Lume de umbre …

Am ales „Vila Amalia” orbeşte, fără să am cea mai mică idee despre autor sau despre carte. Din când în când îmi place neprevăzutul, în materie de lecturi cu atât mai mult. Am avut, din nou, mână bună. „Vila Amalia” are un efect hipnotizant asupra cititorului. Nu este un roman de suspans, şi totuşi te acaparează. Citeşti repede, te cufunzi în acţiune ca într-o apă necunoscută, precaut, dar totuşi curios. Vârtejul te fură când te aştepţi mai puţin. Paginile zboară şi deodată te trezeşti cu o lectură terminată în braţe, cu gustul fugii încă viu în memorie.

La vârsta când pentru alte femei viaţa se termină, Ann Hidden riscă un nou început: îşi părăseşte partenerul de viaţă şi se avântă într-o ciudată călătorie spre nicăieri. Nu lasă urme. La întoarcerea din Londra, Thomas, iubitul ei, descoperă o casă goală. Amintiri, lucruri personale, obiecte de valoare şi nimicuri, au luat drumul pubelei.

 Pentru Ann începe un lung drum de eliberare, însă nu reuşeşte niciodată să taie complet lanţurile care o leagă de trecut. Elemente dintr-o existenţă anterioară o cheamă iar şi iar înapoi la realitate: o mamă bolnavă, care de 40 de ani îşi aşteaptă soţul să se întoarcă; o prietenă din copilărie; un amic singur, bolnav de cancer. Pentru eroină libertatea nu mai este o stare firească, ci un privileghiu pe care trebuie să şi-l cumpere, uneori la suprapreţ. Rezistă la presiunea şi la reproşurile unei mame neînţelegătoare, îşi înfruntă prietenii, apoi ia, din nou, drumul Italiei. La Vila Amalia femeia îşi înfiripă un nou cămin, îşi redefineşte existenţa. Compune cu fervoare, se pierde în magia furtunilor, îşi pierde identitatea ca şi femeie. Sau cel puţin eu nu am putut-o percepe pe Ann Hidden ca şi o femeie. Sexul îşi pierde caracterul discriminatoriu. Eroina se dăruieşte unui bărbat, trăieşte în concubinaj cu o altă femeie, compară mărimea sexului ei cu cel al unei fetiţe şi sfârşeşte prin a locui în casa unui (fost) homosexual. Îmbină elemente de feminitate cu trăsături pur masculine. Suferă ca o julietă şi înfruntă viaţa asemenea spadasin încercat.  Dar până la urmă revine la vechea matcă Căci un lucru poate întrece fuga: moartea.

Când mama ei moare, Ann trebuie să înfrunte toată teama refulată de-a lungul anilor. Un tată, care revine după decenii, o tulbură, dar dispare la fel de repede cum a apărut, lăsând în urmă doar amintirea unei melodii cântate la pian. Apoi morţile se succed cu viteza fulgerului: o fetiţă, un prieten dispar într-o fugă neobosită spre tărâmul amintirilor.

În cele din urmă, evadarea îşi dovedeşte inutilitate. Dar mai grav este când constaţi, deodată, că nu mai ai de cine să fugi. Că trecutul te-a părăsit în cel mai barbar mod, că eşti singur, pierdut, că prezentul tău nu mai valorează nimic, oriunde te-ai duce.

Este poate ideea de bază a cărţii: că evadarea, libertatea, sunt bune doar atâta timp cât nu ai pierdut totul. Iar uneori, nişte lanţuri care te susţin în caz de furtună, sunt mai bune decât o barcă fără vâsle, care se pierde în gol.

„Vila Amalia” m-a cucerit. Mi-a satisfăcut o fantezie greu de pus în practică. Probabil fiecare dintre noi a visat la un moment dat să lase totul baltă. Să-şi taie părul,  să dea foc trecutului şi să se arunce într-un avion spre necunoscut. Ne lipseşte însă curajul, aşa că ne limităm la cărţi.

