Lume de umbre …

„Dragă cititorule,

Fiind o persoană de regulă politicoasă, atentă şi foarte amabilă, vei crede poate că bunul-simţ, respectul pentru ceilalţi şi o atitudine prietenoasă sunt de ajuns pentru a te scoate la liman dintre capcanele mediului de afaceri. [...]

Inteligenţa şi bunul-simţ NU îţi sunt de ajuns pentru a face faţă cu succes oricărei situaţii şi nu garantează că nu vei trece prin situaţii jenante. Aici intervin regulile de etichetă, iar cunoaşterea lor este vitală. Cunoaşterea lor nu se moşteneşte şi nu este ceva instinctiv. Ele trebuie învăţate”.

Aşa îşi începe Mary Mitchell cartea, evidenţiind în cuvinte simple utilitatea lucrării. Deşi scrisă în Statele Unite şi având drept punct de referinţă mediul de afaceri de acolo, ghidul îşi dovedeşte aplicabilitatea şi în spaţiul european.  Numeroase situaţii, aparent banale, se pot dovedi adevărate capcane într-un context oficial, când gesturile tale ajung să spună ceva nu doar despre tine, ci şi despre band-ul pe care încerci să îl reprezinţă.

Bine-structurată, cartea începe cu câteva capitole des-întâlnite în ghiduri de bune maniere; despre formele de salut şi de prezentare s-a tot scris. Dar, pe lângă regulile deja consacrate, „Ghidul manierelor elegante în afaceri” ne explică şi „ritualuri” mai puţin comune în viaţa de zi de cu zi. Spre exemplu, prea puţini ştiu cum se oferă corect o carte de vizită şi în ce situaţii acest gest trebuie evitat cu orice preţ.

Un alt aspect deosebit de important se referă la garderobă. Şi, dacă în cazul bărbaţilor situaţia se rezolvă în general repede, la femei riscul de a cădea în extreme este mult mai ridicat. În două subcapitole dedicate acestui subiect, autoarea ne ajută să ne alcătuim o garderobă flexibilă, adaptată oricărei situaţii, cu cheltuieli minime. Nici sfaturile de îngrijire personală şi de machiaj nu sunt lăsate la o parte. Ideea centrală este aceea că ţinuta poate accentua sau anula impresia pe care dorim să o facem, fie că dorim să pozăm în persoane spontane, creative, sau să emanăm profesionalism şi experienţă (sau, de ce nu, toate în acelaşi timp ).

Deosebit de util mi s-a părut şi capitolul „Cum să faci conversaţie”. Să recunoaştem, „small-talk-ul” nu este aşa de uşor precum pare, şi nici cei mai vorbăreţi dintre noi nu sunt scutiţi de gafe. Dacă dorim ca toţi cei implicaţi în converaţie să se simtă bine, nu putem să ne limităm la rolul de emiţător/receptor. A-i include pe alţii într-un dialog, a întreţine o converaţie şi chiar a o încheia cer însuşiri nu în totalitate înnăscute. Din fericire, totul se învaţă.

Nu în utimul rând, capitolul „Globalizarea. Diversitate culturală” ne explică succint cum să ne comportăm în relaţiile cu străinii, cum să le interpretăm gesturile şi mai ales, de ce să ne ferim.

Fun fact: printre numeroasele diferenţe culturale constatate între europeni şi americani, autoarea nu poate să nu remarce o atitutdinea faţă de porumb, „pe care mulţi europeni îl consideră bun doar ca furaj pentru animale”.

Revenind, „Ghidul manierelor elegante în afaceri”  scris de Mary Mitchell nu este singura carte scrisă pe această temă, dar, din punct de vedere al utilităţii le depăşeşte pe toate. Acoperă un spectru larg de situaţii şi oferă sfaturi eficiente şi uşor de pus în practică.

Atunci când am comandat romanul „Dezonoare” pe www.anticariatultau.ro nu ştiam nimic, nici despre carte, nici despre autor. Am ales-o din impuls şi am citit-o din răzbunare. Faptul că în sesiune mi-am găsit timp să las la o parte totul ca să mă abandonez unei cărţi a reprezentat pentru mine triumful suprem al pasiunii asupra lui „trebuie”.

