Uncategorized

Toamna patriarhului-Gabriel Garcia Marquez

„Literar, cartea mea cea mai importantă, cea care poate să mă salveze de la uitare, este Toamna patriarhului” afirma G.G.Marquez într-una din conversaţiile sale cu Plinio Apueyo Mendoza.

Nu am reuşit să desluşesc sensul acestei afirmaţii în timp ce citeam cartea. Recent însă, încercând să definesc impresia pe care mi-a lăsat-o romanul am constatat uimită că, în locul unui vag sentiment de plictiseală cauzat de fraze kilometrice, regăseam acum un sentiment de plinătate. „Toamna patriarhului” mi-a oferit satisfacţia de a cunoaşte singurătatea în toată amploarea ei. M-a transferat într-un univers fictiv, care devenea totuşi ciudat de real pe măsură ce mâna autorului plasa fapte, senzaţii şi personaje.

Dorinţa autorului a fost aceea de a scrie o carte despre singurătatea izvorâtă din putere. Eu cred că a reuşit mult mai mult: a reuşit să deformeze timpul, să-i atribuie proporţiile înspăimântătoare ale unei eternintăţi devoratoare. E greu să fii singur când totul în jurul tău se schimbă. E chiar mai greu să fii singur într-o lume în care toţi percep schimbarea, în afară de tine. Paradoxal, Marquez reuşeşte să construiască o lume în care unicul element de stabilitate, generalul, nu îşi conştientizează şi nu îşi valorifică poziţia. La general toate acţiunile pornesc din inerţie, securitatea unei poziţii nerevendicate compensează orice necesitate de a gândi. De aici şi nefericirea generalulului, din lipsa de necesitate de a se lupta cu destinul.

S-a speculat deseori că „Toamna patriarhului” ar ilustra, în linii mari, realităţile politice ale vremii. Nu sunt în măsură să infirm aceste speculaţii. Totuşi, nu pot să nu remarc faptul că un general precum cel din roman nu trebuie căutat neapărat la conducerea unui stat. Căci, în esenţă, generalul este personificarea oricărui om lipsit de idealuri, oricărui om incapabil să simtă, să guste cele mai banale plăceri. Meritul lui Marquez nu constă în a contura un personaj deosebit, ci în a-i recunoaşte însuşirile între miile de trăsături caracteristice oricărui om. Merquez nu a creat, ci a recompus.

„Toamna patriarhului” se va dovedi un roman dificil pentru cei incapabili să-i surprindă esenţa. Este un roman a cărui lectură cere, în primul rând, răbdare. Apoi, un oarecare spirit de pătrundere. Este un labirint al cuvintelor, prin care te rătăceşti fără voie. Dar, dacă ai curajul să ieşi la liman, vei cunoaşte, poate, un alt mod de a judeca oamenii, în funcţie de propria lor capacitate de a se face fericiţi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.