Amurgul zeilor stepei” diferă mult de romanele care l-au consacrat pe Kadare. Roman autobiografic, aparent lipsit de bogăţia de metafore şi imagini ce caracterizează, în general opera scriitorului albanez, „Amurgul zeilor stepei” mi s-a părut, totuşi, o carte valoroasă. Abordează teme care, pentru mine, reprezintă un element de noutate.

Romanul mi-a oferit răspunsul la întrebări nerostite. Niciodată nu i-am putut înţelege pe deplin pe scriitorii care, în anii comunismului, îşi dedicau talentul pentru a scrie lucrări lipsite de valoare, cu caracter propagandistic, înăbuşindu-şi, poate, adevăratele porniri.  „Amurgul zeilor stepei” descrie o lume căzută în haos. Boemii de odinioară au lăsat locul unor scriitori aspiranţi dezorientaţi, care se dedau la excese şi se lasă purtaţi de val. Devin instrumentele statului, luptă fară a şti măcar pentru ce luptă, critică şi se supun asemenea unor păpuşi mânuite de fire învizibile.

Personajul central al poveştii nu face abstracţie de la tiparul mai sus descris: lipsit de un ţel, el este doar unul dintre numeroşii studenţi străini de la Institutul Maxim Gorki din Moscova. Într-o vreme în care primele tensiuni dintre Albania şi Rusia se fac simţite, tânărul îşi trăieşte propria poveste înţesată de încertitudini, speranţe, crezuri.

Are o relaţie scurtă, dar intensă, cu Lidia Snieghina, însă povestea lor se termină în mod stupid, căzând pradă plictiselii şi dramatismului nejustificat. Şi totuşi Lidia rămâne în inima autorului. Dragostea lui pentru tânără supravieţuieşte anilor, naşte versuri şi frânturi de proză.   

O atenţie deosebită este acordată şi atmosferei din cercurile literare ale timpului. Ne sunt descrişi tinerii de la Institut, ne este prezentată o societate în plină fierbere, în plină revoltă. Acţiunea se desfăşoară în iarna în care Pasternak primea Nobelul pentru „Doctor Jivago”. Vestea are efectul unui trăsnet. În întrega Rusie au loc proteste, fiecare scriitor, scriitor aspirant sau orator de ocazie simte nevoia să spună ceva, să îşi exprime indignarea. Lui Pasternak i se oferă două alternative: să refuze premiul sau să aleagă exilul.

În paralel, tensiunile dintre Rusia şi Albania se amplifică. Scriitorul este forţat să plece. Plecarea lui distruge un mit: „albanezii nu îşi încalcă niciodată cuvântul dat”. Şi totuşi, Kadare o face. Părăseşte o femeie pe care a iubit-o fără să ştie, lasă în urmă o lume.       

„Amurgul zeilor stepei” mi-a plăcut mult. Este o carte care ne vorbeşte despre lumi în schimbare, despre vechi tradiţii care se dizolvă sub efectul prezentului. Ne transportă în Albania şi Rusia, ne face martori la o perioadă de întuneric în care valorile subzistă în cele mai imposibile forme sau nu mai există deloc. O epocă a incertitudinii, în care iubirea nu este sortită să se împlinească, un amurg lipsit de culoare, aceasta este, în mare, „Amurgul zeilor stepei”.

Cât de amuzantă poate fi o carte despre un om care se sinucide non-stop? Foarte amuzantă, dacă autorul se numeşte, din întâmplare, Martin Page. 

Eroul pe care scriitorul îl propune este, fără îndoială, puţin excentric. Un inadaptat lipsit de tragism, personajul sfidează cu fiecare gest normalul. Apartamentul său nou îi inspiră oroare, motiv pentru care devastează totul, îşi construieşte propiul univers haotic într-o lume mult prea ordonată. Cadrul în care evoluează personajul se situează la graniţa dintre două extreme: exteriorul absurd de perfect, rigid, populat de măşti umane şi spaţiul interior, lumea paralelă, în care evoluează un barbat care nu vrea nimic, care există doar pentru a se sinucide.