Cartea s-a dovedit a fi o lecţie dură, o poveste despre capriciile istoriei şi imprevizibitatea destinului uman. A existat odată un continent pe care albii au încercat să-l îmblânzească. Au propagat „civilizaţia” şi legile, religia şi artele. Dar acum acest continent se revoltă. Natura reia în stăpânire ceea ce i-a fost furat, negrii redevini stăpâni, albii sunt reduşi la piloni. Africa …

Personajul central al romanului este David Lurie, un profesor de engleză. Fără a fi fericită, viaţa lui are două atribute esenţiale: previzibilitate şi siguranţă. Dar ambele dispar în clipa în care David îşi seduce una dintre studente. Evenimentul, de importanţă redusă pentru personaj, dobândeşte proporţii uriaşe în ochii colegilor de catedră. Blamat şi dezonorat, Lurie este practiv forţat să îşi abandoneze postul.

Îşi caută refugiul la ferma fiicei lui Lucy, în Eastern Cape. Locul reprezintă o surpiză şi o provocare pentru un om care a locuit ani de zile în „civilizaţie”. La fermă viaţa are ceva idilic. Miros de pîine coaptă şi lătrat de câini şi peste toate Lucy, o tânără care şi-a căutat fericirea în plăceri simple.

Procesul de adaptare se dovedeşte greu, dar până la urmă David reuşeşte să găsească un fel de echilibru interior. Devine voluntar la cabinetul veterinar din sat, se lasă pradă inerţiei. Dar pacea e de scurtă durată. Ferma este atacată, iar Lucy violată. Deşi devine destul de repede clar cine sunt responsabilii, nimeni nu întreprinde nimic. Lecţia, pe care Lurie abia acum o învaţă, este că într-o lume în care negrii redevin stăpâni, albii pot să se supună sau să piară. Lucy se supune, iar când află că este însărcinată, acceptă nunta cu un negru, cumpărându-şi astfel securitatea.

Toate acestea reprezintă pentru Lurie lucruri de neimaginat. Încearcă să se revolte, să îi facă pe ceilalţi să înţeleagă absurdul situaţiei, dar constată că, într-o lume în care legile nescrise fac diferenţa între supravieţuire şi moarte, personajul însuşi a devenit absurd.

Finalul este un îndemn la resemnare. Un om care a pierdut tot ce putea pierde, decide că nu mai are rost să caute să aibă ceva. Se lasă pradă acestui val care răpeşte tot, renunţă de bunăvoie la puţinele fiinţe la care mai ţine. Cei neputincioşi nu pot decât să se resemneze. Să uite de idealuri, obligaţii, dorinţe. Să uite, dacă se poate, cine sunt…

Al doilea roman din „Seria neagră” publicată de Gazeta Sporturilor m-a dezamăgit puţin. Mă aşteptam la o lectură captivantă, un roman numai bun să mă trezească din letargia care m-a cuprins după sesiune. Însă „Explozii în Stockholm” s-a dovedit însă orice, numai „exploziv” nu.  Fără a fi un roman prost, el a reuşit totuşi să mă plictisească în ultimul hal la anumite pasaje. Fragmente frumoase, care te ţin în alertă, alternează în chip nefericit cu altele aproape inutile din punct de vedere al acţiunii, iar impresia finală este de „mult zgomot pentru nimic”.

Aşa cum sugerează şi titlul, acţiunea se desfăşoară în Stockholm, oraş care va găzdui Jocurile Olimpice de vară. Cu câteva zile înainte de Crăciun însă, are loc o tragedie: o bombă explodează în stadionul Victoria. Pagubele rezultate nu sunt doar materiale; printre dărâmături, achetatorii descoperă rămăşiţele Christinei Furhage, şefa Comitetului Olimpic. Ipoteza de la care se porneşte este că explozia a fost provocată de un grup terorist, însă încet, încet, poliţia începe să aibă dubii.

Celor câţiva sceptici, care consideră că atacul a fost provocat din interior li se alătură şi Annika, o jurnalistă de la Kvaellspressen, un important ziar scandinav. O intrigă faptul că într-o clădire atât de bine securizată precum stadionul Victoria ar fi putut pătrunde străini. Annika decide să facă cercetări pe cont propriu şi treptat lucruri noi din trecutul victimei ies la iveală. Cine a fost Christina Furhage? După toate aparenţele, o persoana care a reuşit din plin. Plăcută de toată lumea, cu o familie frumoasă, ea întruchipează femeia perfectă. Dar chiar şi un om perfect are duşmani.

