Uncategorized

Interpret de maladii-Jhumpa Lahiri

Peste romanul lui Jhumpa Lahiri am dat într-o perioadă în care numai de citit nu îmi ardea. Motivele, multe şi inutil de enumerat. Interesant este că tocmai în această vreme, o carte despre care auzisem prea puţine a reuşit să-mi redeştepte pasiunea pentru lectură. E drept, „Interpret de maladii” întruneşte două calităţi pe care eu le apreciez în mod deosebit: e uşor de citit şi totuşi, are substanţă. În acelşi timp, un lucru care până recent mă enerva s-a transformat într-un atu de neconstestat; cartea este, în fond, o colecţie de povestiri.

În general, la indieni ne referim in două moduri. Fie îi considerăm oameni săraci, puternic acoraţi în tradiţii şi religie, sau din contră, îi identificăm cu cântăreţii veseli din producţiile Bollywoodiene. Ambele imagini se dovedesc, aşa cum ne arată autoarea, false. Personajele ei, indiferent că vorbim de indienii americanizaţi sau de cei care trăiesc în ţară, împumută totuşi trăsături comune. În esenţă, este mereu vorba de o încercare de adaptare la un mediu nou, la o lume în schimbare.

În multe privinţe, povestirea care dă titlul volumului mi s-a părut şi cea mai profundă. Domnul Kapasi este interpret de maladii. Denumirea nu este dată în sens metaforic, ea ilustrează cu adevărat slujba personajului: zilnic, în cabinetul unui doctor, domnul Kapasi traduce din dialectul gujarati multiplele simptome de care se plâng pacienţii.

În week-end, indianul indeplineşte şi funcţia de ghid. Cu o astfel de ocazie, o întâlneşte pe doamna Das, venită, împreună cu soţul şi copiii ei, în India. Ceva la femeie îl fascinează şi, doar câteva ore mai târziu Kapasi vede deja în ea mijlocul prin care poate să îşi îndeplinească un vechi vis, acela de a construi o poartă de legătură între America şi India, de adeveni cu adevărat, un interpret. De la un simplu schimb de adrese, personajul imaginează un întreg scenariu. Cum, de la simple scrisori politicoase cei doi vor trece la relatarea unor mici evenimente cotidiene, cum vor sfârşi, în final, prin a-şi face confidenţe.
Confidenţa însă vine mai repede decât aşteptată, iar rezultatul este dezastruos. O ultimă neglijenţă adaugă contururile finale micii drame a lui Kapasi:

„Când a tras în grabă peria din geantă, bucăţica de hârtie cu adresa domnului Kapasi a zburat în vânt. Nimeni n-a observat, afară de el. A privit cum hârtiuţa s-a înălţat, din ce în ce mai sus, luată de briză, până în copacii unde stăteau acum maimuţele, privind solemn la scena care se petrecea jos. Domnul Kapasi a privit-o şi el, ştiind că aceasta va fi imaginea familiei Das pe care o va păstra în minte pentru totdeauna”.

Până la finalul cărţii, intenţia autoarei a rămas pentru mine un mister. Ce urmăreşte Jhumpa Lahiri de fapt? Să ne dovedească cât de mult se aseamnă indienii cu noi, sau din contră, cu câtă îndârjire înţeleg să-şi apere vechiul mod de viaţă de asalturile civilizaţiei americane? Un pic din amândouă. Chiar dacă mănâncă cu mâna şi poartă picturi cu hena în loc de verighete, personajele autoarei au ceva în comun cu orice om: au scopuri sau insatisfacţii, luptă sau cedează, şi în final privesc înapoi pentru a face bilanţul.
Tuturor celor care preferă să înveţe despre o cultură citind, sau celor care doresc pur şi simplu să se relaxeze citind o carte bună, le recomand cu căldură acestă colecţie de povestiri, care, în treacăt fie spus, este şi cartea cu care Jhupa Lahiri a câştigat premiul Pulitzer, în anul 2000.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.