Carti bunicele

Prietena doamnei Maigret-Georges Simenon

Cu aproximativ doi ani în urmă, declaram cu fermitate că Simenon mi se pare un scriitor slab şi că romanele lui nu au nimic atractiv. Apoi am citit „Memoriile lui Maigret” şi am rămas cucerită. Romanul mi se părea de un realism covârşitor, genul de carte care te cucereşte prin simplitate. Am decis atunci să-i dau  nouă şansă lui Simenon, şi aşa a ajuns „Prietena doamnei Maigret” în biblioteca mea.

Am citit-o repede, şi, prevăd eu, o voi uita chiar mai repede. „Prietena doamnei Maigret” e un roman facil, uşor digerabil şi, până într-un anumit punct, chiar captivant. Totuşi, ceva îi ipseşte. Sau poate, îi prisoseşte. Romanul e prea încărcat de cotidian, transmite o atmosferă mic-burgheză care linişteşte, dar nu fascinează. Când citesc un roman poliţist sunt interesată de tipologii, de acţiune, şi nu de numărul de beri pe care îl bea Maigret pe zi. Când cotidianul îşi depăşeşte rolul de cadru, întreaga acţiune are de suferit. Ori, exact asta e problema aici.

Despre ce e vorba? De când merge la dentist, doamna Maigret, soţia cunoscutului inspector, şi-a format obiceiul de a aştepta în parc, alături de o mamă şi un copil. Dar într-o zi, acest obicei îi aduce o mică neplăcere: mama o roagă să aibă de grijă de copil pentru câteva clipe, apoi dispare. Se reîntoarce abia peste câteva ore şi, fără a se scuza sau a da vreo explicaţie, îşi ia fiul şi pleacă.

Evenimentul îi dă de gândit doamne Maigret, însă, incapabilă să acţioneze în vreun fel, ea se mulţumeşte să îi istorisească soţului ei păţania.

În paralel, inspectorul Maigret este prins într-un caz dificil. Un legător de cărţi este acuzat că ar fi ars în soba casei sale un om.  Toate dovezile par a confirma vinovăţia personajului: în cenuşa din sobă s-au găsit doi dinţi, iar, din spusele vecinilor, soba arsese toată noaptea. Totuşi, Steuvles, acuzatul, nu se pliază pe profilul unui criminal; este un om liniştit, cultivat, de care nimeni nu s-a plâns niciodată.

Ca pentru a complica lucrurile, în scenă apare şi Liotard, un avoacat dornic de afirmare. Devine apărătorul lui Steuvles şi inamicul lui Maigret. Liotard contestă metodele inspectorului, catalogându-le drept învechite.

Apoi noi indicii apar şi curând Maigret constată că între păţania soţiei sale şi crima pe care o investighează există o legătură. Liotard nu scapă prilejul şi îl acuză pe inspector că ar fi înscenat totul, din dorinţa de a-şi face reclamă. Prins în „războiul” cu Liotard, Maigret găseşte totuşi ocazia să facă nişte conexiuni interesante. În cercetările lui îl ajută … doamna Maigret. Da, bătrâna blândă şi puţin grăsuţă se dovedeşte un investigator excelent când vine vorba de lucruri pe care, un bărbat, în general, le trece cu vederea.

Fără a mă da pe spate, „Prietena doamnei Maigret” s-a dovedit, totuşi, un roman drăguţ, numai bun pentru week-end. Rămân însă la convingerea să Georges Simenon şi-a ratat genul. Redă cu uşurinţă cotidianul, oamenii, mediul în care aceştia evoluează, însă eşuează lamentabil când vine vorba să construiască acţiunea. Păcat…

22 Comments

  • Rox

    Buna! Ma bucur ca te-am gasit 😛
    Si eu am inceput recent un blog despre carti (3 domenii – literatura, fashion si calatorii, adica cele 3 mari pasiuni ale mele) si oricat am cautat alte bloguri de gen pe care sa le urmaresc, am gasit destule, nu insa pe gustul meu. Ma bucur, dei, ca te-am gasit 🙂
    Mi-ai facut pofta sa citesc cartea aceasta a lui Georges Simenon. Am citit de el „Pisica” si „Casa de pe canal” si am avut acelasi feeling cumva… prea simplu, prea ancorat in cotidian, cand am inchis cartea m-am intrebat „pentru ce naiba i-a trebuit lu asta sa se apuce de scris?!”. Dar parca dupa ceva timp de rumegat am inceput sa gasesc niste intelesuri si nu mi s-a mai parut asa de rau 🙂 Cred ca voi scrie si eu un post curand despre asta…
    Cu siguranta o voi citi si pe cea recenzata de tine!