Annika descoperă o lume în care frustrarea şi durerea merg mână în mână cu succesul. Dar tocmai când se crede aproape de cheia misterului, tânăra femeie află o veste care îi pune în pericol ipoteza: o nouă victimă este găsită în arena Staer Hall, iar ideea unui atact terorist câştigă teren.

Acţiunea nu vizează doar crima. Romanul ne introduce în „viaţa” haotică a unui ziar de referinţă, unde fiecare clipă înseamnă noi ştiri, noi informaţii care trebuiesc valorificate înaintea concurenţei. Iar dilemele cu care se confruntă angajaţii nu vizează doar structura ziarului şi ci felul în care anumite ştiri pot fi prezentate, măsura în care unui jurnalist îi este permis să dispună de puterea pe care o are asupra destinelor celorlalţi.

În ceea ce priveşte personajul principal,acesta este, după standardele mele, prea normal ca să mă mai atragă. Literatura poliţistă ne-a obişnuit cu detectivi excentrici. Poirot, Maigret, sau mai recent Philip Marlowe şi Lisbeth Salander, cu toţii au un ceva care îi individualizează, un viciu sau un stil de viaţă aparte. Annika nu are nimic din toate acestea. Este o femeie normală, care încearcă să împace serviciul cu familia. Ideea în sine e bună, cititorul se poate identifica mult mai uşor cu personajul . Problema este că Annika devine ştearsă. În ciudat inteligenţei şi a stilului de viaţă palpitant, lasă în urmă o imagine gri, de femeie suprasolicitată.

Revenind la roman, lipsurile acestuia devin evidente mai ales la final. O carte cu o acţiune aşa de complexă merita un deznodământ ceva mai spectaculos, nu un scenariu utilizat şi uzat. Păcat …

De Stieg Larsson auzisem cu ceva timp în urmă când, într-un schimb de comentarii pe blog, Maya mi-l recomanda ca pe un foarte bun şi foarte actual scriitor de romane poliţiste.

Urmare firească, în momentul în care Gazeta Sporturilor a anunţat publicarea primului volum din triologia Millenium, am ciulit urechile şi mi-am propus să pun cu orice preţ mâna pe carte. A urmat nebunia obişnuită: goana după carte în jumătate din chioşcurile de ziare din Timişoara,apoi frumuseţea nopţilor nedormite căci, şi de acest lucru m-am convins în primele cinci minute, dădusem de un roman genial.

Romanul evoluează în prima fază pe mai multe planuri.  La agenţia de securitate Milton Security o întâlnim pe Lisbeth Salander, o tânără de aproximativ 20 de ani, prototipul perfect al adolescentului întârziat, inadaptat social.

Salander nu se încadrează în tipare din niciun punct de vedere. Se îmbracă asemenea unei rockeriţe, nu vorbeşte aproape deloc, e bisexuală, violentă, inabordabilă. Dar în acelaşi timp şi, în ciuda defectelor, Salander este un investigator genial, persoana căreia i se încredinţează cele mai dificile misiuni din agenţie.

Într-un alt plan evoluează Mike Blomkvist. Îl întâlnim în postura de acuzat într-un proces de defăimare, apoi în cea de acţionar al revistei Millenium.

Pentru a nu lăsa ca rezultatul puţin îmbucurător al procesului să afecteze revista, Mike decide să se retragă temporar de la conducere. Decizia lui coincide cu momentul în care Henrik Vanger, coacţionar la un important concern suedez, îi propune o slujbă. Teoretic Mike este solicitat să scrie biografia familiei Vanger, însă afacerea are dedesubturi mult mai adânci, căci întreaga muncă de cercetare are ca scop real găsirea nepoate lui Henrik, dispărută cu ani în urmă.

Iniţial Mike e tentat să refuze propunerea, totuşi povestea are ceva atrăgator în ea. Fără speranţa de a rezolva misterul, personajul decide să accepte misiunea.

După ce timp de mai multe luni Mike cotrobăie în van, apare deodată un prim indiciu, apoi altele. Curând devine clar că afacerea depăşeşte cu mult dimensiunile unei simple răpiri. În aceste condiţii, Mike are nevoie de un partener suficient de versat pentru a fi de un folos real. Îl găseşte în persoana lui Lisbeth Salander. Împreună, cei doi se avântă într-o aventură al cărei rezultat este greu de anticipat.