Moartea devine, în carte, un laitmotiv. Eroul lui Page se sinucide zi de zi, pentru ca în mod miraculos să revină la viaţă. O face în cele mai ciudate locuri, la cele mai diferite ore, în cele mai ingenioase moduri. Îşi transformă casa într-un câmp minat, closetul declanşează o armă mortală, dozatorul de apă devine locul perfect pentru a te îneca. Motivul lipseşte, suicidul este un gest intrat în rutină, reflex aproape.

În lumea din afară, personajul joacă un rol, pe care îl interpretează riguros, dar lipsit de convingere. Angajează actori pentru a crea poza de familie perfectă, are o dublură care face figură bună de fiecare dată când situaţia o impune, poartă perucă pentru că „normalitatea” implică oameni cu cu păr pe cap.    

Portretul vieţii personajului este întregit de un rechin. Ce caută un peşte în povestea de faţă? Cel mai probabil, un loc confortabil, aprovizinat din plin cu mâncare. Şi cum cea mai simplă soluţie se dovedeşte şi cea mai bună, rechinul nostru îşi face culcuş în corpul personajului şi nu se dă ieşit în ciuda unui regim vegetarian şi a unei porţii duble din „Fălci 1”.

Cam acesta este, în mare, subiectul romanului. O viaţă atipică, redată într-o formă care te face să asimilezi absurdul, cotidianului. Citindu-l pe Page, ajungi la concluzia că este absolut firesc să-ţi îmbunătăţeşti zilnic sucul de portocale cu o cutie de calmante, să te arunci pe geam iar apoi să îţi duci mai departe viaţa ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Cartea mi-a plăcut. Este genul de poveste care îţi înseninează dimineaţa, care te face să zâmbeşti situaţiilor tragice şi să le identifici latura hazlie. V-o recomand; este o lectură scurtă, uşoară, şi … profitabilă.

Despre „Firmin – Aventurile unei vieţi subterane” am aflat de la Tomata, şi, contrar obiceiului, nu m-am limitat la a pune cartea pe o listă şi aşa neîncăpătoare de romane pe care vreau să le citesc. E drept, povestea unui şobolan pasionat de lectură nu avea cum să mă lase indiferentă. Totuşi, mă aşteptam la ceva mai … infantil. „Firmin” însă m-a surprins prin porfunzime, prin mesajul care răzbate din spatele poveştii.

Aşa cum am spus, romanul relatează aventurile unui şobolan. Născut în subsolul unei librării, Firmin, cel mai plăpând membru al unei familii cu 13 pui, se vede nevoit să înceapă, încă din primele luni ale existenţei sale, o acerbă luptă pentru existenţă. Fiind mereu privat de harnă, micul şobolan se reorientează relativ repede şi începe să ronţăie cărţi. Poate că din caza acestei alimentaţii, personajul se dezvoltă diferit de cedilalţi fraţi ai săi: constată că ştie să citească, iar curând descoperă bucuria lecturii. Cărţile nu mai sunt (doar) o resursă de hrană, ci porţi către alte lumi, în care Firmin se pierde. Începe să viseze, să se pună în pielea altor personaje. Concomitent, devine conştient de propriul său statul, acela de şobolan fără posibilităţi de afirmare în lumea oamenilor. Acest lucru îl face să adopte o atitudine aparte, atât faţă de proprii semeni, cât şi faţă de sine; fuge de propria-i reflexie şi se refugiază tot mai mult în lumea cărţilor. Apoi descoperă cinematograful Rialto, se îndrăgosteşte de Fred Astaire, Ginger Rogers, precum şi de actriţele porno care evoluează în filmele de după miezul nopţii.

Când familia lui Firmin părăseşte  Pembroke Books, personajul decide să rămână. Cele patru camere pline de cărţi îl fascinează în aceeaşi măsură ca şi proprietarul magazinului, Norman. Urmărindu-l zi de zi pe Norman, Firmin sfârşeşte prin a se îndrăgosti de vânzător. În mintea lui, micul şobolan asociază pasiunii pentru cărţi un suflet mare, un caracter admirabil. Însă Norman, deşi iubeşte cărţile mai presus de orice, detestă rozătoarele. Firmin scapă cu greu unei încercări de a fi otrăvit.

