Uncategorized

O vară la ţară-J.L.Carr

Rar se întâmplă ca o lectură să se suprapună atât de fidel pe propria mea stare, cum s-a întâmplat cu “O vară la ţară”. Cartea m-a captivat de la bun început, promisiunea unei lumi netulburate de orice influenţă exterioară găsind imediat răsunet în sufletul meu.

Tom Birkin, un tânăr restaurator de monumente, este invitat într-un mic sat numit Oxgodby pentru a recondiţiona o pictură murală recent descoperită în biserica satului. Văzând în acestă propunere ocazia de a fugi de amintirea războiului şi a recentului său eşec sentimental, personajul acceptă.

Întâmpinat cu scepticism de vicarul Keach, Tom Birkin se adaptează totuşi suprinzător de bine unei vieţi lipsită de framântările şi luciul fals al oraşului. Leaga o strânsă prietenie cu James Moon, un arheolog purtând şi el urmele unui război fără sens. În paralel, Birkin este asimilat în cercurile mondene ale satului devenind curând o figura obişnuită a şcolii de duminică şi a micilor reuniuni ale familiei Ellerbeck.

Deşi privită iniţial ca un pretext, munca sfârşeşte prin a-l captiva pe personaj. De la întălţimea schelei pe care lucrează, Tom Birkin se trezeşte privind în viaţa unui om mort cu mai bine de 500 de ani în urmă. Căci, pe măsura ce fragmente disparate ale unei fresce ies la iveală, se contureaza destinul unui om care îşi pusese viata în slujba pasiunii. Este un destin care începe sa-l preocupe pe Birkin, cu atât mai mult cu cât i se pare de neînţeles ca un om perfecţionist, obsedat de detalii, să lase ultima parte a frescei pe mâinile nepricepute ale unui ucenic. Revelaţia vine din senin: “Şi apoi mi-am dat seama de ce marea de flăcări nu fusese făcută de el. Era ultima lui lucrare. Îi era de ajuns, nu putea merge mai departe. Plecase, renunţase la pictură. Dar în zilele acelea nu puteai pleca; l-au adus înapoi şi l-au forţat să termine. Aşa că probabil murise lucrând.”

Sfârşitul verii aduce cu ea şi colapsul imaginii unui univers idilic. James Moon se dovedeşte a fi un homosexual chinuit nu atât de amintirea războiului, cât de apasarea la care propriul statul îl condamnă. Idila dintre doamna Keach si Tom sfârşeşte neconsumată iar mormântul pe care James Moon îl descoperă în curtea bisericii aruncă o ultimă umbră asupra unei lumi ale care norme rigide nu iartă nici măcar un biet musulman refugiat în sat, care este reprezentat arzând in flăcările Iadului, pe minunata frescă din interiorul bisericii.

Obligat să plece, Tom Birkin descoperă că, pe nesimţite, zbuciumul său fusese înlocuit de un calm izvorât din înţelegere: “Putem cere iar şi iar, dar nu putem avea din nou ceea ce odată părea să fie al nostru pentru totdeauna- lucrurile care se întâmplau atunci, acea biserică singură în câmp, un culcuş în clopotniţă, o voce pe care ne-o amintim, atingerea unei mâini, o faţă îndrăgită. Toate acestea au trecut şi nu poţi face altceva decât să aştepţi să treacă şi durerea”.

“O vară la ţară” mi-a adus în suflet o farâmă din calmul verii; mi s-a părut o carte care te îndeamnă să priveşti în spatele aparenţelor. Căci, aşa cum în spatele unui perete prost văruit se poate ascunde o minunată frescă, aşa şi în spatele unor momente umbrite de banal se ascund clipe pline de un efemer farmec.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.