„Bărbaţii care urăsc femeile” m-a cucerit. Este în egală măsură roman poliţist şi thriller, te ţine captiv până la ultima pagină.

În ceea ce o priveşte pe Salander, personajul este ca o palmă trasă la tot ce înseamnă detectiv tipic. Are multe defecte, întruchipează tot ce e mai rău în societate şi totuşi trezeşte simpatia, dovedindu-ne că o minte genială se poate ascunde cu uşurinţă chiar şi în spatele unei făpturi stridente machiate, îmbrăcată în geacă de piele.

Pe mine Salander m-a cucerit. Aştept cu nerăbdare să aflu cum evoluează şi în celelalte romane ale seriei.

De John Grisham am dat acum vreo patru ani, când o bibliotecară, cunoscând pasiunea mea pentru romane poliţiste, mi l-a recomandat. Prima impresie nu a fost in favoarea autorului. Grisham mi se părea atunci mai mult un scriitor care încerca să epateze abordând subiecte incomode. Cum era de aşteptat, l-am lăsat baltă. Apoi, pe neaşteptate, am primit cadou „Maestrul” şi am fost cucerită.  Din acest motiv, când, în urmă cu vreo două luni, cei de la www.anticariatultau.ro mi-au oferit câteva cărţi la alegere, nu am stat mult pe gânduri şi mi-am ales „Mediatorul”.

Alegerea s-a dovedit extrem de inspirată. Într-o perioadă în care numai de citit nu îmi arde, cartea a reuşit totuşi să mă „page în priză”.

„Mediatorul” se situează undeva între un roman de acţiune şi unul psihologic. Elementele se combină strălucit, rezultatul fiind o carte care nu doar portretizează ci şi motivează.

În centrul acţiunii se află Joel Backman. Odinioară unul dintre cei mai influenţi oameni din Washington, şi-a supraapreciat puterea, în final ajungând să accepte puşcăria, decât să îşi pună în pericol familia.

În clipa în care, pe neaşteptate, este graţiat, Joel se trezeşte deodată prins în capcana vechilor greşeli. Cu agenţii a trei state pe urmele sale, nu îi rămâne altceva de făcut decât să se ascundă, să îşi încropească o nouă identitate departe de statul pe care l-a trădat.

Este dus în Italia şi, sub protecţia dubitabilă a unor agenţi CIA, Joel începe un lung proces de transfomare. Cetăţean italian cu acte in regulă, personajul constată deodată cât de greu este să fii altcineva. Dar, când întreaga ta viaţă depinde de capacitatea de a te adapta, nu îţi rămâne altceva de făcut decât să te pliezi noilor condiţii. Şi Joel reuşeşte acest lucru în mod exemplar: în decurs de câteva luni îşi însuşeşte italiana, precum şi obiceiurile ţării. Este cea mai frumoasă, dar şi cea mai instructivă parte din roman. Modul în care un om trecut de a doua tinereţe găseşte puterea de a se reinventa, nu poate decât să inspire.

Dar Joel nu este capabil să lase în urmă o viaţă. Îşi doreşte să revină, să îşi achite „datoriile” şi, dacă se poate, se îşi recâştige vechea identitate. Lucru greu de realizat, într-o lume în care numele „Backman” echivalează cu o condamnare. Totuşi, Joel fuge şi se trezeşte în cursa vieţii lui. O cursă care îi va aduce, pe lângă pericole, şi şansa unui nou început.

„Mediatorul” mi-a plăcut enorm. Dar, fire sucită cum sunt, am interpretat cartea în stil propriu. Şi, mai mult decât întreaga aventură a eroului, m-a atras descrierea modului în care Joel se reinventează. Personajul ne învaţă o lecţie preţioasă: că nu este niciodată prea târziu să te accepţi, să te redescoperi, să îndrepţi ceva într-o existenţă plină de acte condamnabile.