    • Izabela

      @Rox Multumesc de aprecieri. Imi cer scuze ca iti aprob abia acum comentariul, dupa cum probabil ai observat blogul meu a cam fost lasat in paragina o vreme si sunt in plin proces de reorganizare. Da-mi de stire cand termini de citit cartea.

  • Gabor Timeea

    Este interesant de citit “Moarte cu Dobanda”, sau “Legende Urbane;Saga lui Mathias Coback”, volume care se vand subteran la noi, si fac parte din

    “noul val” de romane politiste ce reprezinta o serioasa concurenta pt anumite cercuri literare. Este genul de proza politista pt circuit inchis, accesibila numai anumitor persoane, si e pacat, deoarece sunt chiar bune ca lucrari…

  • Lucius Calpurnius Bestia

    Mi-e teama ca n-ai inteles mare lucru din aceasta carte. Si, in general, din cartile lui Simenon. Ceea ce n-ai inteles este ca Simenon NU esueaza in a construi actiunea, el NU VREA sa construiasca actiunea. Cartile lui Simenon nu sint – si tocmai de-asta sint profunde – carti de actiune, ci carti in care autorul face o radiografie foarte exacta a timpului sau si a societatii in care traieste. Simenon e inclinat mai degraba spre analiza psihologica si sociologica, decit spre actiune si, repet, tocmai din acest motiv cartile sale sint profunde si realiste. In lumea reala, politistii nu se confrunta cu crime complicato – neverosimilo – infantile gen Aghata Christie, profesia lor fiind mai degraba banala si rutiniera. Tocmai in asta consta farmecul lui Simenon – in realismul sau. Romanele sale – ca si cele ale lui Dashiell Hammett si Raymond Chandler – au o poezie a cotidianului, care tie ti-a scapat. Cind citesc o carte de Simenon, parca fac o calatorie in timp, in Franta amilor ’30 – ’40 – ’50. Simenon surprinde in mod excelent si savuros atmosfera epocii si tarii sale (desi a fost belgian), o epoca si o tara care pe mine ma fascineaza. Andre Gide il numea pe Simenon “Balzac al secolului XX”. De ce? Pentru ca Simenon e, ca si Balzac, un maestru al zugravirii epocii si societatii sale, pe care o surprinde in cele mai subtile detalii psihologice. De asemeni, Gide a scris un studiu despre importanta operei lui Simenon.

    Totusi, daca vrei neaparat un “Maigret” care sa musteasca de actiune si in care sa se traga cu pistolul, iti recomand “Maigret si gangsterii” – vei vedea ca, atunci cind vrea, Simenon reuseste sa fie si un maestru al actiunii.

    P.S.: Maigret nu e inspector, e comisar, un grad mai inalt.

    • Izabela

      @Lucius Calpurnius Bestia Iti multumesc pentru precizari, m-ai facut sa-l privesc pe Simenon si din alta perspectiva. Din pacate, in materie de romane politiste nu ma intereseaza atat verosimilitatea intamplarilor, cat intriga. Gama metodelor criminale este poate redusa, dar ce ma atrage chiar mai mult e cum se ajunge la crima. Motivatiile ascunse, modul de gandire al personajelor, felul in care destinele mai multor potentiali suspecti se intersecteaza si nu in ultimul rand, acel “ceva” usor de trecut cu vederea, care ofera in cele din urma detectivului calea spre adevar. Daca acest mod de a vedea lucrurile ma transforma intr-o imatura si intr-o superficiala, imi asum “stigmatul”.

      Iti multumesc pentru recomandari si corecturi, voi modifica.

  • Lucius Calpurnius Bestia

    Cind o sa te maturizezi, o sa intelegi ca frumusetea si profunzimea unei carti – indiferent carui gen apartine – consta nu atit in intriga, cit in atmosfera. In cazul romanului politist, de exemplu, important nu este cum l-a omorit X pe Y (gama metodelor criminale fiind, orice s-ar spune, extrem de redusa si de banala, in lumea reala), ci ATMOSFERA.

  • Izabela

    Eduardo Lucas, ti-am sters comentariul deoarece nu admit insulte pe blog, nici la adresa mea, nici la a altor persoane. Accept parerile diferite, dar te invit sa ti le sustii cu argumente, nu cu injurii.

