Uncategorized

Mângâieri străine-Ian McEwan

Am amânat recenzia acestei cărţi mult timp, în speranţa că ideile mi se vor „aşeza” puţin. Însă timpul nu m-a ajutat de data aceasta. Două săptămâni după terminarea lecturii cărţii, încă îmi este greu să emit o părere referitoare la calitatea ei sau la conţinutul ei în general. „Mângăieri străine” m-a lăsat pradă unei stări generale de confuzie. Mii de întrebări mi se învârt în cap, iar dintre ele se evidenţiază cu precădere una: „Ce mesaj doreşte Ian McEwan să transmită, de fapt?”. Până în prezent, scriitorul m-a impresionat prin duritate. Pare că îşi bate joc de toate aranjamentele societăţii, de toate sentimentele existente. Cumva, la Ian McEwan totul se termină în mod violent. Iar cititorul nu poate decât să fie uimit de întorsăturile aproape sinistre pe care le iau situaţii aparent banale.
„Mângăieri străine” nu face abstracţie de la tiparul mai sus menţionat. Aparent, Colin şi Mary trăiesc iubirea ideală. Exagerat de „modernă” şi ideală poate tocmai de aceea. Sunt impreună de şapte ani. Nu locuiesc împreună. Mary mai are şi doi copii. Totuşi, iubirea este intensă, trainică. Încrederea, totală. Îşi povestesc tot, inclusiv visurile, împart orice, de la ţigara de marijuana până la monotonia concediilor petrecute „ca la carte”. Au nevoie unul de altul şi ştiu asta.
Relaţia celor doi este bulversată în clipa în care, în cadrul unui concediu petrecut impreună, ei îl întâlnesc pe Robert. La prima vedere Robert nu este altceva decât un localnic excesiv de prietenos, în căutare de noi cunoştinţe. Treptat însă, el sfârşeşte prin a se inflitra în viaţa cuplului. Devine atotprezent, iar toate drumurile par a duce, într-un fel sau altul, către casa lui. O casă dominată de prezenţa lui Caroline, soţia lui Robert. Eficientă, politicoasă, curioasă până la indecenţă, sinceră şi totuşi de nepătruns, Caroline nu face decât să adâncească misterul cu privire la familia lui Robert. În aparenţă lucrurile sunt total transparente, toate gesturile pot fi interpretate ca un semn de bunăvoinţă, şi totuşi, Mary intuieşte ceva. Ce secret macabru poate ascunde o durere de spate? Care sunt cotele până la care poate ajunge sadismul uman? Şi cât de departe poate merge un om, din dragoste? Mary şi Collin sunt pe cale să afle răspunsurile la aceste întrebări. Iar aceste răspunsuri deschid calea către un final care bulversează, anulând în acelaşi timp tot ceea ce ştiam despre dragoste şi durere.
Mi-e teamă că descrierea de mai sus conturează mai mult un roman de prost gust, produs de serie al fabricii „hai să stoarcem lacrimi de la cititori impresionabili”. Nu e aşa. Rezumatul meu nu poate surprinde esenţa, nu poate reda tonul cu care Ian McEwan relatează totul. Stil de ziarist, ar spune unii. Eu însă nu pot decât să admir detaşarea cu care autorul descrie situaţii şocante. Poate el a acceptat ceea ce pentru mulţi este încă de neconceput: că în orice clipă, cotidianul poate naşte situaţii excepţionale, că evenimentele la care asistăm detaşaţi în faţa ecranului televizorului dobândesc o cu totul altă semnificaţie atunci când din martori, devenim pioni.

3 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.