Uncategorized

Regina de gheaţă-Alice Hoffman

Happy birthday to me. Oficial sunt babă, iar acest moment nu putea trece nepunctat. În felul meu, bineînţeles… Azi mi-am serbat ziua de naştere ideală. Fără tămbălău şi zâmbete de circumstanţă, doar eu şi biblioteca mea. Pentru o zi, mi-am permis luxul de a mă pierde printre cărţi. Le-am răsfoit încet, le-am simţit mirosul paginilor. În final, am ales una: „Regina de gheaţă” de Alice Hoffman.

Cartea mi-a lăsat sentimentul unei rătăciri printre cuvinte. O combinaţie bizară între un basm şi o poveste veridică.
O dorinţă egoistă naşte haos… Când, într-un moment de furie o fetiţă de opt ani îşi doreşte ca mama ei să nu se mai întoarcă, ea habar nu are că îşi semnează propria condamnare într-un castel de gheaţă, într-o lume lipsită de sentimente. Căci mama are un accident, iar fetiţa creşte cu sentimentul vinovăţiei. Se interiorizează tot mai mult şi dezvoltă o fascinaţie pentru tot ce înseamnă moarte.
Apoi, într-un moment de imensă tristeţe, tânăra îşi doreşte să fie lovită de un fulger şi, ca în toate poveştile, natura o ascultă. Momentul echivalează cu propagarea într-o altă lume; personajul devine incapabil să distingă culoarea roşu, întregul său univers ia culoarea gheţii. Şi totuşi, o aspiraţie nemărturisită către foc o face să îşi caute antagonistul. Îl găseşte în persoana lui Lazarus Jones.
La rândul său victimă a fulgerului, Lazarus este condamnat să ardă … Gheaţa şi focul se unesc… Dar când flacăra atinge gheaţa, o topeşte. Tânăra eroină renaşte, se redescoperă, caută răspunsuri. Apoi Ned, fratele ei se îmbolnăveşte şi vechea tendinţă de autoflagelare iese la iveală. Graniţa dintre real şi ficţional dispare, dorinţa pare să domine totul, însă nu mai este capabilă a săvârşi minuni. Ned moare lăsând surorii lui moştenire un răspuns. „Care este cea mai bună formă de a muri?” „Trăind” .

„Regina de gheaţă” se înscrie în categoria de romane care lasă urme şi nasc idei. Mai mult sau mai puţin, fiecare dintre noi este o regină de gheaţă, prizonier al propriilor temeri. Ne ascundem, ne construim un univers în gri şi albastru, iar apoi constatăm că ducem lipsa soarelui. Acel „ceva” independent de noi, care are strania putere de a ne face să zâmbim. Pentru mine, a venit timpul să-mi caut „soarele” … Nu ştiu încă ce formă va îmbrăca, dar ştiu că undeva, el mă aşteaptă. Un nou an din restul vieţii mele a început…

6 Comments

  • Bianca

    La mulți ani încă odată pe ziua de azi 🙂

    Am citit și eu cam acu doi ani cred "Regina de gheață" și mi-a plăcut foarte mult, aproape nici nu am putut explica de ce. Pus și simplu mi s-a părut extrem de interesantă, foarte altfel și cred că era exact ce căutam eu la vremea respectivă. E genul de carte pe care o poți citi într-o zi, dar te gândești la ea multe zile după.

  • Tomata cu scufita

    La multi ani si de la mine.
    Si sa vezi coincidenta (ah, ca o sa afle Bia ce carte am citit la recomandarea ei): si eu am terminat samabata cartea. Foarte draguta si tocmai pentru ca se poate intampla, desi pare atat de SF ce se intampla. Dar argumentele stiintifice pe care Alice Hoffman le da, m-au convins ca povestea celor doi tine doar de oamenii potriviti la momentul potrivit.
    Nu mi s-a parut o capodopera, dar o carte minunata cu siguranta. 🙂 Am scris ei eu despre ea, urmeaza sa pun recenzia si pe blog.

  • rotizzy

    Mulţumesc, Tomata… Am citit şi eu postul Biancăi şi el a contribuit mult la faptul ca am ales să citesc cartea.
    Uneori un roman nu trebuie să fie o capodoperă pentru a-ţi dărui clipe de… magie.

  • Laura

    Si eu am citit cartea acum ceva vreme.. dar trebuie sa recunosc faptul ca, desi nu e o cartea rea, nu m-a impresionat prea mult.. Poate nu am inteles-o eu, insa, cu siguranta m-a facut sa-mi fie frica de fulgere 😀

    Te citesc cu mare drag!!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.