Lady de Winter – Susan Hill

Cu ani in urma, cand am gasit “continuarea” la “Pe aripile vantului”, m-am bucurat nespus. Am citit cartea cu entuziasm, incercand sa regasesc in ea personaje si fapte pe care le indragisem. Totusi, cartea mi-a lasat un gust amar. Am inteles atunci ca anumite romane sunt facute sa se termine in incertitudine si ca nimeni, in afara de autor, nu are dreptul, nici puterea de a decide asupra vietii unui personaj. Romanul lui Mitchell se incheie in incertitudine. Un final dur, dar de necontestat. Tot ce a urmat dupa, nu este altceva decat o facatura.

Sub aceste auspicii, romanul lui Susan Hill, “continuarea” romanului Rebecca de Daphne du Maurier nu avea cum sa ma impresioneze. L-am citit totusi. Cred ca sta in firea omului sa caute raspunsuri, chiar daca acestea nu ii sunt intotdeauna pe plac. “Lady de Winter” a reusit totusi sa ma prinda temporar. Are lipsuri enorme, intreaga atmosfera din Rebecca se transforma intr-o ceata palida. Cele mai bune scene sunt vagi rememorari ale celuilalt roman, iar personajele, cumva fade. Totusi, nu e roman rau. Actiunea isi continua cursul previzibil: autoexilati in strainatate, Maxim de Winter si sotia lui se bucura in sfarsit de liniste. Este un calm care vine dupa o perioada zbuciumata si le ofera satisfactia unei vieti lipsite de evenimente. Dar trecutul nu poate fi uitat; pandeste din umbra, asemeni unei ghiare ascunse, gata de atac. Ii impiedica sa se gandeasca la viitor, sa se stabileasca undeva, sa se bucure de o viata de familie normala, intr-un loc al lor.

Nici celelate personaje nu au uitat. Incendierea Manderly-ului si razboiul le-au zdruncinat existenta din temelii, dar ura, fanatismul, dorinta de razbunare au ramas intacte. Cand Max si sotia lui decid in sfarsit sa se intoarca in tara, fantomele trecutului reapar. Lucreaza subtil, suficient de rar incat sa creeze impresia de securitate. Intai apare o coroana de flori purtand initiala Rebeccai. Ulterior isi fac aparitia Jack Favell si doamna Danvers.

In mod paradoxal, adevaratii inamici ai cuplului sunt propriile ganduri. In noua doamna de Winter dragostea si teama pentru sot se lupta cu gandul ca el este un asasin. Maxim, desi mai greu de citit, pare a infrunta destinul tipic al unui inadaptat. A comis o crima in care credea, un gest pe care, la vremea aceea, il considera eliberator. Nu a anticipat insa ca, distrugand-o pe Rebecca, inchide portile spre tot ceea ce femeia reusise sa portretizeze cu atata succes: o lume stralucitoare, in care Manderley era regatul, iar sotii de Winter, regii.

Romanul se termina oarecum previzbil. Este povestea tipica a omului care a incercat sa isi depaseasca propriul statut, prin crima, respectiv prin casatorie. Iar pana la urma toti pierd: Maxim, doamna de Winter, Jack Favell, doamna Danvers si chiar si Rebecca. Cu totii au luptat pentru un tel in care credeau, liniste sau razbunare. La final, singurul castigator ramane Mandeley, stravechea locuinta, acum ruinata, care, din cenusa propriei maretii, inca mai influenteaza destine.

Spuneam la inceput ca romanul nu mi-a placut, desi pare bine inchegat. Poate, ca, in esenta, am oroare de finaluri prea “abrupte”. Mereu voi prefera povestile care tranforma cititorul in coautor, dandu-i ocazia sa prelungeasca, singur si la nesfarsit, aceeasi poveste, in intimitatea propriei imaginatii.

IzabelaR Written by:

3 Comments

  1. January 24, 2013
    Reply

    cam ai ghinion de cărți proaste. 🙁

    • admin
      March 13, 2013
      Reply

      Mai trist e cand nu ai parte de niciun fel de carti. In doze mici, cartile proaste hranesc spiritul critic. Absenta lecturii insa … Mi-am petrecut ultimele 8 luni citind sporadic, sau deloc. A fost cea mai irosita perioada din viata mea.

  2. May 6, 2014
    Reply

    Prietena mea a citit cartea si mi-a zis ca nu i-a placut. Eu am mai citit ceva de la autor si nici eu nu am fost prea incantat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.