  • Eduardo Lucas

    @ Izabela

    OK, imi cer scuze. Sincer! Eu m-am purtat ca un nesimtit, iar tu ai reactionat supercivilizat. Acum imi pare rau pentru ce ti-am scris. Esti o scumpa! Vorbesc serios.

    • Izabela

      @Eduardo Lucas E-n regula, ma bucur ca putem comunica civilizat. “CV-ul” de cititor dateaza de pe vremea primelor mele lecturi, undeva pe la 8-9 ani. Normal ca in cea perioada predominante au fost lecturile de copii.

      Iti multumesc pentru recomandare, voi cauta cartea in biblioteca de indata ce incepe anul universitar.

  • Eduardo Lucas

    Tocmai am citit si CV-ul tau de cititor. Multe din cartile enumerate acolo sunt interesante, altele sunt de-a dreptul induiosatoare (alea “de copii”, in special). Acum imi pari si mai scumpa. Imi cer din nou scuze, te pup!

    P.S.: Ca sa ma ierti si pentru ca ai si o rubrica intitulata “Recomandari de la cititori”, iti recomand si eu o carte, care nu apare in CV-ul tau de cititor: “Ghepardul”, de Lampedusa. Consider ca este cea mai buna carte pe care am citit-o vreodata. Un adevarat poem in proza, de o profunzime zguduitoare, care, dincolo de viata unui aristocrat sicilian din secolul al XIX-lea, surprinde trairile speciei umane in genere. Dar sa nu te astepti la actiune: este o carte de trairi interioare si de atmosfera, o introspectie in sufletul unui om. Fabuloasa!!!

  • Lucius Calpurnius Bestia

    Daca am folosit niste cuvinte prea dure, imi cer scuze. Am facut-o pentru ca imi place foarte mult Simenon si mi-a parut rau sa-l vad criticat pe nedrept, dupa parerea mea, nu din dorinta de a trata cu superioritate si cu atit mai putin din dorinta de a jigni, care imi sint straine.

    Scrii: “Gama metodelor criminale este poate redusa, dar ce ma atrage chiar mai mult e cum se ajunge la crima. Motivatiile ascunse, modul de gandire al personajelor, felul in care destinele mai multor potentiali suspecti se intersecteaza si nu in ultimul rand, acel “ceva” usor de trecut cu vederea, care ofera in cele din urma detectivului calea spre adevar. “. Sint de acord cu ceea ce spui, dar intilnim aceste lucruri si la Simenon.

    Cel care a surprins cel mai bine diferenta dintre romanul politist realist si romanul politist fantezist este Raymond Chandler, in celebrul eseu “Simpla arta a crimei”, care a aparut si la noi, in volum (volumul poarta chiar acest titlu), alaturi de mai multe nuvele ale lui Chandler (desi piesele sale de rezistenta sint cele sapte romane scrise intre 1939 – 1958). Cartea a aparut in 2000 si ceva. Nu cred ca mai exista in librarii, dar poti incerca. Poti incerca si la anticarii de la Universitate.

    As vrea sa dau un citat din acest eseu. Nu o fac pentru a stigmatiza scriitori precum Aghata Christie (ale carei carti le privesc cu simpatie, desi nu cred ca se compara cu cele ale lui Simenon, Hammett si Chandler), ci pentru a incerca sa-ti trezesc pasiunea SI pentru (nu NUMAI pentru, a fi pasionat de un gen, nu inseamna a “abandona” alt gen) romanul politist realist. Voi da citatul ceva mai tirziu, intr-un mesaj separat, pentru ca este destul de lung si, momentan, nu am timp.

    Scriitorii mei preferati de literatura politista sint: Georges Simenon, Dashiell Hammett, Raymond Chandler, Arthur Conan Doyle si Maurice Leblanc. Vei spune, poate, ca ultimii doi nu se incadreaza in categoria romanului politist realist. Poate ca nu, dar nici in categoria romanului politist fantezist, pentru ca surprind cu mare acuratete si intr-un mod extrem de savuros atmosfera epocii si tarii lor, Anglia victoriana si La Belle Epoque.

    Iti recomand: Simenon (“Maigret tend une piege”, “Maigret intinde o cursa”, nu mai stiu cum a fost tradusa la noi, dar e suficient sa te uiti la titlul original, ca s-o gasesti; este exact genul de carte care descrie in mod fascinant motivatiile criminalului; si – deja am vorbit despre ea – “Maigret si gangsterii”), Hammett – “Soimul maltez” (1930, parca), Chandler – “Ramas bun pentru vecie” (The Long Good Bye, 1953), Leblanc – “Aguille creuse” (1909, in traducere literala “Acul scobit”, la noi a avut diverse traduceri, “Arsene Lupin si comoara regilor Frantei”, “Misterul triunghiului normand” etc., numai “Acul scobit” nu). Cel mai bine, cred, ar fi sa incepi cu “Acul scobit”. E fascinanta!

