Lume de umbre…

Din pasiune pentru lectură

Piața Washington – Henry James

Acum câteva săptămâni, pe când hoinăream prin Dublin, am dat de un afiș, la Gate Theatre, care anunța piesa ”The Heiress”. O poză superbă, cu o femeie ferindu-se parcă de aparat. Nu știu de ce, dar imaginea respectivă m-a impresionat. Revenită în țară, am căutat filmul. S-a dovedit a fi o idee neinspirată. Olivia de Havilland își joacă puțin prea convingător rolul de proastă, dar cade în capcana propriei celebrități: în mintea mea, numele actriței va fi asociat pentru totdeauna cu ”Pe aripile vântului”. La fiecare cadru din ”The Heiress” mă trezeam murmurând în gând ”Ce naiba s-a întâmplat cu Melanie Wilkes?”.  Dar povestea continua să mă atragă. Așa am ajuns la ”Piața Washington”, romanul care a stat la baza filmului și a piesei de teatru.

Cartea s-a dovedit neașteptat de bună. Nu atât prin prisma subiectului, cât a personajelor.  În sfârșit, după o serie de cărți care puneau acțiunea în prim-plan, am dat de un roman care îmi trezea reacții; l-am admirat pe doctorul Sloper, l-am detestat pe Morris și am simțit nevoia să îi dau câteva palme mătușii Penniman.

Povestea romanului o are în prim plan pe Catherine, moștenitoarea bogată a unui doctor renumit din New York. În contrast cu tatăl ei, Catherine pare cam ”săracă cu duhul”. Este lipsită de farmec sau inteligență, nu iese în evidență prin conversație sau stil, nu are pasiuni la modă și pare a se poziționa singură într-un con de umbră. Aceste lipsuri o fac foarte puțin atractivă pentru potențiali pretendenți, în schimb o transformă în victima perfectă pentru un vânătorde zestre. Acesta nu întârzie să apară, în persoana lui Morris Townsend, un aventurier dotat cu o carismă extraordinară. Catherine îi cade în plasă și se logodește cu el, în ciuda dezacordului tatălui ei. În paralel, doamna Penniman, o bătrână cam plictisită cu idei romantice, țese tot felul de mici intrigi, naște situații menite mai mult să-i satisfacă propia nevoie de dramă decât să ajute pe cineva. Acțiunea se concentrează pe încercările personajelor de a-și atinge scopul.

Am lasat-o deliberat la urmă pe Catherine, când am spus de personaje. Descrierea mea inițială nu o favorizează. De atlfel, nici naratorul nu pare prea entuziasmat de ea: din politețe, evită să o descrie în termeni prea brutali, dar din cuvintele lui reiese clar că tânăra nu face cinste nici educației, nici averii cu care a avut norocul să se nască. De acord, inițial Catherine pare … ștearsă. Dar pe parcursul romanului se întâmplă ceva cu personajul, ceva ce m-a făcut să o respect și să o admir. În aparență ea rămâne femeia docilă, puțin săracă cu duhul. Însă cu trecerea anilor dă dovadă de o fermitate puțin în constrast cu imaginea de toantă. Se dezvoltă subtil, dar se trădează prin nuanțe: felul în care reacționează când tatăl sau mătușa ei îi forțează limitele, modul în care se integrează în societate și sfârșește prin a deveni relativ populară și mai ales, scena din final. Inteligența lui Catherine nu este cea tipică, dobândită prin educație sau prin contactul cu o societate aleasă. Pare mai degrabă rezultatul unor ani de introspecție. Iar în asta constă frumusețea romanului: ne ademenește cu o poveste simplă, ne atrage într-o intrigă clasică, iar în spatele cortinei se țese un personaj care, fără a fi neapărat memorabil, se remarcă tocmai prin subtilitatea transformării sale.

Citeam recent câteva comentarii pe Goodreads, în care cititorii se plângeau de final. Da, probabil o transformare mai spectaculoasă și o încheiere neașteptată ar fi adăugat puțin piper cărții. Dar cred că frumusețea ei constă tocmai în lipsa răsturnărilor de situație. Este o eleganță în ton cu secolul pe care îl prezintă, când marile drame se consumau cu lumina stinsă. Pentru mine, romanulul a fost un exemplu clasic de ”cartea bate filmul”. Recomand!

Categories: Carti bunicele, De citit, Literatura nord-americana

Tags: ,

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *