Altele

Memoriile lui Maigret – Georges Simenon

În urmă cu aproximativ un an vă povesteam despre prima mea „întâlnire” cu Simenon şi al lui faimos Maigret. Departe de a fi entuziasmată de autor, l-am clasificat atunci drept previzibil, iar cărţile, lipsite de savoare. A urmat o nouă încercare cu „Pisica”, roman pe care l-am abandonat după primele zece pagini. „Memoriile lui Maigret” le-am achiziţionat mai mult din impuls, cu ocazia târgului Gaudeamus. Am pus-o pe raft şi am abandonat-o, cu gândul să o citesc cândva, într-un viitor incert. Însă cartea avea alte planuri cu mine…

Cunoaşteţi acele seri de vineri ploioase, când nimic nu te atrage mai mult decât perspectiva unor ore de linişte, petrecute în pat, cu o carte în braţe? Pe un astfel de fundal s-a desfăşurat al treilea act al „idilei” mele cu Simenon. Ceea ce se anunţa o dramă, s-a dovedit, în final, o poveste cu final fericit. „Memoriie lui Maigret” m-a cucerit din prima clipă, deşi nu se încadrează în tiparul meu obişnuit de lecturi. Cartea nu este un roman poliţist, ci un roman despre poliţişti şi despre autorii de romane poliţiste.

Maigret cel „real” poveşteşte despre Maigret eroul romanelor lui Simenon. O clarificare care, din spusele personajului, nu vine din dorinţa de a-l discredita pe Simenon, cât pentru a aduce la lumină anumite realităţi pe care autorii de romane poliţiste au tedinţa, în general, de a le trece sub tăcere. Maigret nu ne vorbeşte despre cazuri palpitante, nu asistăm la anchete întortocheate sau urmăriri palpitante. Personajul ne poveşteşte o viaţă. Viaţa lui, viaţa oricărui alt poliţist…

Născut într-un sat, Maigret nu este altcineva decât un copil cu un destin previzibil. Creşte la ţară, apoi, după moartea tatălui, la nişte rude. Devine poliţist mai mult din întâmplare decât din vocaţie. Sfârşeşte prin a se îndrăgosti de meserie. Îşi întâlneşte soţia într-un fel mai degrabă umilitor decât romantic. Se căsătoreşte, dar nu are niciodată copii. Se izolează de nişte rude prin alianţă care nu îi iartă niciodată originea modestă. Rezolvă cazuri, se implică în lupte fără sorţi de izbândă. Rămâne, mai presus de toate, un poliţist, pasionat de meserie, permanent în alertă, chiar şi în timpul liber.

Într-un moment oarecare al vieţii, îl întâlneşte apoi pe Georges Simenon, un tânăr scriitor de romane poliţiste. Îl introduce în secţie, îi sprijină fără entuziasm munca de cercetare. Peste noapte se trezeşze erou de roman. Redus la o caricatură de om fără trecut sau viitor, gras şi demodat, atotprezent şi atotputernic, Maigret cel real începe o luptă fără sorţi de izbândă. Este lupta unui om obişnuit împotriva unui alter ego ce îi falsifică viaţa. Maigret începe să scrie nu pentru a nega, nici pentru a umili sau modifica, ci doar dintr-o încercare disperată de a salva adevărul. Relatarea este lipsită de dramatism, nu asistăm la vreun război ciudat între Maigret şi Simenon. Şi totuşi, ceva trece de frontiera hârtiei: o urmă de antipatie, greu înăbuşită, un fior de revoltă al fiinţei, împotriva propriului ei creator.

„Memoriile lui Maigret” mi-a plăcut la nebunie, poate şi pentru că aruncă o altă lumină în viaţa personajelor de romane poliţiste. Am sfârşit prin a înţelege că un autor este un înşelător de mare clasă, că singura lui şansă de a părea veridic, este să falsifice adevărul. Imaginaţi-vă un caz real … Zeci de poliţisti forfotind, birocraţie, tergiversări. O perspectivă deloc palpitantă, care prin mâna unui scriitor se transformă. Poliţiştii devin un personaj omniprezent, fie că se numeşte Maigret, Poirot sau Miss Marple. Acţiunea se reduce la câteva săptămâni, cel mult. Mici falsificari, fără de care romanul poliţist ar fi lipsit de savoare.

„Memoriile lui Maigret” merge citită poate înainte oricărui roman poliţist. Cartea deschide ochii cititorului, îl face capabil să accepte o nouă lume, să facă distincţia dintre ficţiune şi realitate şi să o îmbărţişeze apoi, cu entuziasm, pe cea din urmă.

7 Comments

  • Cristina V

    Intr-adevar, sunt extrem de simple romanele lui Simenon, mai ales din seria Maigret…dar chiar merg in cateva momente in care pur si simplu nu ai chef sa gandesti. Eu le citesc cu spor in autobuz, in tren, si, uneori, in pat, duminica.

    • Izabela

      Simenon mi-a fost recomandat drept un scriitor de mare clasă, egalul lui Christie şi Doyle. Poate de aceea am fost atât de dezamăgită când i-am descoperit stilul. Deşi ai dreptate… în anumite momente, când nu ai chef de lecturi mai “profunde”, cărţile lui pot părea chiar acceptabile.

    • Izabela

      Niciun alt scriitor nu merită să fie comparat cu Christie. Ştiu că sunt părtinitoare, dar nimeni nu-i poate egala geniul

  • Béranger

    Nu, nu, nu. Am citit cele 43 de romane cu Maigret traduse în româneşte. De fapt, 42, căci unul l-am citit în franceză. Am un volum groas (Omnibus) cu toate povestirile cu Maigret.

    Previzibil… nu chiar. Dintr-un interviu cu Simenon (dintr-o serie apărută pe un CD dublu), omul a mărturisit că uneori nici el nu ştia ce avea să urmeze ori cine urma să fie asasinul şi de ce , pur şi simplu continua să construiască, să descrie, să povestească, până când brusc începea să capete sens spre final.

    Stilul este totuşi mult diferit de cel al Agathei Christie. Pesonal, sunt un mare fan al amândurora, poate şi pentru că am nostalgia unor vremuri în care se putea trăi şi fără tehnică de calcul.

  • Béranger

    Ah, am uitat. Adesea citesc Maigret pe post de antidepresiv. Fireşte, nu e vorba de lecturi profunde, Simenon fiind un fel de Sandra Brown avant la lettre…

    • Izabela

      În cazul meu Maigret are tocmai darul să mă deprime. În materie de romane poliţiste sunt foarte greu de mulţumit, iar “Revolverul lui Maigret”, unicul roman citit de mine în care apare personajul, mi s-a părut cam fără sare şi piper.
      Inspirată comparaţia cu Sandra Brown, nu m-aş fi gândit la ea 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.