De câteva luni îmi tot propun să citesc ceva de Llosa. Este, cred, singurul câştigător al premiului Nobel pentru literatură de care auzisem şi înainte. Mi-a fost recomandat de nenumărate ori ca un scriitor de geniu, iar recent, când prin bunăvoinţa celor de la http://anticariatultau.ro/ am intrat în posesia primului volum a lui Llosa, nu am putut decât să ader la părerea generala. Da, Llosa, privit prin prisma acestui volum, este un scriitor  fantastic, stilul lui te ameţeşte pur şi simplu. Citindu-l, ajungi să uiţi de realitate, iar când revii la ea, o găseşti complet transformată.

„Elogiu mamei vitrege” este în egală măsură o poveste despre dragoste, incest şi erotism ce nu cunoaşte vârsta. Dar mai ales, este, în ciuda multiplelor semnificaţii pe care le dobândeşte titlul, un elogiu, poate cel mai frumos adus femeii, acea fiinţă plină de farmec, toane şi păcate, care nu va înceta niciodată să fascineze bărbaţii.

Nu aş vrea să schiţez un rezumat, pentru că prin asta aş răpi jumătate din farmecul povestirii.  Povestită, cartea ar suna a roman prost. „Elogiul mamei vitrege” se simte mai mult decât se citeşte, şi în niciun caz nu se spune mai departe.

Pentru mine,   reprezentat un şoc.  În primul rând, este primul roman erotic „pur” cu care mă „confrunt”. Am fost uimită şi puţin amuzată. Apoi a început să-mi placă. Transpus în cuvintele potrivite, erotismul poate să fascineze, iar Llosa are acest talent. Cele trei personaje ale cărţii, don Rigoberto, dona Lucrecia şi micul Fonchito evouează fiecare în universul său încărcat de pasiune. Mă opresc asupra femeii:

Don Lucrecia nu este un stereotip, ci mai degrabă o palmă dată seducătoarei clasice cu păr lung şi privire inocentă în vârstă de maxim 16 ani. La 40 de ani împliniţi, personajul central al cărţii este asemenea unui trandafir înflorit toamna: frumoasă, singură de sine, conştientă şi mândră de statutul ei de femeie, se abandonează dorinţelor, plăcerilor trupeşti.  Fascinează şi se lasă fascinată, dar amestecă în toate astea un strop de maturitate. A trecut de vârsta îndoielilor şi „de ce-urilor” , nu mai caută explicaţii, nici justificări, iar acest lucru îi permite să se manifeste din plin  ca fiinţă dădătoare de plăceri. Devine obiect al dorinţei într-un moment în care zeci de alte femei îşi deplâng tinereţea pierdută. Dar personajul feminin are acel dar de a nu îmbătrâni, în ciuda vârstei.  O zi de naştere în plus nu înseamnă nimic, atunci când întâmpini viitorul sigură pe tine, conştientă că feminitatea nu se pierde cu anii, ci se redescoperă. Acesta este mesajul pe care personajul principal mi l-a transmis, din spatele pozelor senzuale şi, fie şi numai pentru aceasta, romanul merită citit.

Nu vă ofer o reţetă spre a-l interpreta, vă dau însă un sfat: undeva, în mijlocul lecturii închideţi ochii şi lăsaţi-vă în voia cuvintelor abia citite. Lăsaţi-le să zboare, să vă transforme. Aşa îl veţi descoperi pe Llosa… Nu ca scriitor, ci ca stare. O stare minunată …

Dintre toate romanele citite până acum de Ismail Kadare, „Umbra” mi-a mers cel mai mult la suflet. Este o carte pe care o voi avea ani de-a rândul în faţa ochilor, şi cum s-ar putea altfel ? Cartea vorbeşte despre Albania. Mie mi-a vorbit despre România pe care n-am apucat s-o cunosc.

Rezumatul cărţii, citit în fugă, m-a indus în eroare. Mă aşteptam aşadar la o poveste de dragoste între un albanez şi o pariziancă. Nu luasem însă în considerare faptul că la Kadare iubirea şi politica merg mână în mână.

