Lume de umbre…

Din pasiune pentru lectură

Romanul adolescentului miop-Mircea Eliade

O carte care inspiră şi demoralizează … „Romanul adolescentului miop” m-a făcut să-mi conştientizez mediocritatea. Aveam impresia că citesc mult, că mă aflu pe un drum ascendent. Triste iluzii care au fost sfărâmate instantaneu de imaginea unui om care şi-a urmărit pasiunile cu mai mult curaj decât aş putea eu s-o fac vreodată.

Să fii tânăr, şi să te abandonezi fără regrete lecturii… Să citeşti ore întregi, să-ţi pierzi nopţile şi să-ţi distrugi vederea doar din dorinţa de a înţelege, de a descoperi. Să regreţi fiecare minut în care viaţa te recheamă în ritmul ei normal, să accepţi un statut inferior într-o lume de mediocrităţi, conştient de propria-ţi superioritate. Iată destinul pe care Eliade şi-l asumă, încă din adolescenţă.

Pentru mine, „Romanul adolescentului miop” s-a tradus în primul rând prin senzaţii, imbolduri. Într-un punct, romanul s-a contopit cu propria mea existenţă. Citeam pasaje în care mă recunoşteam vag, iar apoi altele, în care descopeream omul care aş fi vrut să fiu. Apoi din nou, regăseam propriul meu zbucium în cuvintele altui autor:

În fiecare noapte adormeam cu gândul la cartea pe care o lăsasem pe masă. În fiecare dimineaţă mă deşteptam necăjit că pierdusem atâta vreme şi cartea rămăsese necitită. Şi mereu mă gândeam la viitor, şi mereu doream alte cărţi, şi tot ceea ce făceam, făceam pentru viitor. Iar zilele treceau una după alta, cenuşii, monotone, iluminate de aceeaşi dorinţă.”.

Am terminat cartea fără să-mi dau seama cine este Eliade de fapt. Ştiu doar că şi-a propus să devină un erou. A fost adolescent miop, apoi un boem pierdut într-o mansardă plină de fum şi în cele din urmă, un om care a înţeles că pentru a putea aspira la un plan superior trebuie să încalce toate legile firescului, să se izoleze, să-şi înfrâneze orice pornire de sentimentalism:

Toate acestea sunt izbânzi pe care eu le-am însemnat zi cu zi şi care acum s-au pierdut din minte. Dar trebuie să le rechem. Pentru că, altmiteri, anul meu e gol şi sterp. Şi fiecare mă învinuieşte de monotonie şi îmi spune şoarec de bibliotecă. Dar ei nu cunosc patima mea, nici îndoielile, nici zbuciumul, nici lupta, nici biruinţa mea. Ori, acesta e anul meu. N-am cunoscut nici iubirea, nici prietenia, nici nostalgia crepusculelor campestre, nici melancolia toamnei, nici durerea strigătului cocorilor, nici visurile ce izvorăsc din privirea mării, nici bucuriile trupului. Sau – dacă le-am cunoscut- le-am uitat.

 De fapt, doar a vrut să uite … Ce rol a jucat Nişka în toată această poveste a devenirii? O tânără fată, care a renunţat cu seninătate la perspectivele unui destin de burgheză, pentru a-şi asuma concepţii străine, pentru a creşte alături de un om pe care îl admiră, fără a-l înţelege, pentru a fi în cele din urmă respinsă în cel mai trist mod. A iubit-o ? Sau a fost doar o tovarăşă care s-a dovedit stânjenitoare pe parcurs? Indiferent de răspuns, luciditatea lui Eliade se dovedeşte, în acest caz, dureroasă. Are nevoie de singurătate pentru a evolua, şi şi-o cumpără indiferent de preţ. Nu se ancorează în amintiri deoarce ele îi umbresc prezentul, respinge chemările toamnei pentru că nu are voie să fie sentimental, îşi iubeşte biblioteca şi studiul, se abandonează lor. Să fie aceasta „reţeta” unui om mare? Nu vreau şi nu pot să aflu răspunsul . Mă mulţumesc cu universul meu limitat, iubesc germana şi matematica …

Categories: Uncategorized

2 replies

  1. Stii,multi spun ca se regasesc in modelul pe care Eliade il propune in Romanul adolescentului miop fara sa ia cu adevarat in seama extrema singuratate de care pomeneste maestrul aproape la fiecare pagina sau regimul draconic de studiu,fara ragaz,fara menajamente.Este o lupta incontinua pe care o duci cu tine insuti intr-o incercare permanenta de a te autodepas si de a cunoaste.Si mie imi sunt foarte dragi pasajele pe care le-ai pomenit,imi dau seama acum cu atat mai mult ca singuratatea si izolarea voluntara sunt singura cale de a accede spre cunoastere,caci trebuie sa fim si un pic logici,este nevoie de foarte mult timp si foarte multe sacrificii pentru a putea reusi si gasi ceea ce ti-ai propus.Si nu ti-ai propus sa epatezi pentru a deveni ridicol,rodul atator ani de munca nu poate fi doar un mosneag mult prea plin de sine…

    foarte frumoasa recenzia ta…

  2. Cred că Eliade întruchipează idealul spre care mulţi intelectuali sau pseudointelectuali aspiră. Dar nu ştiu câţi dintre aceştia ar fi capabili de sacrificiile pe care "Maestrul" şi le-a impus. Încă mă mai bântuie imaginea adolescentului vlăguit de nopţile nedormite, care continuă să citească chiar şi atunci când propriul trup pare să-l abandoneze.

    În altă ordine de idei, recent am suferit un şoc aflând că Eliade a cochetat cu antisemitismul. Pare de necrezut că o fire atât de lucidă să adere la o ideologie atât de … inumană.

    Mulţumesc pentru cuvintele de laudă 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *