Uncategorized

Jurnal 1935-1944-Mihail Sebastian

Pentru un om pe care până recent îl calificasem drept un romancier acceptabil şi atât, Mihail Sebastian se dovedeşte, în notele sale, interesant, de-a dreptul savuros.

Viaţa lui se conturează ca un ciudat amestec de dramatism şi romantism. Pe de o parte anii de dinaintea celui de-al doilea Război Mondial, în care scriitorul, deşi aflat într-o permanentă jenă financiară găseşte încă suficiente motive de bucurie. Apoi anii războiului în care suferă de pe urma unui regim antisemit, în faţa căruia este, înainte de toate, evreu. În acest context se verifică o axiomă, „vremurile grele probează caracterele tari”, iar Mihail Sebastian nu face o figură prea bună. Mie personal, mi-a făcut impresia unui om sfârşit, bătrân înainte de vreme, incapabil să evolueze în propriul său spaţiu. La drama firească a fiecărui evreu se adaugă, în cazul scriitorului, zbuciumul omului care ar vrea să creeze dar nu poate. Îi lipsesc singurătatea, calmul şi securitatea zilei de mâine. Într-o lume în care nenorocirile se succed cu viteza luminii, Mihail Sebastian este un inadaptat în cel mai pur sens al cuvântului. Nu găseşte niciodată imboldul necesar pentru a se angaja într-o muncă de durată, întrerupe proiecte literare şi începe altele, se afundă în datorii.
Nici în viaţa sentimentală lucrurile nu arată mai roz. Încă de la începutul jurnalului (anul 1935) autorul consemnează relaţii pasagere cu diverse actriţe pentru care dezvoltă, în treacăt, adevărate pasiuni. Pe lista lui de „cuceriri” figurează şi scriitoarea Cella Serghi (sau Seni, cum apare în text). Dar niciodată nu îl „vezi” pe Mihail Sebastian menţionând cuvântul „dragoste”, niciodată aspiraţiile sale nu includ stabilitatea pe plan sentimental. În acest context, încercările lui de apropiere faţă de Martha Bibescu par, la prima vedere, cel puţin curioase. Bineînţeles, putem specula şi afirma că principesa Bibescu ar fi putut oferi scriitorului securitate pe plan financiar şi chiar un statut aparte. Totuşi, acest lucru nu justifică, sau justifică doar parţial, cuvintele cu care Mihail Sebastian se referă la principesă. Îi consemnează intervenţiile spirituale şi îşi mărturiseşte nemărginita admiraţie faţă de dânsa. De altfel, Martha Bibescu este singura femeie din jurnal căreia scriitorul nu îi va găsi niciun defect. Poate şi pentru că însuşi felul de a fi al principesei excludea din start anumite intimităţi care ar fi dus la evidenţierea defectelor ei ….

Interesant mi s-a părut şi felul în care alţi doi mari scriitori, Eliade şi Camil Petrescu sunt descrişi. Amândoi prieteni intimi ai lui Mihail Sebastian, ei îmi apar acum sub o înfăţişare cu totul nouă: Eliade, un antisemit convins, iar Petrescu un om cu păreri oscilante, mereu gata să ţină un discurs bombastic, să revendice, să acuze. Din contră, Nina Eliade, femeia din umbra unui mare om, este evocată cu cele mai duioase cuvinte:

„Aflu, prin Marietta Rareş, că a murit Nina Eliade. O telegramă de la Lisabona a anunţat vestea încă de acum zece zile.
Un val de amintiri se ridică din trecut. Odăiţa ei de sus, din Pasajul Imobiliara; maşina de scris la care a copiat aproapte în acelaşi timp Maytrei şi Femei; vizitele de seară în mansarda lui Mircea din strada Melodiei; neaşteptatul lor amor: fuga lui Mircea la Poiana; disperările Ninei, pe care încercam dezarmat să le alin; întoarcerea lui Mircea, logodna, pe urmă –doi ani mai târziu- cununia lor civilă, în taină, la Primăria din Calea Rahovei; apartamentul din B-dul Dinicu Golescu, pe urmă cel din Palade, plimbările noastre pe munţi, verile la Breaza, jocurile de la curtea Floriei, în Nerva Traian, anii noştri de prietenie frăţească – şi pe urmă anii de confuzie, de destrămare, până la ruptură, până la duşmănie, până la uitare.
Totul e mort, dispărut, pentru totdeauna pierdut”.

Aş face o nedreptate jurnalului dacă nu m-aş opri puţin şi asupra contextului istoric pe care îl evocă. Sunt lucruri despre care cărţile de istorie uită să scrie. Ceea ce în mod normal reprezintă o frază fără substrat a unei lecţii, devine un scenariu de coşmar în clipa în care constaţi că în spatele fiecărui eveninment istoric se află oameni care suferă. Citind, mi-aş fi dorit să pot crede că totul este doar ficţiune: taxele imposibile impuse evreilor, deportările, anularea celor mai elementare drepturi, bombardamentele, sutele de morţi. Şi totuşi, toate acestea au existat cândva. Şi poate rolul unor asemenea caiete de însemnări este tocmai acesta: de a ne aminti un trecut monstruos pentru a ne împiedica să repetăm aceleaşi greşeli, în viitor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.