Apoi personajul îl întâlneşte pe  Jerry Magoon, un scriitor ratat care îşi duce veacul desupra prăvăliei lui Norman.  Excentric, sărac, şi plin de idei ieşite din comun, Magoon se dovedeşte totuşi un prieten nepreţuit. Îl acceptă pe Firmin, iar nici chiar faptul că micul şobolan citeşte şi cântă la pian nu îi dau de gândit scriitorului. Pentru Magoon, Firmin rămâne  un rozător haziul şi atât.

Când Magoon suferă un accident, viaţa lui Firmin se află, din nou, la o răscruce. Ducându-şi viaţa între Rialto,  locuinţa lui Jerry şi prăvălia lui Norman, personajul devine martorul mut al dispariţiei unui cartier şi la năruirea unui vis. Pe măsură ce Scollay Square se transformă, dintr-un cartier animat, într-un spaţiu plin cu ruine şi dărâmături, magazinul, odată cunoscut, al lui Norman, înfruntă un destin previzibil: cumpărătorii se răresc, dispar cu totul, iar în urmă rămân doar rafturi plin de cărţi fără stăpân. Într-un ultim gest de sfidare la adresa autoritoţilor, şi poate a întregii lumi, Norman îşi mai deschide odată prăvălia. „Cărţi gratis. Oricâte puteţi lua în 5 minute”, este anunţul care prefugrează sfârşitul.

Iar Firmin? Pierdut între dărâmături, îşi revede viaţa, o regretă şi încercă să o evoce. Dar şobolanilor nu le e dat să scrie. Ei pot doar să povestească, sperând că cineva, undeva, le va prinde din zbor cuvinele rostite pe muţeşte.

„Firmin” mi-a plăcut mult, poate şi pentru că ilustrează, de fapt, destinul oricărui cititor. Ne pierdem între cuvinte, ne amăgim cu impresia că suntem ceva mai buni decât alţii, dar apoi ne privim în oglindă şi constatăm că nu suntem altceva decât inadaptaţi, incapabili să-şi depăşească propriul statut.

Un alt lucru care m-a impresionat a fost povestea cartierului Scollay Square. O zonă odată animată, plină de fel de fel de indivizi, este transformată, prin voinţa necruţătoare a unor oameni, într-o amintire. Case unde placajele baricadează ferestrele, ruine, şi poate un vânt suflând trist peste toate acestea; o imagine care nu te poate lăsa indiferent. Până la urmă, „Firmin” combină, două poveşti, două morţi: moartea unei iluzii şi moartea unui loc. Dar trecând peste nota dramatică din final, „Firmin” are şi darul rar de a trezi pasiunea pentru lectură.  Este motivul pentru care vă recomand această carte; o lectură uşoară de week-end, care satisface toate gusturile.   

„Familia Watson” face parte din romanele neterminate ale lui Jane Austen. Început de scriitoare în anul 1803, romanul a fost ulterior abandonat. Povestea însă, aşa cum şi-o imagina scriitoarea, nu a rămas necunoscută. Prin vocea Cassandrei, sora şi confidenta lui Jane Austen,  romanul (mai bine spus, proiectul romanului) a devenit cunoscut familiei. Ani mai târziu, Catherine Hubback publica prima versiune completată din „The Watsons” , sub numele de „The younger sister”. Au urmat variantele lui John Coates, Laura Wade şi Helen Baker. Despre ediţia completată de Meryn Williams nu există prea multe informaţii. În primul moment, am fost tentată să cred că poeta încerca doar să îşi asigure „nemurirea”, legându-şi numele de cel al cunoscutei Jane Austen. Apoi am citit romanul, şi l-am plăcut. În mod cert, nu poate fi inclus în rândul romanelor de seamă ale scriitoare, precum „Emma” sau „Mândrie şi prejudecată”. Un ochi vigilent sesizează rapid anumite lipsuri ale romanului. Limbajul seamănă cu cel al lui Jane Austen dar în acelaşi timp anumitor scene le lipseşte eleganţa stilului. Austen era expertă în a transforma scene pasionale în relatări pline de tact.  Meryn Williams nu are acest talent.