În centrul poveştii se află un cineast albanez. În vremea în care regimul comunist îşi trăia anii de glorie, personajul are un noroc neaşteptat: devine delegat al Albaniei în Franţa. Dobândeşte astfel şansa de a gusta dintr-o altă lume, lipsită de restricţii, unde cenzura şi lipsurile sunt cuvinte şi atât. Iniţial se integrează bine: îşi face un cerc de prieteni, participă la viaţa culturală a Parisului. Problema, care devine în scurt timp principalul subiect de discuţie în cercurile de cunoscuţi din Albania, este legată de relaţiile cineastului cu femeile. Din lipsă de noroc sau de voinţă, el este ferit de orice contact mai strâns cu occidentalele. Lucru frustant, mai mult pentru prieteni decât pentru personaj. Mesager al unei naţiuni constrânse să tacă, eroul povestirii este aproape forţat să dezvolte relaţii sexuale cu pariziencele, măcar cu una. Actul sexual devine un strigăt de disperare, iar sămânţa „barbară”, plantată adânc în vaginul „civilizaţiei”, singura modalitate de a uni două lumi separate pe vecie.

Lucrurile par să evolueze spre bine în clipa în care eroul o întâlneşte pe Silvaine, o actriţă. Însă relaţia lor necesită tatonări. Silvaine manifestă prudenţă, personajul principal, teamă. Pe măsură ce sentimentele se amplifică, bărbatul devine tot mai conştient de diferenţele dintre cei doi. Revine vechiul mit al lui Konstandin, eroul mort care şi-a părăsit cripta pentru a-şi duce la capăt menirea.

Personajul principal ajunge să se simtă în scurt timp asemenea unui mort. Din când în când i se oferă şansa de a evada din mormântul colectiv numit Albania, pentru a gusta, niciodată pe săturate, din cupa rezervată celor vii, celor liberi. Dar este permis unui „mort” să-şi depăşească statutul? Silvaine poate fi salvarea, dar şi condamnarea. Unirea dintre cei doi nu va schimba nimic în plan real. În plan simbolic, subjugarea femeii este însă strigătul de victorie al barbarilor, care, slabi şi lipsiţi de un viitor cert, se avântă în cucerirea unor mici redute părăsite: femeile.

„Umbra” m-a marcat profund. Am ajuns în punctul în care literele se ştergeau, „Albania” se recompunea în mod misterios devenind „România”. Acolo ca şi aici, vise au murit şi zeci de intelectuali au simţit forţa zdrobitare a cavoului. Spre afară, au pătruns doar şoapte… Dar ce e o şoaptă în marea de sunete ale istoriei ?

Am citi acestă carte cu vreo trei săptămâni în urmă, când, sătulă de experimente, am decis să mă refugiez pe tărâmul sigur al literaturii victoriene. Charlotte Bronte figura de mult printre scriitoarele mele preferate, aşa că lectura unei cărţi de-a ei nu putea să-mi aducă decât bună-dispoziţie… credeam eu. Eşec total. În locul unui roman bun, captivant, am dat de o carte capabilă să provoace durere de cap şi atât. Cine ar analiza-o pe Bronte strict din prisma acestui roman ar cataloga-o, fără îndoială, drept o scriitoare limitată, din toate punctele de vedere.

Romanul îl are în centrul său pe William Crimsworth. Orfan, crescut de rude, acesta îşi compromite un viitor strălucit în clipa în care refuză căsătoria cu una dintre verişoarele sale. Abandonat de protectori, îşi caută refugiul la fratele său, Edward Crimsworth.  Decide să se orienteze spre comerţ şi lucrează, timp de mai multe luni, ca funcţionar  în întreprinderea fratelui său.

Relaţia dintre Edward şi William, rece oricum, devine pe măsură ce săptămânile trec tot mai tensionată. În cele din urmă o înfruntare nu mai poate fi evitată, iar personajul principal decide să o ia de la capăt din nou, de data aceasta în Belgia. Se anagajează ca şi profesor la o şcoală de băieţi, însă datorită talentului său este curând solicitat şi de şcoala învecinată, un pension de domnişoare. Iniţial lucrurile merg bine: William se implică în munca sa şi se bucură de libertatea nou-dobândită. Apoi însă se îndrăgosteşte de Zoraïde Reuter, directoarea pensionului, însă relaţia dintre cei doi nu se concretizează. Zoraide se dovedeşte o persoană meschină, prefăcută şi interesată.

Aşa cum era de aşteptat, în acet punct al poveştii intervine cel de-a doilea personaj feminin, Frances Evans, o tânărăr orfană, plină de calităţi, dar lipsită de posiblităţi materiale. William se îndrăgosteşte de ea, şi în final cei doi se căsătoresc şi trăiesc împreună până la adânci bătrâneţi, într-o atmosferă plină de moralitate, cumpătare şi simplitate.

