Literatura columbiana

Povestea târfelor mele triste – Gabriel Garcia Marquez

În ultima vreme îmi place tot mai mult Marquez. Cu „Povestea târfelor mele triste” l-am descoperit pe autor într-o cu totul altă ipostază: cea de scriitor de romane de dragoste. Ştiu, ipoteza pare cam trasă de păr, dar cartea, complexă în ciuda dimensiunilor, mi s-a părut un minunat elogiu al iubirii, sentimentelor frumoase pe care nu e niciodată prea târziu ca să le descoperi.

În ziua în care împlineşte 90 de ani, Mudarra decide să îşi ofere o noapte de dragoste, poate ultima, cu o virgină. Apelează la o veche prietenă, patroana unui bordel, iar aceasta reuşeşte să-i ofere o tânără muncitoare, dispusă să se vândă pentru a-şi întreţine familia.

Pe când dificultăţile de ordin practic par a fi depăşite, pe plan emoţional Mudarra se afla abia la început de drum.  Un personaj care a trăit mereu singur, care s-a izolat întâi din dorinţă, iar apoi din comoditate, simte acum, la o vârstă înaintată, povara unei vieţi irosite.  Nu a iubit niciodată, nu a căutat niciodată împlinirea alături de o femeie. Sexul nu a avut conotaţii prea profunde: cu cine se nimerea, unde se nimerea.

Sub imperiul acestor sentimente, bărbatul se simte incapabil să îşi atingă fecioara. Stă alături de ea în pat, o priveşte dormind, o admiră dar nu poate să o facă a lui. Copila îi inspiră lui Mudarra tot ceea ce nicio femeie nu i-a inspirat în nouă decenii: dorinţa de a iubi, de a proteja, de a se oferi, de a da totul cuiva, fără a primi ceva în schimb. O numeşte pe fată Delgadina. O adoră în tăcere. Seară de seară, la adăpostul unei camere de bordel, Mudarra se culcă alături de muza lui. O priveşte dormind, îi citeşte poveşti sau îi pune muzică. Îi umple camera de tablouri. O cultivă fără a-i adresa o vorbă, o transformă fără să-şi dea seama în întrunchiparea unui ideal dorit, dar niciodată găsit.

În paralel, viaţa lui Mudarra se modifică sub imperiul sentimentelor. Se redescoperă ca scriitor. Articolele sale devin sursă de inspiraţie, entuziasmează tineretul, îl transformă pe personaj într-un fel de erou local, protector al iubirii şi al romantismului.

Când un asasinat are loc la bordel, Mudarra îşi vede iubirea distrusă în cel mai barbar mod: Delgadina dispare fără urmă. O caută disperat, făureşte, în minte, cele mai tulburătoare scenarii. Se reîntoarce în singurătate şi meditaţie. Acceptă ruina vieţii şi a sufletului său. Casa în sine devine, încet, încet, o ruină fără şanse de salvare.

Apoi Delgadina reapare, iar personajul se vede nevoit să lupte cu un ultim duşman, singurul pe care, până la vârsta lui, nu l-a cunoscut: gelozia.

Finalul este, în ciuda aşteptărilor, unul fericit. Utopicul devine realitate, la vârsta la care alţi oameni se gândesc la moarte, Mudarra abia începe să trăiască cu adevărat, să cunoască împlinirea pe plan sentimental.

Am spus la început că am perceput „Povestea târfelor mele triste” ca pe un roman de dragoste. Spuneam doar jumătate de adevăr. Romanul lui Marquez este, în egală măsură şi o meditaţie asupra destinului uman, asupra irosirii, în singurătate. Ideea centrală, aceea că omul nu se poate realiza decât prin iubire, nu este nouă, însă contextul în care este abordată diferă. Omul nu poate fi complet fără iubire. Trăieşte ani de zile, se iroseşte puţin mai mult cu fiecare secundă iar într-un final constată că totul nu este altceva decât o lungă căutare. Caută iubirea, caută un ideal. Când nu îl găseşte, îl proiectează asupra cuiva şi modelează idealul pe om. Delgadina de exemplu. E tânără, neprihănită, simplă. Şi totuşi, pentru un om care nu a învăţat să aleagă, din simplul motiv că nu a ştiut niciodată că i se cere o alegere, Delgadina este mai mult calea spre un scop decât un scop în sine. Venită să pună capăt unui şir de târfe triste, ea este incapabilă să sesizeze absurdul propriei situaţii. Este un corp în mişcare şi atât. Numele, caracterul ei sunt proiecţii… Dar poate că la asta se rezumă iubirea în general: la un şir de proiecţii perfecte, asupra unor oameni imperfecţi.

6 Comments

  • Bia

    Mi-a plăcut atât de mult cartea asta, poate pentru că mie îmi place Marquez în general și la fiecare roman de-al lui parcă îl aud vorbind pe el atunci când citesc (chiar dacă nu-i cunosc vocea, îmi place să o intuiesc).
    Povestea târfelor… este oarecum cireașea de pe tort în opera lui Marquez, eu așa am perceput-o.

  • Maya

    recunosc ca am fost putin sceptica in ce priveste titlul acestei carti dar am descoperit o poveste foarte frumoasa, o confirmare a faptului ca dragostea nu cunoaste limite indiferent de varsta, iar Marquez e un adevarat maestru in a prezenta o relatie imorala, scadaloasa (e totusi o diferenta cam mare de varsta intre cei doi ) intr-un sentiment pur, pe care eroul nostru il descopera atunci cand credea ca viata nu mai are ce sa-i ofere.

    • Izabela

      :)) Adevărul este că atunci când am văzut pentru prima dată cartea, am fost oripilată de titlu. Deh, vremuri de demult când habar n-aveam de Marquez. În altă ordine de idei, cartea mi-a amintit puţin de “Lolita”, tocmai pentru că, aşa cum spui şi tu, diferenţa de vârstă are în ea ceva aproape incestuos.

    • Izabela

      @Andreea Iti multumesc pentru cuvintele frumoase, fiecare dintre noi ar trebui sa aiba o asemenea carte, care sa ne tina “in priza” ani de zile. Ma bucur ca tu ai descoperit-o pe a ta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.