Tema romanului nu face abstracţie de la tiparul general al lui Jane Austen: o eroină bine-crescută, plină de toate calităţile apreciate la acea vreme, este nevoită să accepte un mod de viaţă care nu o satisface. Crescută la o mătuşă bogată, Emma Watson are parte de o decepţie cumplită în clipa în care, ani mai târziu, mătuşa se recăsătoreşte, dezmoştenind-o. Emma este forţată să se reîntoarcă la familia tatălui ei, într-o casă în care până şi proprii ei fraţi nu sunt altceva decât străini, mai mult sau mai puţin bine crescuţi. Se apropie relativ repede de sora ei Elizabeth, însă nu îşi poate înfrânge un sentiment de dezamăgire în clipa în care descoperă că surorile ei Penelope şi Margaret nu sunt mai mult decât nişte fiinţe vulgare, aflate în căutare de soţi.

Pe măsură ce se adaptează noului ei mediu, Emma câştigă prieteni noi. Un astfel de prieten este şi John Howard. Total dependent de generozitatea familiei Osbourne, domnul Howard nu este chiar omul care să poate oferi ceva unei soţii, însă acest lucru nu îi umbreşte calităţile. Howard este o persoană cultă, manierată iar Emma se îndrăgosteşte rapid de el. Visele ei sunt curmate de două evenimente dureroase: tatăl lui Emma moare, iar orice iluzie privitoare la o căsătorie piere, în clipa în care doamna Osbourne, o femeie trecută binişor de a doua tinereţe, îi dă de înţeles, în termeni duri, că Howard va prefera oricând iubirii o situaţie înfloritoare ca soţ al doamnei Osbourne.

Rănită dar demnă, Emma decide să îşi accepte destinul. Se mută în familia fratelui ei dar tocmai când lucrurile par să se aşeze, o scrisoare de la domnul Osbourne, fiul doamnei Osbourne, dă totul peste cap: în termenii cei mai cordiali, Emma este cerută în căsătorie.

Finalul cărţii nu suprinde cu adevărat, nu dacă sunteţi cât de cât familiarizat cu stilul lui Austen. Totuşi, el aruncă o lumină nouă asupra situaţiei femeilor, la  începutul secolului XIX. Uşurinţa cu care tinere pline de calităţi acceptă compromisul, în iubire şi nu numai, imposibilitatea de a alege, transformă „Familia Watson” într-un portret trist al unei lumi în care femeile nu se afirmaseră încă.

„Familia Watson” nu este genul de roman care să impresioneze. Împrumută multe elemente din cărţi precum „Raţiune şi simţire”, „Emma”, „Mândrie şi prejudecată”. Totuşi, îl recomand ca şi o „experienţă literară”   interesantă. Nu am mai citit romane completate până acum. Când un scriitor decide că un anumit proiect trebuie să moară în faşă, o face dintr-un anumit motiv: fie ideea nu i se mai pare reuşită, fie plăcerea de a lucra la a acea carte a murit, fie… cauze sunt multe. Tocmai de aceea, îi privesc cu dezaprobare pe cei care, dintr-o ambiţie prostească sau doar din dorinţa de a se afirma, se apucă să „completeze” romane. Un astfel de proiect are mai multe şanse să discrediteze un scriitor bun şi prea puţină putere pentru a promova o nulitate. „Familia Watson” nu este un roman celebru, şi nu va fi niciodată. Jane Austen a murit, iar orice încercare de a-i „resuscita” scriterile abandonate duce la o „cârpeală literară”. O cârpeală interesantă poate, dar nu frumoasă.

