul este acoperit de pământ. Oamenii sunt sortiţi efermerului, întregul lor destin se rezumă, în cel mai bun caz, la un jurnal pierdut într-un altfel de prezent.
Apoi, cartea mi-a trezit interesul pentru Albania, ţară pe care o cunoşteam cel mult din bancuri. Kadare descrie o lume care se luptă să supravieţuieacă, şi care îşi găseşte în ură resortul necesar pentru a merge mai departe. Locuitorii sunt irascibili şi umblă înarmaţi îndiferent de oră, dar se caracterizează în acelaşi timp prin ospitalitate şi respect pentru tradiţii.
„Generalul armatei moarte” este genul de roman care nu se uită. Ceva din esenţa lui îţi rămâne în minte, te bântuie, te fascinează sau te înspăimântă. În amintirile mele, „Generalul armatei moarte” va rămâne veşnic legat de un citat :

„Dacă o să mor, îmi spunea mereu, îngroapă-mă adânc, să nu mă găsească câinii. […] Iar acum, că el era mort, scormonind în pământ, vorbeam şi eu de unul singur: n-ai grijă, te îngrop adânc, foarte adânc”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.