Uncategorized

Manechinele-Bruno Schulz

„Manechinele” este titlul sub care au apărut la Polirom două dintre volumele lui Schulz, „Prăvăliile de scorţişoară” şi „Sanatoriul timpului”. Totodată este şi cartea care m-a introdus în lumea celebrului scriitor polonez.

Stilul autorului m-a surpins. Neplăcut, în prima fază. Schulz rescrie legile universului, iar rezultatul este puţin bizar. Citind, ai senzaţia că priveşti lumea prin ochii unui copil. Evenimentele se redimensionează, fantasticul devine realitate. Lumea întreagă se metamorfozează, niciodată nu ştii ce va urma, dacă un act va avea o finalitate sau dacă natura, asemeni unei imense mingi de gumă, îşi va recăpăta forma iniţială, ca pentru a sublinia lipsa de relevanţă a anumitor gesturi.

„Abia acum înţeleg eroismul solitar cu care el singur a declarat război stihiei neţărmuite a plictiselii ce amorţise oraşul. Lipsit de orice sprijin, de înţelegerea noastră, acest bărbat ciudat apăra poziţiile pierdute ale poeziei. Era o moară fermecată, în ale cărei coşuri se turnau tărâţele orelor sterile, pentru ca din ele să înflorească toate culorile şi aromele plantelor orientale.” Citatul, deşi nu se referă în mod direct la Bruno Schulz, pare a-l defini totuşi uimitor de bine. Căci autorul se împotriveşte cu orice preţ banalului. Lumea pe care o imaginează este populată oameni atipici, care se transformă, dispar şi reapar cu dexteritatea unui vrăjitor. Din cărţi sau clasoare, personajul principal află secretele prezentului, în timp ce trenuri vechi, cu paie aşternute în vagoane, în duc către locuri aflate în afara timpului.

Cele două volume, „Prăvăliile de scorţişoară” şi „Sanatoriul timpului” par a întruchipa vârstele personajului principal, Iosif. Tonul, viziunea, rămân neschimbate, însă evenimentele se modifică. În primul volum asistăm la încercări de cunoaştere a lumii, în al doilea, lumea devine cadrul în care se acţionează, în care constatările sunt înlocuite de fapte şi dorinţe.
Un rol aparte îl joacă tatăl lui Iosif, un personaj ciudat, un demiurg ce se joacă cu legile naturii. Colecţionează păsări şi se dedică lor în întregime, iar când acestea sunt alungate de Adela, găseşte un nou mod de a jongla cu lumea: se face tot mai mic, până când poate pătrunde în cele mai inaccesibile cotloane ale casei. Descoperă şi creează în acelşi timp. Apoi dispare într-un „sanatoriu al timpului” fără pacienţi, unde, aproape mort, continuă să existe, să se dedubleze, să intrige. În final, cunoaşte o ultimă metamorfoză; se transformă într-o insectă cu multe picioare, care cutreieră vechea locuinţă, pentru ca apoi să fie servit drept masă de prânz şi să fugă iar, într-o disperată „ultimă evadare”.

Iosif, la rândul său, experimentează cu un univers pe care nu reuşeşte să-l subjuge. Se joacă cu faptele, dobândeşte o înţelegere superioară, însă influenţa lui se reduce asupra oamenilor, sau nici măcar asupra lor. Se lasă fascinat de Bianca, şi, ca orice copil visează să o cucerească prin acte de eroism, să-i afle secretele şi să o tulbure cu ele. De altfel, Iosif rămâne mereu copil. La vârsta pensiei, tânjeşte după compania micuţilor, se reînscrie la şcoală şi se îndeletniceşte intens cu silabisirea până când natura îi vine de hac. În mod simbolic, personajul dispare zburând către înalt. Un gest de aprobare tacită din partea unor forţe superioare, care răsplătesc astfel revenirea la universul ludic.

„Manechinele” este genul de carte care câştigă în frumuseţe pe măsură ce o diseci şi o analizezi. Poate de aceea nici nu mi-a plăcut în mod special. Să o citesc a fost instructiv, nu şi distractiv. Sunt curioasă dacă şi Kafka mi se va părea la fel de greu digerabil, în condiţiile în care Schulz a fost asemănat deseori cu el. La final, un link către un site foarte bine realizat, care vă va deschide apetitul, dacă nu pentru cărţile autorului, atunci măcar pentru desenele lui: http://www.brunoschulzart.org/

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.