Acum câteva zile am terminat de citit „Zorba grecul”, o carte care m-a marcat mult mai mult decât am fost dispusă iniţial să recunosc. M-am zvârcolit zile în şir, încercând să dau o formă zecilor de gânduri pe care acest roman mi le-a trezit. N-am fost în stare să emit nimic coerent. Abia apoi mi-am dat seama că „Zorba” este genul de carte care te învaţă să fii, nu să spui.

În general evit să privesc lecturile drept ghiduri. Fragmente din cărţi mă inspiră, anumite personaje îmi dau de gândit însă cel mai târziu după câteva zile, revin la propria mea viaţă, fără a resimţi în profunzime efectul unei cărţi. Cu „Zorba” nu a fost aşa. Cartea mi-a trezit o dorinţă nestăvilită de a fi, chiar şi numai pentru o scurtă perioadă de timp, altcineva, un om care are curajul de a se bucura de viaţă într-un mod sălbatic, primitiv aproape. Mi-am dorit să fiu Zorba, să cânt, să dansez, să iubesc, să mă abandonez în prezent, fără teama viitorului.

„În viaţa mea, cele mai mari foloase le-am avut de pe urma călătoriilor şi a viselor; dintre oameni, vii sau morţi, prea puţini m-au ajutat în lupta-mi. Şi, dacă aş vrea să-i disting pe cei ce mi-au lăsat urme mai adânci în suflet, aş reţine poate vreo trei-patru: Homer, Bergson, Nietzsche şi Zorbas.

Primul  a însemnat pentru mine ochiul albastru, senin – ca discul soarelui – care luminează cu strălucirea lui eliberatoare totul; Bergson m-a scăpat de impasurile filozofice care mă torturaseră în prima tinereţe; Nietzsche m-a îmbogăţit cu noi nelinişti şi m-a învăţat să transform nefericirea, amărăciunea, nesiguranaţa, în mândrie; Zorbas m-a învăţat să iubesc viaţa şi să nu mă tem de moarte.”

Este greu să clasific acestă carte. Este în egală măsură o poveste despre prietenie, dragoste şi dilemele intelectualului. Dar mai presus de toate, „Zorba grecul” este un imn închinat vieţii.

Ar fi o impertinenţă să că romanul este o poveste; cartea ţi se adresează. Naratorul chinuit de gânduri, care ajunge pe ţărâmul Cretei, poate fi, în fond, orice om. Sub soarele Greciei, naratorul descoperă, treptat, un nou mod de a privi lumea, pe măsură ce prietenia lui cu Zorbas, un grec vesel şi plin de foc, se adânceşte.

Zorbas este tot ceea ce o societatea „civilizată” al clasifica drept „barbar”, „primitiv”: colindă lumea în căutarea de aventuri şi iubiri, se dedică cu pasiune celor mai diferite cauze, se aprinde uşor, ţipă, se bate, iubeşte, cântă şi dansează, toate cu aceeaşi forţă, cu aceeaşi dăruire.

În romanul lui Kazantzakis, dansul devine un limbaj care străbate graniţele. Când e fericit sau când vrea să transmită ceva, Zorba dansează.  Trupul lui exprimă ceea ce cuvintele nu pot reda. Zorba se abandonează clipei şi îi face pe ceilalţi să aprecieze prezentul. În faţa vitalităţii covârşitoare a personajului principal, naratorul devine un martor tăcut, care admiră, dar nu face. Prin contrast cu Zorba, naratorul este tipul de intelectual care niciodată nu se va putea zmulge din lanţurile în care singur s-a prins. Creta, Zorbas, iubirea, modul de viaţă nesupus analizei sunt o schimbare binevenită. Sub influenţa personajului principal, naratorul descoperă o altă faţă a vieţii, dar nu găseşte niciodată curajul necesar spre a i se abandona. De îndată ce Zorba dispare, naratorul devine din nou prizonierul raţiunii.