Am omis deliberat cuvântul fericire în fraza de mai sus. Nu este un cuvânt pe care să îl pot folosi în descrierea destinului personajelor principale. Bronte pare că le refuză protagoniştilor dreptul la fericire, care devine un ideal care nici nu poate fi adus în discuţie. În carte e mereu vorba de moralitate, simţul răspunderii şi alte valori importante la acea vreme. Toate bune şi frumoase, doar că pe mine ideea unei vieţi sub semnul lui „trebuie” m-a scos din sărite. Pot să înţeleg că atunci, poate mai mult decât acum, viaţa oamenilor din clasa de mijloc era guvernată de nişte reguli stricte. Neavând nimic de valoare, se transformau pe ei înşişi în valori, exemple de cumpătare, moralitate, seriozitate. Doar că Bronte duce toate aceste idei la extrem. Personajele ei devin nişte marionete, incapabile să simtă altceva decât chemarea datoriei.

Un alt aspect care m-a enervat a fost tonul cărţii. Abundă de patriotism dus la extrem şi de atacuri directe la alte popoare şi cultura acestora. Flamanzii sunt catalogaţi drept aroganţi şi proşti iar religia catolică este este condamnată în ultimul hal. Ideea care se desprinde este că Anglia este singurul loc din lume unde merită să trăieşti, singura ţară care şi-a păstrat valorile intacte.  După mine, o groază de tâmpenii care distrug un roman şi aşa slab.

Verdict: o carte de necitit!

Vă spuneam acum câteva zile că „Drumul spre înalta societate” m-a impresionat în mod plăcut. Din acest motiv nu am putut rezista mult timp tentaţiei de a citi continuarea, „Viaţa în înalta societate”.

Al doilea roman al lui John Braine s-a  dovedit a fi pe măsura primului. Continuând întâmplările din „Drumul spre înalta societate”, „Viaţa în înalta societate” ne introduce în lumea oamenilor scăpătaţi care, deşi au un statut superior şi o situaţie financiară bună, nu reuşesc să aparţină, în ciuda eforturilor, elitei.

Printre oamenii mai sus descrişi îl descoperim pe vechiul nostru prieten, Joe Lampton. Căsătorit cu Susan, tată a doi copii, el are tot ceea ce şi-a dorit în trecut: o casă frumoasă, două maşini, o slujbă mulţumitoare. Însă Joe a aflat mult prea târziu că banii nu cumpără un statut. În ochii societăţii, personajul este un parvenit, un vânător de zestre. Un parvenit educat, capabil să atragă, dar totuşi…

Poate că din cauza acestei etichete mai mult sau mai puţin meritate, Joe nu reuşeşte niciodată să se afirme. Pare condamnat să putrezească în umbra socrului, prizonier al unui post „călduţ”, dar lipsit de perspective.

Nici în căsnicie lucrurile nu stau mai roz. Deşi o iubeşte pe Susan, Joe nu îşi poate înfrâna un sentiment de exasperare surprinzând degradare treptată a unei femei odată desăvârşite. Ce a mai rămas din tânăra pură de odinioară? O femeie frumoasă dar uşor vulgară, ce fumează ţigări turceşti, foloseşte parfumuri de proastă calitate şi „face scene” cu orice ocazie.

Joe se simte prins. Îşi iubeşte fiica, ţine la fiul său, Harry (deşi acesta nu nutreşte decât un dispreţ slab camuflat faţă de tatăl său), e recunoscător soţiei, dar în acelaşi timp, e profund nefericit. Într-o astfel de stare de spirit, Joe o întâlneşte pe Norah. Iar Norah are ceva din vechea lui iubire, Alice.

Cum era de aşteptat, Joe şi Norah au o relaţie. Orice remuşcări ale eroului dispar în clipa în care Joe află că soţia îl înşală de ani de zile. Dar mai sunt şi copiii în joc… Va risca personajul pasul final, rupând-o cu trecutul, sau va rămâne în continuare prizonierul unei vieţi nesatisfăcătoare?

Scriind despre „Drumul spre înalta societate”, afirmam că Joe se vinde scump. Îi admiram atunci vag curajul de a dedica totul unui scop. Citind „Viaţa în înalta societate” am ajuns la concluzia că Joe nu s-a vândut sficient de scump. Căci nu există preţ suficient de mare ca să compenseze o viaţă lipsită de dragoste. O viaţă supusă convenienţelor, dedicată unor bani care nu vor fi niciodată ai tăi, o astfel de viaţă nu merită preţul libertăţii.

