Mai bine nu

Portocalele nu sunt singurele fructe – Jeanette Winterson

În mod cert nu am citit  „Portocalele nu sunt singurele fructe” la momentul potrivit. De fapt, nu cred că există un moment potrivit pentru a citi această carte, cel puţin în cazul meu nu. Cărţile despre religie şi fanatici au marele dar să mă irite la culme. Romanul acesta, cu atât mai mult. Teribil de actual, el mi-a readus în memorie toate prostiile care au loc şi în ziua de azi în numele religiei.

Romanul, în mare măsură autobiografic, surprinde viaţa dintr-o familie de protestanţi extrem de activi. Mama cel puţin bate toate recordurile în materie de fanatism, rigiditate în gândire şi ignoranţă.

Lumea [ei] se împărţea în prieteni şi duşmani.

Duşmanii erau:

Satana (în multiplele-i înfăţişări)

Vecinii de alături

Sexul (în multiplele-i înfăţişări)

Trântorii

Prietenii erau:

Dumnezeu

Câinele nostru

Tanti Madge

Romanele lui Charlotte Bronte

Insecticidele

Dată fiind repulsia pentru sex, cel mai convenabil pentru această viitoare mamă devotată de dovedeşte, bineînţeles, adopţia unui copil. Aşa intră în familie Jeanette, o tânără hărăzită, încă de la naştere, misionarismului (încă o hachiţă a minunatei mame).

Lucru aproape firesc, un asemenea mediu nu poate naşte decât inadaptaţi. Întreaga  copilărie a lui Jeanette este influenţată de acest statut aparte. Îndoctrinată şi supraturată de exemple biblice, ea are dificulţi imense în a de adapta la şcoală şi la orice alt mediu diferit de comunitatea religioasă din care face parte. În clipa în care încearcă să se schimbe, constată că lumea deja nu mai e dispusă să o primească. Profesorii, colegii, oamenii din oraş, cu toţii o resping, o evită. Înţelegere găseşte doar la membrii cultului.

În cadrul bisericii, Jeanette reuşeşte să se identifice, devine un membru activ, viitor misionar de succes. Până în clipa în care cunoaşte dragostea faţă de o altă fată. Deşi perfect conştientă că ceea ce face contravine normelor, tânăra se lasă dusă de val. Pentru ea, iubirea, indiferent ce formă îmbracă, este un dar divin. Din păcate, membrii comunităţii nu împărtăşesc această viziune. Deconspirată, Jeanette trebuie să facă o alegere: să se căiască sau să îşi croiască singură destinul. Alege prima variantă, însă nu poate renunţa cu desăvârşire la felul ei de a fi. Repetă „greşeala” şi este definitiv ostracizată. Părăseşte oraşul, familia adoptivă, de fapt, întreaga ei lume, şi o ia de la capăt.

Timpul domoleşte tot. Revolta, ura, durerea. Scena finală a romanului surprinde o scenă familiară: Jeanette revenind acasă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Descoperă o comunitate distrusă de vicii, în care singurul membru fidel a rămas mama.

„Portocalele nu sunt singurele fructe” nu mi-a plăcut. Romanul în sine e bun, tema bine aleasă, frumos exemplificată. Dar până la urmă calitatea unui roman este în strânsă legătură cu sentimentele pe care le trezeşte în inima cititorului. Mie mi-a trezit scârbă, repulsie, ură. Poate că alţi oameni, mai puţin implicaţi emoţional vor aprecia cartea. Eu însă, nu pot.

2 Comments

    • Izabela

      Am vazut Written on the Body la Carturesti, dar dupa prima mea experienta cu scriitoarea, nu prea mi-a venit sa o cumpar. Cred ca astept sa inceapa facultatea si o imprumut de la biblioteca de acolo. In fond, fiecare scriitor merita o a doua sansa.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.