 Ce frapează la Zorba este extraordinara putere a personajului de a-şi păstra esenţa nepătată. Într-o lume în care femeile uşoare se visează soţii resepctabile iar oamenii de rând eroi, Zorba nu caută nimic, nici nu tânjeşte la imposibil. Iubeşte viaţa pentru ceea ce îi oferă: femei, mâncare, aventuri, nopţi înstelate şi muzică. Trăieşte dansând şi moare dansând, iar prin asta devine un model.

„Zorba grecul” este o carte minunată, şi minunat de dureroasă, toate în acelaşi timp. Finalul are puterea unui pumnal: te răneşte, te obligă să revii într-o realitate încoloră, unde nu răsună cântece şi zgomot de paşi de dans. Peste câtvea clipe urmează, apoi, a doua deziluzie: conştientizarea faptului că, în lumea în care trăim noi, Zorba este poate un ideal, dar unul nerealizabil. Sunt prinşi în lanţuri, fără puterea de a ne dezlega.

De o vreme încoace pisicile mă „persecută” în toate modurile posibile. La Tomata pe blog a apărut un post cu o felină adorabilă, în faţa scării şi-au stabilit domicilui temporar trei pui imposibil de ignorat, iar zi de zi vreo zece mâţe negre îmi străbat calea. În mijlocul acestei nebunii, nu puteam să citesc decât… o carte despre pisici, bineînţeles.

Carsten Wunn s-a dovedit o alegere ciudată, însă cum nu se poate mai inspirată. Ciudată, pentru că romanul aminteşte vag de o poveste pentru copii mici. Înspirată pentru că, în ciuda acestui fapt, te acaparează.

Aşa cum sugerează şi coperta, romanul ne vorbeşte despre o pisică, dar nu o pisică oarecare, ci Bozo, o mâţă cu foarte multă personalitate. Vorbeşte, bea şampanie, urmăreşte meciuri de fotbal şi are un real talent de a-şi enerva stăpânul, nefericitul Carsten Wunn.

Cu Bozo viaţa este orice, numai monotonă nu. Răsfăţată, voluntară şi cam prostuţă, mica pisicuţă intră din belea în belea. Umple naratorului casa de motani, se îmbată şi sabotează un eveniment important, îşi atrage ura colectivă în clipa în care joacă un rol cam neinspirat într-un film. Totuşi Bozo are şi latura ei simpatică. De fapt, de cele mai multe ori, e irezistibilă. Acesta este probabil motivul pentru care Carsten nu poate fi niciodată supărat pe ea prea mult timp. O dezaprobă, dar o protejează şi chiar… dă în mintea ei. Proastă decizie, după cum se va dovedi ulterior. Ideile pisicii îl vor duce pe naratorul nostru prin toată Germania, iar, într-un final (ne)fericit, tocmai în cosmos.

Pe de altă parte, ar fi o nedreptate să spunem că Bozo şi Carsten nu formează o echipă pe cinste: sunt fani ai mâncării, ai televizorului, adoră să nu facă nimic şi trăiesc o dramă de proporţii în clipa în care telecomanda rămâne fără baterie. Nu în ultimul rând, iubirea pare să-i ocolească cu încăpăţânare pe amândoi: cotoi lipsiţi de stil şi femei intolerante sunt singurele persoane de sex opus care aterizează sporadic în destinul pisicii şi al stăpânului. Dar toate lucrurile vin la timpul lor… În final Bozo îşi găseşte perechea în persoana unui minunat motan albastru, iar şi pe Carsten fericirea îl pândeşte din umbră. Păcat doar că iubirea cere mici sacrificii.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu m-am bucurat enorm când am dat de această cartea. „Bozo şi cu mine” s-a dovedit un pretext excelent ca să mă întorc la lecturile „neserioase” ale copilăriei. Mărturisesc că la unele pagini am râs cu lacrimi. Amestecul fin între ironie şi umor m-a cucerit instantaneu. Însă mi-au trebuit câteva zile bune ca să desluşesc adevărata esenţă a cărţii. Critică socială… un subiect demodat şi uzat, până când Wunn reinventează întregul concept, propunându-ne o lume cu susul în jos unde pisicile fac pe psihologii, blind-date-urile (aproape că) se termină cu o cerere în căsătorie, iar proteii de peşteră sunt vedete în sport. Scenariu apocaliptic sau doar o viziune amuzantă asupra realităţii? Cititorul este liber să aleagă. Un fapt este cert: „Bozo şi cu mine”, reuşeşte performanţa de a-ţi aduce zâmbetul pe buze. Suficient pentru a clasifica acest roman drept „reuşit”.