O carte cu care am avut mai rezerve la început. În ultima vreme, romanele abordând subiecte tabu s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie, şi puţine sunt cele cu adevărat bune. La „O viaţă de rezervă” m-a atras în primul rând … coperta. Ştiu, sună stupid dar sunt situaţii în care coperta chiar face diferenţa. Imaginea cu două fete purtând pe faţă o maturitate prematură, m-a cucerit. Conţinutul avea să confirme promisiunea purtată de copertă.

„Nu vreau să-L dau în judecată pe Dumnezeu, ci pe părinţii mei, spun eu. Vreau să-i dau în judecată pentru drepturile pe care le am asupra propriului meu corp” . Cuvinte dure, purtând o sugestie clară a revoltei. Ar putea aparţine unei adolescente rebele, sau unui sportiv de performanţă. Ar putea fi uitate cu timpul, îngropate. Dar nu şi atunci când cea care le rosteşte este o fată de numai 13 ani.

De când a fost născută, Anna a trăit în umbra surorii ei mai mari, Kate. A fost corpul care a hrănit-o, fântâna din care, an de an, din ce în ce mai des, trebuia să se scurgă viaţă spre alt corp, indiferent de preţ. Anna nu a fost născută din dragoste. A fost creată pentru Kate, pentru a fi donatorul perfect al unei bolnave de leucemie.  Rol dramatic, ce se amplifică odată cu trecerea timpului, când devine clar că leucemia nu dă semne de vindecare ci, din contră, avansează.

Jodi Picoult schiţează un amplu portret al acestei drame, modul în care ea se consumă, sau mai bine zis se amplifică în cadrul unei familii. Brian, tatăl, Sarah, mama, Jesse, fratele mereu ignorat şi cele două fete, Kate şi Anna; iată pionii unei poveşti care intrigă, revoltă, îndurererează. Cititorul este atras în acest vârtej, şi este lipsit chiar de privilegiul de a fi părtinitor. La prima vedere verdictul pare clar: Anna e victima, părinţii sunt antagoniştii perfecţi care sacrifică o fată în favoarea celeilalte. Apoi citim punctul de vedere al mamei. Devenim martori la frământările ei, la durerea pe care o poartă zi de zi, fără a avea măcar consolarea de a o afişa. Intervine Brian, soţul neputincios care se vede forţat să aleagă între două fiice, incapabil să le protejeze pe amândouă. Câteodată, nu prea des, se face auzită şi vocea lui Jesse. Redus la stadiul de rebut al societăţii, el îşi transformă durerea în flăcări. Încendiază clădiri, sperând că acest lucru îi va domoli furia, se retrage tot mai mult în sine, convins că într-o casă cu două bolnave, el este complet de prisos. Planurile alternează, tabloul se ţese treptat, tot mai detaliat … Procesul înaintează, tensiunea creşte. Concluzia e una singură: e groaznic. E groaznic să îţi sacrifici sora pentru a-ţi oferi dreptul la puţină viaţă, e groaznic să-ţi petreci copilăria în spitale fără măcar a fi bolnav, e groaznic să înfrunţi zi de zi posibilitatea de a-ţi pierde copilul, e groaznic să fii călău şi totodată victimă.

Nu am să afirm că romanul este frumos. Însă cu siguranţă este unul intens. Te face să te revolţi, să te temi, să îţi doreşti să ajungi într-o lume ideală, unde nu exită boli şi copii care să sufere de pe urma lor. Citind „O viaţă de rezervă” m-am surprins întrebându-mă nu odată ce aş fi făcut eu în situaţia prezentată. M-am pus pe rând în pielea fiecărui personaj, mi-am însuşit drama lor şi deodată am constatat cât de puternici sunt de fapt aceşti oameni. Bolnavi sau aparţinători, cu toţii duc zi de zi un război cu hazardul, o luptă în faţa căreia micile greutăţi cotidiene devin ridicole de-a dreptul. Romanul lui Jodi Picoult este o dramă, dar şi o lecţie de curaj. O carte care te învaţă să fii mai puternic, tocmai pentru că îţi arată tot ceea ce poate fi mai rău din viaţă.