    P.S.: Mi-am ales acest pseudonim dupa numele absolut real al unui personaj antic de pe vremea lui Cezar, care a fost implicat in conspiratia esuata a lui Catilina, ce urmarea inlaturarea dictatorului Sulla, conspiratie din care a facut parte si Cezar (un personaj care ma fascineaza). De fapt, in Roma antica au existat, in diverse epoci, mai multi Lucius Calpurnius Bestia, care proveneau din aceeasi familie. Acest nume mi s-a parut amuzant, de aceea l-am ales ca pseudonim, nu ca sa par fioros.

    • Izabela

      @Lucius Calpurnius Bestia Buna din nou!
      Imi cer scuze ca iti aprob abia acum comentariul, nu e din rea vointa, doar ca timpul meu a devenit foarte limitat si as fi riscat sa iti tratez interventia cu suficienta. In general apreciez mai mult o parere diferita, sustinuta de argumente, decat niste aprobari lipsite de substanta. Interventia ta pe acest blog este deosebit de valoroasa si m-a facut sa-mi reconsider putin modul de a gandi. Nu am pretentia sa le stiu pe toate si recunosc ca subiectivismul poate duce la verdicte pripite. Mi-ai trezit dorinta de a analiza mai bine cartile lui Simenon. Iti multumesc mult pentru recomandari, de indata ce programul meu va deveni mai liber, voi incepe sa citesc cartile mentionate de tine.
      In alta ordine de idei, poate te-ar interesa sa scrii un guest-post la mine pe blog ? Opiniile tale sunt valoroase si nu merita sa stea ascunse la rubrica “comments”.
      Multumesc!

  • Eduardo Lucas

    Poti s-o cauti si pe AnticariatulTau.ro, care apare si pe blogul tau. Este una in stoc, insotita chiar de pasajul de inceput al cartii. 4 lei, o nimica toata!

  • Lucius Calpurnius Bestia

    Erata:

    1. In loc de “Aghata Christie”, se va citi “Agatha Christie”.

    2. In loc de “Maigret tend une piege”, se va citi “Maigret tend un piege”.

    3. In loc de “The Long Good Bye”, se va citi “The Long Goodbye”.

    4. In loc de “Aguille creuse”, se va citi “L’Aiguille creuse”.

    Cam multe greseli, imi cer scuze, graba e de vina.

  • Lucius Calpurnius Bestia

    Am scris ca poti cauta cartea “Simpla arta a crimei” la anticarii de la Universitate pentru ca am crezut ca esti din Bucuresti, unde, la Universitate, sint o multime de anticari. Citind ultimul tau articol, mi-am dat seama ca esti din Timisoara. Oricum, cartea poate fi si imprumutata de la o biblioteca.

  • Lucius Calpurnius Bestia

    Iti multumesc pentru invitatia de a scrie un guest-post pe blogul tau. Desigur, o accept. Este o onoare pentru mine. O spun fara nici un fel de ironie. Poate ca suna cam bombastic, dar acesta este adevarul. Nu cred ca articolul va fi gata prea curind, din cauza timpului liber limitat, dar il voi scrie. In mod sigur.

    Iti multumesc, de asemeni, pentru cuvintele tale in legatura cu comentariile mele.

    Sint convins ca esti un om deosebit. Faptul ca citesti, intr-o epoca in care putini tineri mai citesc (n-as vrea sa dau impresia ca eu sint un batrin care are pretentia ca le da lectii tinerilor, am 32 de ani), ceea ce citesti (multi isi aleg lecturile fara discernamint), faptul ca accepti pareri diferite de ale tale (ceea ce e foarte, foarte, foarte rar, practic inexistent, foarte putini oameni sint asa), felul tau de a fi – totul ma face sa cred (de fapt, sint convins) ca esti un om deosebit. Esti foarte frumoasa spiritual si sufleteste. Oamenii de genul tau sint foarte rari. Pentru mine e un privilegiu ca te-am cunoscut.

    • Izabela

      @Lucius Calpurnius Bestia Iti multumesc pentru complimente.
      Cand vei gasi timp sa scrii guest-post-ul, contacteaza-ma te rog pe adresa de email (o gasesti la sectiunea “Contact”). Ma bucur mult ca ai acceptat sa scrii., 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.