De ceva vreme îmi tot doream să citesc „Noi”, romanul care l-a consacrat  pe Zamiatin. Am făcut ce-am făcut şi, până să mă apuc de „Noi”, am dat de „Năvala apelor”. O decizie inspirată, după cum s-a dovedit.

„Năvala apelor” este un roman simplu. Acţiunea lui poate fi rezumată în câteva rânduri. Ceea ce transformă cartea într-una deosebită, este modul în care situaţia este redată. Zamiatin se dovedeşte un fin psiholog, iar personajele pe care le construieşte remarcabile. Oamenii cuvântează prin tăcere. Zbuciumul lor se exprimă în gesturi, gânduri, dar niciodată în vorbe.

Relaţia dintre Sofia şi Trofim Ivanîci se încadrează în limitele normalului până când între cei doi se conturează tot mai intens … o lipsă. În căsnicia celor doi nu există copii, iar toate încercările de a schimba situaţia sunt zadarnice. Apoi Sofia o cunoaşte pe Ganka, o fetiţă de doar 12 ani. Când tânăra rămâne orfană, Sofia decide, cu asentimentul soţului, să o adopte.

Dar ceea ce ar fi trebuit să fie un vis împlinit, devine curând sursă de noi tensiuni. Sofia nu îşi poate infrâna o teamă şi o vagă antipatie faţă de Ganka. Fata are ceva sfidător, iritant. Apoi Sofia îşi descoperă soţul în pat cu Ganka,  dar nu reacţionează tipic. Acceptă în schimb  un rolul de umbră în cadrul propriei familii. Ascultă noaptea gemetele celor doi, asistă la nerăbdarea amantului şi indiferenţa simulată a amantei, dar tace.

Năvala apelor distruge o vreme un dezechilibru intrat în cotidian. Refugiaţi la o vecină, Sofia şi  Trofim Ivanîci se apropie prea puţin. Împart un pat, dar nu şi o viaţă.

Cândva totul devine prea mult pentru Sofia. O altă năvală, pe plan psihologic, duce la crimă. Ganka dispare din viaţa cuplului şi nimeni nu bănuieşte nimic. Sofia rămâne însărcinată, dar remuşcările îşi fac treptat apariţia. Apele năvălesc din nou, iar numai o mărturisire poate readuce echilibrul …

„Năvala apelor” poate fi văzut ca o nou variantă a „femeii sfâşiate”. Pentru Sofia compromisul a devenit un mod de viaţă. Niciodată nu îi trece prin minte să îşi acuze soţul, cu atât mai puţin să îl părăsească. Ganka, cu moţul ei blond fluturând sfidător, este singura vinovată. Sau poate nici ea … Sofia nu analizează, doar constată.  Vede cum zi de zi existenţa îi devine tot mai insuportabilă şi găseşte un corespondent al propriilor sentimente. Năvala apelor anticipează o altă năvală, de ordin emoţional. Produce femeii eliberare şi o inspiră:

„Sofia şi-a simţit dintr-o dată inima mai uşoară, ca şi cum tocmai de aşa ceva avea nevoie – tocmai de un vânt ca ăsta, ca totul să dispară cu desăvârşire, să fie luat de ape, să se scufunde. S-a întors să-l întâmpine cu gura deschisă, vântul a intrat cu putere, şi-a simţit dinţii reci, i-a fost bine”.  

Mi-a plăcut mult „Năvala apelor”. Este o poveste simplă, uşor de citit, dar cu substanţă. Abia aştept să citesc „Noi”.